Un poet între poeți și, aș continua, un poet pentru poeți, Claudiu Komartin (n. 1983, București) este unul dintre cei mai importanți promotori ai poeziei contemporane autohtone, ceea ce-l califică în a ne lămuri cum mai stă treaba cu literatura, cu interconectarea mediilor creative, cu noile tendințe și convingeri din breaslă în materie de poezie și, de ce nu, cu inteligența artificială care-l pândește din umbră pe poetul de pretutindeni. A debutat în 2003 cu Păpușarul și alte insomnii (Editura Vinea, 2003, 2007) și a câștigat cu acest volum Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Au urmat Circul domestic (Editura Cartea Românească, 2005), Un anotimp în Berceni (Editura Cartier, 2009, 2010), cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Dezmembrați (semnat cu heteronimul Adriana Carrasco, Casa de Editură Max Blecher, 2015), antologia Maeștrii unei arte muribunde. Poeme 2010-2017 (Editura Cartier, 2017, 2018), Autoportret în flama de sudură (Casa de Editură Max Blecher, 2021, 2023), 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect (Casa de Editură Max Blecher, 2022) și INOCULARE (Editura Cartier, 2022). Pe lângă îndeletnicirea cu propria poezie, Claudiu este traducător, gazdă a clubului de lectură „Institutul Blecher” și redactor-șef al revistei Poesis internațional și al Casei de Editură Max Blecher.
Ne-am întâlnit cu el într-o zi ploioasă, la Hidden – The Social Space, acolo unde gazdele ne-au primit cu inima bună și cu ceva curiozități despre proiectul nostru Matca. Sperăm că i-am convins că suntem băieți buni și că ieșim în lume cu gânduri nu doar pașnice, ci și șugubețe, ca să fie treaba treabă.
Ai pornit, aș spune, pe un drum anevoios în urmă cu aproape paisprezece ani. Mă refer aici la inițierea clubului de lectură Institutul Blecher (toamna anului 2009), apoi a Casei de Editură Max Blecher (toamna anului 2010) și a revistei Poesis internațional (primul număr în iunie 2010). Poezia, pe-atunci, nu era văzută cu ochi buni. În ultimii ani există o schimbare semnificativă de perspectivă, mai ales în rândul tinerilor. Cum și-a atras poezia publicul în toți acești ani? A fost un proces treptat sau a înregistrat o creștere bruscă într-un anumit moment?
Nu știu dacă poezia e neapărat mai „bine văzută”. Aș spune că și-a regăsit un loc în spațiul public după o perioadă de eclipsă, dar nu e mai puțin de nișă decât era când am început eu să scriu și să public, la începutul anilor 2000. Da, și-a recâștigat în acești ani un spațiu al prezenței, o amprentă socială, făcându-se mai vizibilă și mai relațională, după cum ar spune Răzvan Țupa, care a intuit încă din anii când începeam să ne afirmăm posibilitățile discursurilor poetice contemporane de a se scutura de autosuficiența și incomunicabilitatea care păreau să caracterizeze acest fenomen acum două decenii. La deschiderea asta (pe care nu aș echivala-o în primul rând cu sociabilitatea, ci cu o mai mare disponibilitate pentru participare și comuniune) au contribuit inclusiv Institutul Blecher și Poesis internațional, Poeticile cotidianului ale lui Țupa, Nocturnele de Poezie ARCEN, Scena9, Festivalul Poezia e la Bistrița, ceea ce am văzut construindu-se la Iași prin FILIT, fervoarea care a animat creativ orașe precum Sibiu, Bistrița, Suceava și Brașov (unde a crescut de la un an la altul un public tot mai atașat de evenimentele poetice și de noutățile editoriale) și, în general, cam toate proiectele și inițiativele generației mele și ale celor care vin după noi. Dar n-ar fi fost de ajuns dacă în primul deceniu al acestui secol nu s-ar fi impus atâția poeți excelenți (începând cu cei care au fost în avangardă, intuind și precedând mișcările de trupe de după 2000, precum Acosmei sau Crudu), iar apoi promoția următoare, ce întreține dinamismul și spiritul antianchilozare de care e atâta nevoie în orice epocă.
Pentru asta a trebuit să lăsăm în urmă establishment-ul literar, a cărui validare a devenit semn sigur că ești pe un drum închis. Nu fiindcă nu s-au adaptat (literatura nu e guvernată de legi darwiniene), ci fiindcă au încetat să caute și să iubească noutatea, obsedați că „sunt dați la o parte” (ce viziune îngustă și ce lipsă fundamentală de generozitate), Manolescu & co. au încetat să mai conteze. Fărâmițarea peisajului era inevitabilă, așa că acum există mai mulți poli de interes, mai multe direcții de asumare a poeticului – într-un anumit sens, „scena “ literară a luat-o înaintea societății, abandonând modelul caduc în care totul era centralizat și ierarhizat în virtutea unor inerții culturale de care Uniunea Scriitorilor nu a dorit să se despartă și de aceea a căzut în irelevanță. Grupuri și proiecte restrânse, dar energice și inovatoare, ajung să fie în centrul atenției și să modeleze noi structuri discursive, praxisul celor care se ocupă cu acest tip de explorări.
Probabil că schimbarea despre care discutăm a avut de-a face și cu despărțirea de „tranziția ” atât de lungă și de mizerabilă – nu neapărat fiindcă trăim într-o lume categoric mai prosperă decât cea în care am crescut eu, ci și fiindcă mutațiile tehnologice au făcut să fim în contact direct și permanent cu ceea ce se întâmplă în celelalte părți ale lumii: de-acum nu mai avem alibiul că am aflat de noile estetici, mișcări sau faime culturale și artistice din Europa, din Statele Unite sau, de ce nu, din Mongolia cu câțiva ani întârziere, așa că nu mai e cazul să începem a le imita când ele au fost deja epuizate în spațiile în care au apărut.
Cum arată viitorul poeziei?
Ai observat vreodată că cele mai puține forme verbale sunt, în poezie, la viitor? Și cele mai multe la trecut. Sigur că mai izbucnește din când în când câte unul cu darul profeției, dar în general poezia se cam ține departe de viitor, nu-i înțelege rostul.
Și cum ți-i imaginezi pe viitorii poeți? Pot fi ei înlocuiți de inteligența artificială?
Pe viitorii poeți i-aș vrea iscoditori cu limbajul și mereu curioși, ținând diete care să-i transforme în cetacee, în păsări sau chiar în nuferi.
Remarc de câțiva ani că aceia care apar și se impun sunt mult mai așezați decât eram noi, e o temperanță cu care nu sunt obișnuit la cei și cele de după 2012 –2015 (poate mai puțin la feministele pure și dure specializate în pescuitul cu dinamită). Îmi spunea Ștefan Manasia, invitat la Institutul Blecher luna trecută, că poeții tineri sunt azi mai cuminți decât eram noi – tonul lui trăda o anumită nemulțumire înțepătoare și frățească, și intuiesc că reproșul făcut în subtext era că cei de douăzeci și ceva, treizeci de ani de astăzi au un alt tip de asumare decât douămiiștii, care au făcut mult zgomot în jurul lor, și ale căror transformări (în câteva cazuri, chiar autoanihilări) dramatice sunt grăitoare pentru gradul de alienare și de disperare al unei generații care a crescut și s-a format într-un moment istoric tare nenorocit (ultimii ani de comunism, revoluția și deceniul sălbatic de după). O generație de poeți sinuciși sau călugăriți, de fugitivi și inadaptați a fost prima care a mondializat (procesul începuse cu optzeciștii, și în special cu Mircea Cărtărescu) poezia românească.
Sper că viitorii poeți vor avea incertitudini, că vor risca și că-și vor pune, vorba lui Ion Mureșan, grumazul între lucru și cauza sa. Nici o inteligență artificială nu-i va putea înlocui atunci.
Se poate alinia poezia de la noi cu cea din afară?
Să te aliniezi e lucrul cel mai străin de spiritul poeziei, așa că voi lua întrebarea asta ca pe o ironie simpatică și provocatoare, mai ales că-i e adresată unuia ca mine, care am deja un istoric al rezistenței la ajustare și la spiritul acomodant. Orice formă de aliniere maculează arta, și de altfel nu cred că avem cum să contăm în literatura mondială cântând pe partituri neinfuzate de specificul și de tradiția culturii în care ne facem viața. N-avem cum să ne revendicăm exclusiv de la modele fără tangență cu cine suntem în profunzime – cei mai buni și mai inclasabili poeți români dintre 1960 și 2000 (de la Stănescu, Dimov și Mircea Ivănescu la Cristian Popescu și Ioan Es. Pop, de la Angela Marinescu la Judith Mészáros și de la Virgil Mazilescu la Mariana Marin și Ion Mureșan) o dovedesc: la toți găsești, pe lângă fireștile influențe franțuzești sau americane, câte ceva cât se poate de românesc, imposibil de despărțit de istoria hurducăită a țării ăsteia, dezvăluindu-și legături de substanță cu precedențele culturale.
Altfel, nu avem motive să fim complexați: poezia românească respiră bine, e-n stare să uimească și să incite, am văzut-o cu ochii mei. După 2007, când am intrat în UE, am avut ocazia să călătorim, să vedem și să învățăm unii de la alții, eu unul am fost norocos să am parte de mobilitatea asta care mi-a influențat nu doar ritmurile interioare, imprimând și scrisului o anumită vivacitate provenită din emulație și dialog, ci și proiectelor mele, care au integrat tot mai multe spații, limbi și literaturi contemporane. Nu e doar o chestiune de supraviețuire într-o lume cu o extraordinară viteză de circulație a ideilor, a imaginilor și a poemelor (deși aici există totuși bariera traductibilității), ci și o frumoasă himeră că am putea crea împreună, poeți din întreaga lume, o rețea de solidarități – cum își împărtășesc alții sentimentele, cum râd, cum consolează, cum se păstrează integri și-n cele mai dure clinciuri cu lumea și cu ei înșiși?
În grupările literare de la Cluj se zvonește că poezia autobiografică nu mai e azi o poezie bună. Ce părere ai despre asta?
Ha ha, e doar un zvon răutăcios. Înclin să cred că la mijloc e o confuzie terminologică – când nu a fost poezia autobiografică? Unde-i poetul ăla care să nu fi scris decât despre el și viața lui interioară? Doar n-o să-i pretindem poeziei obiectivitate și igienă ireproșabilă, joculețe istețe și formalisme zaharisite, când poate cu mult mai mult de atât.
2022 a însemnat centenarul Pier Paolo Pasolini. Ai tradus texte și ai coordonat dosarul despre Pasolini din ultimul număr al revistei Poesis internațional. Ai vreo amintire pe care o poți extrage din interacțiunea ta cu textele sau filmele sale și pe care ne-ai putea-o împărtăși?
„Ajunserăm la Roma,/ ajutați de un unchi blând,/ căruia îi semăn în unele privințe:/ eu trăiam așa cum poate trăi/ un condamnat la moarte,/ gândindu-mă mereu la lucruri/ pe care le purtam ca pe o povară –/ dezonoare, șomaj, mizerie./ Mama a trebuit să lucreze pentru un timp ca femeie-n casă./ Iar eu nu mă mai vindecam de acest rău./ Pentru că sunt un mic-burghez,/ și nu știu să zâmbesc ca Mozart… “ (din „Poeta delle ceneri“)
Te pricepi foarte bine să faci din poezie performance. Ai proiecte noi care să aducă mai mult în atenție această latură a ta? Sau îți propui asta în viitor?
Nu mi-am propus niciodată să fac performance. S-a întâmplat. Însă o fac îndeajuns de rar și de spontan încât să nu ajung să mă repet, dar nici să nu-mi intre în cap că aș fi vreun entertainer înainte de a fi poet.
Trei regizori de film și trei regizori de teatru pe care îi admiri?
Greenaway, Jarmusch, Wong Kar-Wai.
Purcărete, Tocilescu, Afrim – cu observația că merg destul de rar la teatru.
„Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit./ Luat cu mine în poezie/ să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,/ într-un loc ticsit,/ de puțin“ (din Autoportret în flama de sudură). Ți-a influențat figura paternă scriitura de-a lungul timpului? Ce ne poți spune despre puținul din poemul tău de mai sus?
Da, figura tatălui meu m-a însoțit de la primele lucruri pe care le-am scris, la 18–19 ani. Tinerețea e neîndurătoare, iar răfuiala mea nu a fost de fapt cu acest om bun și harnic, iubitor fără a ști cum să-și arate sentimentele, ci cu autoritatea. Iar pe tatăl meu spiritul cazon l-a înăsprit, făcându-l inflexibil cu un îndărătnic ca mine. Ar fi trebuit să înțeleg că fusese un băiat rămas fără tată la 13 ani care s-a crescut cum a știut și chiar a făcut tot ce s-a priceput, dar la asta mă gândesc de-abia acum, când sunt eu însumi tată, iar amintirea lui e-un bun de mare preț pe care îl îngrijesc cu dor și recunoștință.
Avem o a doua ediție a volumului Autoportret în flama de sudură și, pe copertă, (încă) două cheițe care pot deschide lumi (pe coperta primei ediții aveam doar una). Cum descrii colaborarea cu Ana Toma, artista din spatele tuturor ilustrațiilor de la Casa de Editură Max Blecher?
Întovărășirea cu Ana Toma a fost un eveniment a cărui relevanță se verifică prin tot ce am construit împreună: cărțile și revistele publicate, sutele de întâlniri ale Institutului Blecher, colaborarea noastră stă pe o prietenie cum nu sunt prea multe într-o viață.
Ce te inspira în urmă cu 10 ani și ce te inspiră azi?
„Ziua de ieri e trecut îndepărtat pentru mine, / și în adâncul meu, îți spun, nu duce niciun drum.“ (Radu Nițescu, Proxima Paradis)
Anul ăsta, Timișoara e capitală culturală europeană. Toată lumea vorbește despre expoziția „Corpul imposibil“ a lui Adrian Ghenie. Intenționezi să mergi s-o vezi?
Am fost la Timișoara, unde mi se părea imposibil de ratat expoziția Victor Brauner. Am mai trecut pe la Kunsthalle Bega, unde am văzut lucrările câtorva artiști care mi-au plăcut mult în expoziția colectivă „Diferite grade de libertate“. Pentru mine, Adrian Ghenie nu prezintă, mărturisesc, un interes major, cu toate că e un artist ce-și stabilește mize grele. Mă atrag mai mult Ion Grigorescu, Nicolae Comănescu, Roman Tolici, Suzana Dan, Dumitru Gorzo, Ciprian Mureșan sau Ștefan Ungureanu.
În 2014, Chill Pill. În 2018, Cozy Poetry Night. În vara lui 2022, poezia contemporană s-a putut auzi în Grădina Botanică la festivalul Weekend Sessions. În 2023, avem Swords și PeCuvânt. Și să nu uităm de Nocturnele ARCEN. Cum se traduc aceste evenimente în vânzările de poezie contemporană? E vorba oare de un public diferit (performance vs. poezie)?
Aș adăuga Festivalul Amural de la Brașov (care a rotunjit proiectul „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets“ în care i-am fost alături lui Robert Elekes de când l-a început, în 2015) și lecturile de pe scena Sinagogii din Bistrița la Festivalul de Poezie patronat de Gavril Țărmure – care e chiar un eveniment anual comparabil cu, dacă nu chiar superior unor festivaluri la care am fost în Londra, Bruxelles, Anvers, Istanbul, Zagreb, Belgrad sau Bratislava. Împreună cu Simona Nastac am organizat (eu având rolul de MC) întâlnirile internaționale și multiartistice DADA 100 (2016), Metamorph (2017), Polifonic (2018) și Euphonia (2019). E clar că toate aceste inițiative și evenimente cu o pregnantă componentă de performing poetry, la care au colaborat poeți și muzicieni, uneori și artiști vizuali, au dinamizat în ultimul deceniu nu doar Bucureștiul. M-am aflat și mă afl u în epicentrul lor și pot spune că, tocmai fiindcă publicul nu este cel obișnuit al întâlnirilor poetice „de rit vechi” (cum este, de altfel, și Institutul Blecher), poezia a avut mult de câștigat – cartea de poezie nu mai e fetița cu chibrituri a lumii editoriale, cu toate că reprezintă altceva decât romanul sau avalanșa de cărți non-ficțiune. Nefiind un bun de consum, poezia implică un alt tip de atașament în raport cu obiectul care o conține. E simultan marginală și high class.
În primul număr al revistei Poesis internațional spuneai: „Am înţeles că o revistă nouă are o singură şansă: să se concentreze pe multiculturalitate, pe diversitatea etnică şi culturală . […] Era nevoie de o iniţiativă care să-şi propună programatic publicarea poeziei din spaţiile vecine şi poate, în viitor, crearea unei reţele regionale de reviste, organizaţii şi mişcări culturale alternative.“ Se întâmpla în 2010. Care sunt premisele pe care să le aibă în vedere o revistă nouă în 2023?
Mi se par premise valabile și astăzi, atâta că virtualul a adus noi provocări – pe de o parte, poezia circulă intens pe Facebook și mai ales Instagram, deci se citește poezie, o fac oameni care nu au cine știe ce tangențe cu fenomenul, dar își antrenează astfel vioiciunea sensibilității. Însă pe net se intră în relație cu textul pe apucate, superficial și cumva exterior. Să parcurgi un poem de pe wall-ul cuiva cum asculți o melodie pe YouTube sau pe Spotify nu îți oferă aceeași experiență personală precum citirea unui întreg volum – de aceea rămân devotat cărților și revistelor care apar în print și împărtășirii nemediate de ecran. Nu e atât un snobism, cât o alegere ce privește atașamente la care nu am cum să renunț decât dacă aș renunța la mine.
