Inspirat de ultimul vers din poemul Ceartă de Elizabeth Bishop, titlul romanului Câmp de luptă blând (în original, Where Reasons End – inspirat tot de un vers din același poem) nu avea cum să creeze un cadru vizual mai bun pentru „dulcea bătălie“ pe care o duce Yiyun Li cu timpul. Publicată recent la Humanitas Fiction în Colecția Raftul Denisei și în traducerea excelentă semnată de Anca-Maria Pănoiu, cartea lui Yiyun Li reușește imposibilul – oprește timpul și-l dilată, purtându-și cititorii de-a lungul unei conversații profunde, presărate cu negocieri și tratative între mamă și fiul adolescent care nu mai este, cu amintiri și dulci, și amare, cu înțelesuri mai mult sau mai puțin vizibile despre cum putem continua să trăim când o tragedie lovește în preaplinul vieții.
Yiyun Li este un mister. O scriitoare rațională, de origine chineză, care scrie în limba engleză, refuzând traducerea cărților sale în limba maternă. După studii în imunologie, e atrasă de scrierea creativă, iar cariera de scriitor pare să i se potrivească mănușă. După debutul din 2005 cu volumul de povestiri A Thousand Years of Good Prayers, pentru care primește, în 2006, PEN/Hemingway Award și Guardian First Book Award, continuă să fie o scriitoare prolifică, iar printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Wednesday’s Child, finalist la Pulitzer Prize for Fiction, Câmp de luptă blând (Where Reasons End, 2019; Humanitas Fiction, 2026), câștigător al PEN/Jean Stein Book Award, Cartea gâștei (The Book of Goose; Humanitas Fiction, 2024), distins cu PEN/Faulkner Award for Fiction. Publică primul volum de memorii în 2017, Dear Friend, from My Life I Write to You in Your Life, urmat de al doilea în 2025, Things in Nature Merely Grow, câștigător al Pulitzer Prize for Memoir 2026.
În Câmp de luptă blând, cuvântul „timp“ apare în traducere de 113 ori. Frontul propus de Yiyun Li nu are granițe. Nu există limită de timp, nici de spațiu. E un tărâm al imposibilului și al posibilului în egală măsură, un loc în care imaginarul poate lua oricând forma unei realități în care cel iubit e încă prezent. O mamă poartă o conversație cu fiul său adolescent care nu mai este prezent în lumea aceasta, dar însuși romanul Câmp de luptă blând e cadrul perfect pentru ca Nikolai, acest adolescent precoce, pasionat de patiserie și de scris, poate să răspundă încă (jonglând însă cu imaginația și continuând jocul adolescentului care nu dă niciodată răspunsuri transparente) și să existe în această formă, recompus din cuvinte, istețime, îndrăzneală. Nu e nicio îndoială, Yiyun Li e aici protagonista care-și ține mai aproape (și pentru totdeauna) fiul pierdut, pe Vincent Kean Li care s-a sinucis în 2017, la numai șaisprezece ani.
Și atinge o temă pe care o întâlnim și la Han Kang, o convingere similară care însă nu le împiedică să facă lumea un loc mai bun prin literatura pe care o creează. Ambele convinse că suferința e o regulă a acestei lumi, nicidecum excepția, ne propun, prin cărți diferite, același răspuns: „Ca să trăiești, trebuie să răspândești iluzii în jur“ (Câmp de luptă blând). Negocierea se poartă, de-a lungul acestui roman cu adevărat unic, în jurul unei iubiri care nu are cum să expire și care, în același timp, continuă să existe, fiindcă timpul nu are limite și, de fapt, nici nu există în acest spațiu care pare mai degrabă că se află undeva în realitatea imediată, la limita dintre prezent și trecut: „Fără de timp e lumea pe care ne-o clădim, iar limba ei nu are timpuri verbale“. Această convenție propusă în Câmp de luptă blând chiar de către Nikolai diminuează din start tragedia realului, transportând cititorii într-un cadru aparte în care regulile jocului sunt cu totul altele. Dilema se menține însă până la final, căci nu există un răspuns clar pe care mama să-l obțină și, implicit, nici cititorii: „Nu e clar totuși cum să cuprindem timpul: de la un moment dat până… La celălalt capăt poate sta veșnicia?“ Răspunsul stă însă tocmai în existența și în forma romanului. Faptul că el există e dovada că timpul ne dă voie să-l răsucim și astfel, să ni-l aducem mai aproape sau, dimpotrivă, să-l acuzăm de o curgere mult prea bruscă. Și, cu toate acestea, să reușim să găsim un spațiu cu o mamă „prinsă în cursa timpului“ și un fiu adolescent care nu uită să fie sarcastic uneori, chiar și dincolo de timp, să-și tachineze mama, chiar și dincolo de loc, să-i dea răspunsurile pe care le caută, chiar și atunci când ar putea părea prea târziu:
„Dacă tu și cu mine putem să vorbim, atunci nimic nu e imposibil, a conchis.
Și totuși, m-am gândit, într-o bună zi oamenii vor pune sub semnul întrebării aceste conversații dintre mine și el. Nebunie sau religiozitate, vor spune unii, sau amândouă.
Serios, asta e grija ta? m-a întrebat.
De mult îmi scosesem câteva cuvinte din dicționar: niciodată, totdeauna, etern, cuvinte care pun semnul egal între o zi și altă zi, între un moment și alt moment. Timpul e capricios. Să spui niciodată, sau totdeauna, sau etern e un mod copilăresc de a sta de vorbă cu capriciul.“
Este însă o chemare fără drept de apel, un strigăt care nu mai poate rezolva nimic. Yiyun Li brodează cu infinită răbdare și fără alternative un omagiu pentru fiul pierdut, aducând în văzul lumii momentele delicate din viața unui adolescent tipic și, în același timp, precoce, un adolescent care a scris numai câteva pagini în jurnalul său. Descoperim, de-a lungul acestei conversații, două mici planete – mamă și fiu – gravitând timid unul în jurul celeilalte, ajustându-și constant orbitele în așa fel încât să nu se ciocnească și, mai ales, să lase lumina să ajungă, rând pe rând, la fiecare dintre ele. Dar acolo unde e lumină, sunt și umbre. Umbre pe care Yiyun Li știe să le integreze delicat de-a lungul paginilor, făcând ca această conversație fără de sfârșit să nu fie în nicio secundă apăsătoare.
Limbajul este un mecanism al supraviețuirii la Yiyun Li. Nu vindecare, ci o suspendare a realității prin dilatarea timpului. Această dilatare, această alunecare în profunzimi devine posibilă numai și numai prin limbaj, prin scris, prin ficțiune sau carte de memorii. În plus, la Yiyun Li, fragilitatea e întotdeauna însoțită de tandrețe. Replicile din Câmp de luptă blând se încheie, mai devreme sau mai târziu, cu multă candoare, fie din partea mamei, fie din partea fiului. Dincolo de înțepăturile (suave, chiar și acestea) dintre ei, dincolo de negocierile mai mult sau mai puțin abrazive (despre timp, sentimente, dorințe care nu mai pot fi îndeplinite, despre cum putem descrie și deci înțelege lumea, despre importanța cuvintelor în miezul existenței noastre) regăsim întotdeauna o infinită tandrețe: „Tot ce se putea și nu se putea frânge e de domeniul unui părinte, dar eu ce să mai veghez în dimineața asta cenușie și umedă? Nu un zâmbet așternut pe chipul tău, nu lumina care îți scânteiază în ochi, nu vreo pisică albastră, nu vreun pinguin mov, nu praf în vânt, nici vreun gând șoptit în urechea ta, atât de tare, încât în el să se înece toată muzica pământului.
Ce să mai veghez acum, copilul meu, când totul s-a făcut nevăzut?
Cuvinte, mamă dragă, a răspuns Nikolai. Nu vezi că ne veghem cuvintele?“
Delicatețea e salvatoare aici căci aceste cuvinte recompun, de fapt, realitatea. Mama învață să trăiască suferința în chip diferit, limbajul e învelișul care o protejează ca un cocon, dar unul transparent prin care totul e în continuare prezent și, în același timp, separat de acest scut al limbajului. Și iluziile despre care vorbește Nikolai fac parte din același mecanism datorită căruia viața poate să continue în ciuda a orice, în ciuda inimaginabilului. Iluziile înseamnă minciuni necesare, adevăruri închipuite, cuvinte rostite pentru a creiona alinări fictive și care uneori funcționează, alteori nu.
Viața continuă așa. Prin limbaj, prin imaginație. Atât personajele, cât și autorii pot trăi mai mult în acest spațiu, abandonând realul limitat. Teza lui Yiyun Li e salvatoare și la îndemâna celor care explorează tocmai sensurile multiple oferite de limbaj, iar Câmp de luptă blând rămâne o poezie a infinitului dincolo de orice sfârșit.
