De Ziua Internațională a Traducerilor, vă propunem o anchetă despre traducerile de poezie în volum. I-am luat la întrebări pe poeții, și totodată pe traducătorii Tiberiu Neacșu, Ioana Miron, Ligia-Verkin Keșișian și Diana Geacăr.
Tiberiu Neacșu

Dragă Tiberiu, în 2019 a apărut, în traducerea ta, antologia Miile de tehnologii ale extazului, de Frank Bidart, la Editura Tracus Arte. Mai întâi de toate, cum ai receptat poemele lui Bidart în momentul în care ai luat contact, pentru întâia oară, cu ele? Ți-au creat repulsie, admirație? Noi, ca popor, putem fi destul de limitați din cauza spiritului în care am fost educați. Vedem cu greu dincolo de structurile lingvistice, dincolo de convingeri, dincolo de orgolii, oricât de școliți am fi. Frank Bidart nu e un poet ușor de primit în casă, o casă simbolică, desigur, asta din pricina subiectelor pe care le abordează în poezie.

Pe Bidart l-am cunoscut – ca poet, niciodată în carne și oase, din păcate – prin 2016, pe un drum de la Brașov la București, când cineva, pentru că mergeam vreo patru persoane într-un Matiz care scotea un fum nefiresc pe sub bancheta din spate, a început să citească tot soiul de poeți. Printre ei, și autorul lui Herbert White, poem care m-a sedus iremediabil. Am afirmat atunci, printre firele de fum negru din habitaclu, că voi traduce în română acel poem. Și așa am făcut. L-am publicat în Poesis Internațional prin 2017, cred. Acolo a fost văzut de Teodor Dună căruia, de asemenea, poemul i-a vorbit. Mi-a propus o traducere, o antologie din Bidart și am zis pe loc „da”, fără să știu, la momentul respectiv, că Frank Bidart avea să devină, câteva luni mai târziu, câștigător de Pulitzer.
Altfel, nu știu dacă repulsia și admirația, când vine vorba de artă – în cazul nostru, de poezie – se exclud întotdeauna. Poate, uneori, chiar se țin de mână și comentează împreună parcursul minților noastre prin ele, prin cuvintele care le sugerează. Dictatoriale sentimente, niciodată numite, decât dacă le demonetizăm, cele două rup limbajul – în poezia americanului – și dau o lecție de o ținută poetică realmente nouă și distinctă.
Am putea spune că autorul în sine e un personaj. A reușit Frank Bidart să-și controleze personajul sau s-a întâmplat invers, personajul să-l controleze și să-l ghideze pe el în scriitură?
Eu l-am perceput pe Bidart ca pe un mânuitor de păpuși, ca pe o forță de neclintit acolo unde vâjâie toate vânturile demonice – în propriu-i cap. Un atent arhitect al propriilor voci – cum singur explică într-un interviu –, poetul invită cititorii la un montaigne russe prin propria minte. Și acolo nu te protejează, nici prin cap nu-i trece de măsurile de siguranță sau de nivelul de suportabilitate.
În același timp, totdeauna mi s-a părut ridicolă dorința de a controla total un text. Și pe Frank Bidart nu-l bănuiesc de-o asemenea nerozie. Cred că, așa cum în apartamentul lui se intră într-un labirint de cărți – cum povestea cineva și despre apartamentul lui Brumaru (cu care, în treacăt fie spus, nu are nimic în comun) – capul lui Bidart rezonează cu el însuși și cu personajele pe care le aude, de care are grijă, pe care le ascultă și pe care nu le trădează nici o clipă, chiar dacă unul dintre ele e chiar el însuși. Sau poate tocmai pentru că el e unul dintre ele.
Când te îndeletnicești cu traducerea de poezie, neputința și eșecul pândesc la ușă, întrucât poezia e dificil de tradus, uneori imposibil. Te poate prinde în capcană ușor. Cum îți găsești echilibrul?
În general, nu traduc ce nu pot reda. Fie că vorbim despre contexte, fie că e vorba de simplul înțeles al vreunui cuvânt. Dar dacă, totuși, ajung în punctul în care traducerea se împotmolește, obsedez. Îmi aduc aminte de un poem al lui Bidart care se numește The Phenomenology of the Prick. Aveam o listă de vreo 14-15 termeni pentru acel prick (de cuvânt). Am ales varianta din carte.
Cum te-ai simțit traducând un poet precum Bidart?
Nu mai știu cine zicea dezpre poezia lui Arghezi, după un studiu pe care-l făcuse asupra poetului Psalmilor, – și aici citez aproximativ – acum că textul arghezian îmi stă demontat în față, încerc o dramă de inteligență.
Cum a fost primit volumul de critica literară, de cititori? Poate că poeților tineri și foarte tineri le-ar plăcea să-l descopere pe Bidart. Crezi că ar fi fost nevoie de ceva mai multă promovare la acel moment?
Nu s-a scris mult despre acea carte – îmi imaginez și pentru că era vorba despre o traducere. În general, oamenii care au citit antologia au avut cuvinte de laudă. Și ce alte cuvinte să ai în fața unui poet precum Bidart? Vorace, nu-i poți rezista nici măcar o clipă. Surprinzător, eclectic și abil, Frank Bidart îți aprinde sinapse despre care nu știai că există – așa cum, în sport, în cazul în care faci niște exerciții pe care nu le-ai mai făcut niciodată, afli de anumite grupe de mușchi despre care habar nu aveai.
Cât despre promovarea cărții, sigur, acea carte trebuia promovată excesiv. Dar asta cred eu – și sunt subiectiv.
Ce le urezi tuturor traducătorilor lumii, azi, de ziua lor?
Le urez să-și găsească un Bidart al lor.
Ioana Miron

Dragă Ioana, cum ai receptat poezia islandeză contemporană și ce te-a determinat să mergi mai departe, la o traducere mai complexă, în volum?
Poezia islandeză m-a captat din prima. A fost ca şi cum ai urca pe un munte cu trasee periculoase şi vrei neapărat să ajungi în vârf. Şi dai totul, nu simţi deloc oboseala sau burnoutul, blackoutul, insomniile. Cred că mai mult decât apetenţa a fost pasiunea mea pentru poezie, în special cea nordică. Despre poezia islandeză nu prea se ştie prea multe, e insula aceea legendară de departe, acolo unde gheaţa şi focul par a fi parte din ADN-ul poeziei lor. Tot citind şi iar citind poezie islandeză, am ajuns la un moment să împărtăşesc ideea unor oameni foarte dragi şi apropiaţi cum că ,,de ce nu te apuci tu de o antologie islandeză?ˮ Şi iat-o! Am căutat, sau mai bine zis, poemele scriitorilor m-au căutat pe mine (sau doar aşteptau momentul oportun, acolo, undeva în nişte sertăraşe), cert e că am reuşit să pun cap la cap textele care au fost selectate de autori. Şi să plăsmuiesc un tot unitar.

Când te îndeletnicești cu traducerea de poezie, neputința și eșecul pândesc la ușă, întrucât poezia e dificil de tradus, uneori imposibil. Te poate prinde în capcană ușor. Cum îți găsești echilibrul?
Da, poezia este cel mai greu de tradus, pentru că fiecare limbă e total diferită faţă de o alta în ceea ce priveşte expresiile idiomatic. Uneori nu poţi găsi un corespondent, o traducere exactă, şi tinzi să te joci cu sensul cuvintelor. Aici e marea capcană, că te poţi îndepărta de sensul cuvintelor şi că poţi aluneca în alte semnificaţii ce alterează sau se îndepărtează de sensul poeziei. Te poate prinde foarte uşor în capcană. Când simt că pot derapa, mă îndepărtez puţin de text, ascult muzica din ţara respectivă, încerc să mai aflu ceva despre motivele recurente folosite de un anumit autor şi apoi încet-încet revin la traducere, adopt textul în limba mea, mă joc cu el, îl cresc şi apoi îl transform în artefact al cuvântului.
Spuneai că ai ținut o corespondență pe Facebook cu mulți dintre poeții incluși în antologie în timp ce lucrai la traducere. Strict la nivel de umanitate, sunt poeții islandezi specii greu de vânat? Sigur, metaforic vorbind.
Am rezonat mereu cu spaţiul nordic şi mi s-a păut cumva firesc să traduc literatură, dar mai ales poezie din acest spaţiu, care m-a fascinat de mică. Mi se citea şi apoi citeam din autorii nordici, încercând să vizualizez şi să-mi induc imagini cu spaţiul acela. Imagini care m-au cooptat şi m-au captat cu tenacitatea unui val agitat, care te ia de la ţărm şi te aruncă în larg, iar acolo descoperi altfel de adâncuri, nu cele periculoase, despre care tot ţi s-a spus, ci adâncuri care te fac să descoperi că ai puteri magice. Aşa a fost interacţiunea cu ei. La nivel spiritual, de umanitate, nu sunt chiar atât de greu de vânat, sunt puţin mai greu de înţeles la o primă impresie, până ajungi la miezul lor, acela nealterat de frivolitaţi sau de putreziciunea lucrurilor mărunte. Sunt oameni foarte calzi, simpli şi uneori chiar foarte vorbăreţi.
Dintre poeții pe care i-ai tradus (nu numai în această antologie), de cine te simți cel mai apropiată?
Cred că de toţi, într-o oarecare măsură. Nu am avut bariere de niciun fel în a interacţiona cu ei, ba cu unii chiar am rezonat, ne urmărim şi ne citim reciproc, chiar sperăm la eventualitatea unei întâlniri faţă în faţă. Mai vorbim uneori pe Facebook, ne mai povestim una alta. Şi chiar daca nu vorbim o bună perioadă de timp, când ne mai trimitem un mesaj simţim că nu s-a schimbat nimic în interacţiunea noastră. E adevărat că am creat o legătură strânsă cu fiecare dintre ei, ca orice autor cu traducătorul său, pentru că textele sale sunt traduse şi date mai departe lumii, iar cu aceste traduceri, forţa literaturii creşte colosal.
Ce le urezi tuturor traducătorilor lumii, azi, de ziua lor?
Să închidă ochii din când în când, atunci când vine avalanşa de blocaje sau de nonsensuri, să vizualizeze mereu traiectoria şi menirea lor, cea de părinţi adoptivi ai textului, să nu-l scape din mână, să-l crească şi să-l lase liber, că-şi va găsi rapid menirea.
Ligia-Verkin Keșișian

Dragă Ligia, îmi spuneai, la un moment dat, că-ți place să traduci poezie vara, la mare, între pauzele de mers la plajă. Se creează între mare (ca spațiu care generează un anumit soi de trăire) și între poezie un fir invizibil pe care alegi, voit, să mergi?
La mare, însă nu oriunde, ci în locuri sălbatice, unde poți fi singur cu valurile și adâncimile, depunerile rutinei nu mai au nicio forță asupra mea și reușesc să mă simt eu însămi. În acele momente, poezia nu mai e nevoită să se lupte cu anxietățile cotidiene, toarce cuminte și blândă lângă mine, iar eu mă bucur de ea cu totul, scriu, traduc; oricât de tulburată ar fi marea și cu atât mai mult când e năbădăioasă, mă liniștește și mă limpezește.
Când te îndeletnicești cu traducerea de poezie, neputința și eșecul pândesc la ușă, întrucât poezia e dificil de tradus, uneori imposibil. Te poate prinde în capcană ușor. Cum îți găsești echilibrul?
Nu trece zi fără să citesc poezie, e un ritual esențial și o formă de a-mi jongla stările în arenă, însă cu traducerea de poezie e o cu totul altă poveste și nu se poate întâmpla oricum, e nevoie să îmi limpezesc gândurile și să intru cu totul în poezia celuilalt cu mult înainte să înceapă procesul traducerii. Chiar dacă am doar un grupaj de patru-cinci poeme de tradus pentru Poesis Internațional sau Tomis, pentru a selecta acele câteva poeme, citesc mai întâi toate cărțile sau antologiile autorului respectiv, pe care le găsesc în limba originală, citesc și recitesc până când limbajul autorului îmi devine firesc și am senzația că îi aud gândurile printre rânduri, doar atunci, când intru în vria lui, încep să îi traduc pe nerăsuflate textele și le las la dospit măcar câteva zile, înainte să revin cu luciditatea unui redactor și să armonizez zonele colțuroase.
Ce a însemnat pentru tine timpul petrecut traducând poemele lui Mario Benedetti?
În timpul acela, cât l-am tradus pe Benedetti, împreună cu Claudiu Komartin, n-am mai trăit în țara și în casa mea, am simțit că am dispărut din mine, prinsă fiind, în plan fizic, între patru pereți în vremea primului an de pandemie. Senzația a fost că m-am mutat din mintea mea, pe o insulă plutitoare deasupra orașului Montevideo, respirând un aer nou. Depresia și angoasa cu care jonglam atunci s-au topit în acele câteva săptămâni, Benedetti le-a alungat și pare-se că au prins frică și nu s-au mai întors. Îi sunt recunoscătoare pentru asta, poeții pe care îi citim și cei pe care îi traducem, mai ales, ne devin cei mai buni prieteni.

Dintre poeții pe care i-ai tradus, de cine te simți cel mai apropiată?
Pe Alejandra Pizarnik ar trebui să o menționez în primul rând, pentru că ea a fost prima cu care mi-am făcut curaj să încep să traduc poezie, tot într-un moment al vieții mele în care propria mea existență îmi părea o mlaștină cu nisipuri mișcătoare. Îmi propusesem atunci să încerc doar să traduc două-trei poeme și m-am mai oprit după două-trei săptămâni, în care zi și noapte am tradus cam două cărți și jumătate. Am publicat doar câteva poeme în reviste, însă probabil în iarna aceasta voi începe o muncă mai structurată la o antologie Pizarnik. Mai sunt poeți pe care i-am tradus doar pentru mine, periodic, când simt că am nevoie de asta, traduc, chiar dacă uneori nu trimit nicăieri poemele.
E traducerea de poezie pură plăcere? Cum depășești dificultățile?
Pentru mine este plăcere, terapie, uitare și regăsire de sine în aceeași măsură; e o imersare profundă în universul altuia, e o scufundare la epavă, ca să parafrazez titlul unuia dintre poemele mele preferate de Adrienne Rich, pe care l-am tradus tot lângă o plajă sălbatică; la o epavă plină de comori pe care trebuie să le deslușești prin turbididatea nuanțelor altor limbi și limbaje.
Ce le urezi tuturor traducătorilor lumii, azi, de ziua lor?
Dragoste, blândețe, tandrețe față de textele în care pătrund, în lipsa acestor elemente, îmi pare că nu poate exista naturalețe în textele traduse.
Diana Geacăr

Dragă Diana, cum te-ai simțit traducându-le pe Anne Sexton și pe Maya Angelou?
Excelent m-am simțit, a fost o provocare și o încântare. La Anne Sexton, pe care o ador din facultate (și a fost un vis împlinit să-i traduc poeziile), metaforele au fost o provocare. Sunt atât de concentrate și de puternice, m-au stârnit să sap cât mai adânc, să găsesc o variantă cât mai bună. La Maya Angelou, au fost muzicalitatea și slangul. Și tot timpul mă trăgea de mânecă gândul: „Vezi să-i rămână vocea la fel de tăioasă, mândră și încurajatoare!”


Când te îndeletnicești cu traducerea de poezie, neputința și eșecul pândesc la ușă, întrucât poezia e dificil de tradus, uneori imposibil. Te poate prinde în capcană ușor. Cum îți găsești echilibrul?
M-am împăcat mai demult cu treaba asta, pe când mă lăsam copleșită de gânduri. Evident că aș putea găsi variante mai bune în altă zi, altcândva, dar acum, în timp ce traduc cartea asta (îmi spun eu), atât pot. Acum un an puteam mai puțin, la anul o să pot mai mult. Acum, atâta sunt.
Se diferențiază în vreun fel procesul de traducere în cazul poeziei și al prozei? Ai nevoie de anumiți stimuli vizuali, emoționali?
Da, eu simt o diferență foarte importantă, pe care o iau și ca pe o experiență de dezvoltare personală și profesională. Învăț multe despre mine și despre scrisul meu. În cazul poeziei, trebuie să simți cu totul vocea pe care o traduci. Trebuie să intri în mintea altcuiva, în limbaj, să vezi lumea așa cum o vedea. Îți pui un costum împrumutat, pe care trebuie să-l umpli până la ultima bucățică. Dacă rămân goluri, dacă face burtă costumul sau trebuie să-i rulezi mânecile, nu e bine. Cunoșteam bine poezia lui Anne Sexton, dar tot am simțit că trebuie să intru și mai mult în mintea ei, așa că i-am citit volumul de scrisori, Anne Sexton: A self-portrait in letters, care m-a ajutat enorm, pentru că vorbea în ele și despre poeziile pe care le scria. Și pe Maya Angelou o cunoșteam în poezie, dar, dacă mă poticneam în vreo imagine, căutam articole sau interviuri pe internet. Documentarea e importantă în ambele cazuri (poezie și proză), dar la poezie mi se pare un pas absolut necesar. Acolo e discursul intim al omului, e modul lui de a privi și de a înțelege lumea, turnat cu grijă într-un limbaj concentrat.
Ajungi ușor la un consens în demersul traducerii de poezie când vine vorba de o colaborare cu alt traducător?
Să simți vocea altuia este, clar, o experiență personală. Dacă sugestiile se potrivesc cu viziunea pe care o am despre vocea pe care o traduc și mi se pare că sunt și mai bune decât ce am găsit, bineînțeles că mă bucur.
Ce le urezi tuturor traducătorilor lumii, azi, de ziua lor?
Ce-mi urez și mie: un somn bun, timp mai mult și liniște.