Portrete de Dinu Lazăr

Start

M-am întâlnit cu Dinu Lazăr într-o cafenea din Centrul Vechi al Bucureștiului. De fapt, mă întâlnisem în Piața Universității și făcusem câțiva pași spre cafenea. Deși, calendaristic, părea să fie iarnă, temperaturile contraziceau orice imagine cu noi înfofoliți, purtând fulare groase, căciuli și mănuși.

Nu-l mai văzusem pe Dinu Lazăr de peste 25 de ani, dar, cum se spune adesea, revederea parcă a legat un ieri de un azi, deși noaptea dintre cele două zile a avut o durată lungă, neașteptat de lungă. Mi-a arătat albume ‒ multe, neașteptate, haioase, melancolice, surprinzătoare ‒ scoase în Canada, broșuri, reviste ‒ apărute în România, dar și simple poze neadunate într-o poveste editorială. Și mai vechi, și mai noi, Fotografii. Fotografii mărturie legate de istoria noastră recentă ‒ decembrie 1989 și protestele împotriva sistemului comunist, mineriadele, alegerile ‒, portrete, peisaje, stări. Lumea pestriță și idealistă care a crezut în schimbare, în mai bine, în puterea cetățeanului de a nu fi călcat și zdrobit de mecanismele infernale ale puterii. Am privit, m-am entuziasmat, m-a cuprins melancolia, poate și revolta, am văzut oameni tineri, oameni care nu mai sunt, oameni de care am uitat. L-am felicitat pe Dinu Lazăr pentru această istorie în imagini, pentru acești oameni care rămân și datorită fotografiilor sale.

Mai departe, în aceste pagini de revistă, vedeți o seamă de portrete realizate de Dinu Lazăr. Sunt oameni pe care i-am admirat, pe alții, poate, i-am hulit, pe unii îi descoperim acum, pe alții nu știm de unde să-i luăm. Dacă n-ar fi fotografiile și imaginile, molozul istoriei i-ar înghiți.

Și mai sunt și portretele celor neștiuți, cei care, în decembrie 1989, și-au dorit libertatea (unii au plătit cu viața această năzuință; Cimitirul Eroilor Revoluției este și azi plin de pașii mamelor care își plâng copiii, fără să știe cine i-a împușcat). Avem, în aceste pagini, și portretele celor care, în iunie 1990, au venit să „apere“ Bucureștiul de „huligani“, oameni care, ei înșiși, erau incitați și manipulați de structurile politice de la vârf, din București. Văzând aceste imagini din 1990, dincolo de revoltă (ce fel de oameni sunt aceia care bat alți oameni?) se așterne și o tristețe sfâșietoare despre o Românie în care oamenii n-au putut (știut) să fie solidari și au construit cu greu, opintit,  punți de legătură, toleranță și înțelegere.

Ciobul de lut din care arheologul reconstituie un vas întreg este înlocuit, azi, de fotografia care, surprinzând un om, te duce la o întreagă lume. Dinu Lazăr s-a uitat la lumea noastră și a păstrat-o în imagini.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×