4 iunie 1878. De aici aș începe o relatare despre Cipru. Nici de la antica Alashyia, nici de la micenieni sau minoici, de la anexarea hitită, colonizarea feniciană, redescoperirea asiriană ori cucerirea persană. Nici de când Marc Antoniu a dăruit insula Cleopatrei, de când a ocupat-o Alexandru Macedon, de când arabii au invadat-o, de la controlul venețian sau cucerirea otomană (deși acesta din urmă ar putea fi un punct de pornire la fel de bun – vezi Othello al lui Shakespeare). Încep de la 4 iunie 1878 pentru că atunci s-a parafat Convenția din Cipru, acordul secret dintre Marea Britanie și Imperiul Otoman, în virtutea căruia sultanul Abdul-Hamid al II-lea (vezi Câteva nopți și încă una de Isidoros Zourgos) i-a conferit reginei Victoria, reprezentate de prim-ministrul Benjamin Disraeli, controlul administrativ asupra insulei, importante pentru britanici datorită apropierii de Canalul Suez, care făcea posibilă cea mai scurtă rută către India, în schimbul sprijinului la Congresul de la Berlin – în fapt, pentru a obține protecție împotriva Imperiului Rus.
Înțelegerea cu pricina a condus nu doar la influența britanică ce se resimte aici și astăzi, ci și la primele revolte ale grecilor ciprioți din anii ’50 (vezi așa-numita Cyprus Emergency), mai întâi împotriva ocupației străine (în 1914, Marea Britanie a anexat Cipru) și apoi pentru unificarea cu Grecia (vezi enosis). Răbufnirile sângeroase soldate cu sute de morți, ziduri ciuruite de gloanțe, gropi de bombe în pavajul străduțelor pitorești rămase fără nume (denumirile englezești au fost acoperite cu vopsea, apoi cele turcești, apoi, ca reacție, cele grecești, când militanții TMT au ripostat), biblioteca Institutului Britanic făcută scrum, toate s-au dovedit a fi doar un preambul pentru lovitura de stat ce a dus la invazia turcă și scindarea insulei. Istoria se repetă, bineînțeles, căci de-a lungul mileniilor atât amintiții micenieni, minoici, hitiți, fenicieni, asirieni, perși, romani, arabi, venețieni, otomani, britanici, cât și egiptenii, sarazinii, bizantinii, genovezii, templierii și francii au vrut o bucată din piatra asta.
Pe 15 iulie 1974, Garda Națională Cipriotă, sprijinită de junta militară de la Atena, l-a înlăturat pe președintele cipriot, arhiepiscopul Macarie al III-lea, înlocuindu-l cu Nikos Sampson, militant EOKA, punând bazele unui stat marionetă interimar până la unirea cu Grecia. Cinci zile mai târziu, 40 000 de soldați turci debarcau și ocupau nordul insulei. Ciprul de Nord nu e recunoscut de comunitatea internațională. Există de facto, dincolo de Linia Verde, zona tampon administrată de ONU și care trece chiar prin capitala Nicosia. Varosha, în sudul orașului Famagusta, una dintre cele mai populare destinații turistice în anii ’70, cu numeroase hoteluri de lux, cazinouri, baruri și discoteci, unde veneau să petreacă Elizabeth Taylor, Raquel Welch și Brigitte Bardot, a fost părăsită când a început invazia și tancurile au rulat pe faleză, și a rămas timp de decenii un oraș fantomă, dincolo de turnuri de pază, șanțuri antitanc, rotocoale de sârmă ghimpată, saci cu ciment și câmpuri cu mine de teren.
Scindarea insulei este și subiectul romanului Insula copacilor dispăruți de Elif Shafak, pe care în cele din urmă l-am luat la mine, după scurte cochetări cu ideea de a citi, totuși, un autor cipriot, ca Panos Ioannides sau Alex Michaelides. Ruperea în două a Ciprului (vezi și pierderea paradisului din Shalimar Clovnul de Rushdie) și activitatea Comisiei pentru Persoane Dispărute (cam ca-n Generalul armatei moarte de Kadare), subiecte dureroase și teribil de ofertante. O poveste formidabilă care-mi pare însă dezavantajată de o scriitură simplistă, pe alocuri siropoasă, minată de înflorituri gongorice și naivități juvenile – oare așa ar nara o smochiniță (unele soiuri de smochin sunt dioice – citiți și veți înțelege de ce o spun)?
Poate că, până la urmă, așa ar trebui abordate astfel de subiecte grele, încât să fie accesibile unei game cât mai largi de cititori. Tradusă în zeci de limbi, cartea a avut un succes răsunător – Shafak vinde chiar mai mult decât Pamuk. Sigur, smochinul smuls din pământul său, străduindu-se să prindă rădăcini altundeva, departe de locurile natale, într-un mediu ostil sau, în cel mai bun caz, indiferent, e o metaforă pentru toți imigranții de când lumea. Chiar și așa, mi-a fost greu să intru în aceste pagini și mărturisesc că mi-a plăcut mai mult Bastarda Instanbulului. Sunt multe de citit, așa cum sunt multe de vizionat pentru a vedea mai limpede absurdul scindării cipriote – aș sugera comedia dramatică Smuggling Hendrix, în regia lui Marios Piperides, și documentarul The Divided Island, gândit de Cey Sesiguzel.
Când am ajuns în Cipru, sub soarele arzător – Africa e mai aproape de sudul insulei decât e Timișoara de București – Kato Pafos părea părăsit, cu tavernele și magazinele închise, străzile pustii, luate în stăpânire de pisici încremenite pe culmi de zid, ca niște statui sau garguie, ori dormitând în rarele petice de umbră – aici a fost descoperit primul mormânt al unui om îngropat împreună cu pisica sa, datând de acum 9 500 de ani. Dincolo de bulevardul încadrat de palmieri și hoteluri de lux, degradarea prăfuită a străduțelor mărginașe, propria sa Bar Street și mulțimea de cluburi de karaoke și sports bars care serveau bere la țap și fish and chips, și expuneau placarde cu meciurile etapei din Premier League mi-au amintit de Faliraki (Rodos e la vreo patru sute de kilometri depărtare) – apropo de moștenirea britanică, în Cipru se conduce pe partea stângă a drumului și prizele sunt de tip G. De altfel, chiar și după acordarea independenței Ciprului în 1960, Regatul Unit a păstrat aici două baze militare suverane, Dhekelia și Akrotiri, ultima fiind la mai puțin de o oră de mers cu mașina de Pafos.
În Ghid de călătorie în Evul Mediu, Anthony Bale reconstituie un periplu între cele două insule. Potrivit relatărilor, călătorii îmbarcați pe o galeră venețiană în vremuri medievale erau nevoiți să înfrunte furtuni, stânci, bancuri de nisip, pirați și molime, ba chiar și sirene, dar aveau și parte de priveliști inedite. Înaintând spre Cipru, prin apa limpede puteau vedea pe fundul mării ruinele Cathaliei, un splendid oraș străvechi, plin de clădiri somptuoase, despre care se credea că fusese capitala unui bogat imperiu dispărut, înghițit de talazuri, scufundat de zei din cauza ticăloșiei locuitorilor săi (o altă posibilă Atlantida). Mai apoi, ajunși pe Insula Afroditei, populată de un amestec uluitor de seminții, fiecare cu limbile și obiceiurile lor, cu bisericile și templele lor, ar fi văzut pe basoreliefuri și frontoane că leul venețian fusese înlocuit de leul lusignan, ar fi putut merge în pelerinaj la Mormântul Sfintei Ecaterina, pe Dealul Sfintei Cruci sau la Mănăstirea Sfântul Nicolae Ocrotitorul Pisicilor, unde erau ținute o sută de pisici stârpitoare de șerpi, iar cei mai puțin pioși ar fi putut trage în vestitul încă de pe atunci port Famagusta, un fief nu doar al negustorilor de mărfuri rare aduse din părți îndepărtate ale lumii, dar și al curtezanelor, ideal astfel pentru cei care doreau să se dedea plăcerilor și viciilor.
Fabuloasa istorie a Ciprului a fost mereu legată de religie și mitologie. Afrodita a ieșit din mare lângă Pafos (vezi Piatra Afroditei și Nașterea Venerei de la Uffizi), prin urmare orașul i-a fost închinat – timp de secole sanctuarul Afroditei Pafia a fost cel mai important centru de venerare a zeiței iubirii, atrăgând pelerini din toate colțurile lumii elene. Altarul și crângul sacru sunt amintite în Odiseea. Chiar și în prezent are loc un festival închinat acesteia, în fiecare an, în septembrie. Ruinele templului, împreună cu agora, asklepionul, teatrul și necropola, încă pot fi văzute, reconstruite de Vespasian după un mare cutremur. Sculptorul Pygmalion s-a îndrăgostit aici de una dintre creațiile sale, o statuie de fildeș a Afroditei. Zeița a preschimbat statuia într-o femeie, Galatea, care i-a dăruit lui Pygmalion un fiu pe care l-a numit Pafos (vezi și legătura cu mitul golemului). Adonis, fiul regelui Cinyras și ibovnicul Afroditei s-a născut tot aici, în sud-vestul insulei. Despre filisteni se crede că proveneau din Cipru – în unele legende, codrii care acopereau insula erau locuiți de o rasă de giganți (vezi Goliat). Mai târziu, Apostolul Pavel a predicat în Pafos.
Multe de văzut, desigur, pe mare și pe uscat, pe lângă orașul vechi, muzee, situl arheologic pafian și năucitorul labirint îngropat al Mormintelor Regilor, stânci, grote, defilee, lagune, plaje sălbatice, cascade, plantații de bananieri, epave (vezi EDRO III, dar și ciocnirile navale între greci și turci, în anii ’70, în apropiere de Pafos), podul Tzielefos, mănăstiri, podgorii, sate pitorești, ca Omodos, Pano Lefkara, Pedoulas sau cele din regiunea Laona, lacul sărat din Larnaca, cu miile sale de flamingo, Kourion, Limassol, Nicosia, asta dacă ești dispus să înfrunți cumplita arșiță. Când te gândești că în Antichitate insula asta aridă era renumită pentru pădurile sale dese (în care se spunea că trăiau balauri, giganți și spiriduși). Nici Sarpedon, insula pe care, potrivit lui Hesiod, ar fi trăit Medusa, n-are cum să fie prea departe, căci coasta Ciliciei și Capul Sarpedonion se află puțin mai la nord de Cipru. Sigur, de-a lungul timpului s-a scris despre sălașul Medusei că s-ar fi găsit în diverse locuri – în Munții Atlas, în pustiurile libiene sau în Gibraltar.
Toropiți, am plutit pe străduțele încinse, printre clădirile calcinate, în corul asurzitor al cicadelor, până la unul dintre puținele localuri deschise înainte de ora patru, o tavernă tradițională ce pretindea a fi cea mai veche din Pafos – pe drum, am dat peste o alta care se fălea cu aceeași cinste. Spre deosebire de orașele-stațiune grecești în care am fost și unde aproape totul era grecesc, aici primează localurile cu specific internațional, pe lângă care întâlnești o pleiadă de restaurante cu specific italian, franțuzesc, indian, chinezesc, vietnamez, georgian, rusesc, sud-african – interesant mi se pare că n-am văzut restaurante turcești. Decor: amfore, cochilii, steaguri de țări, fulare cu echipe de fotbal, picturi naive cu peisaje și nuduri, icoane, hărți, măști de carnaval, pălării, fotografii cu mâncare și decupaje din ziare – un năucitor talmeș-balmeș kitschos. Tradiționalul e parcă sortit să se transforme la un moment dat în kitsch. Dolmades, musaca, sheftalia, stifado (un fel de gulaș cu aromă puternică de cuișoare și ienibahar), afelia (purcel fript după ce a fost marinat în vin negru), barbun roșu, toate pasabile, până la baclava – în loc de micile rulouri tari, reci și înecăcios de dulci care trec drept baclava mai peste tot (și care, de fapt, sunt sarailii), aici am primit ceva ce semăna cu turtele din Ajun pe care le făceau bunicile mele, fragede, calde și echilibrate în dulceață și arome. Apoi, commandaria, unul dintre cele mai vechi vinuri din lume, celebrat încă de acum trei milenii. A fost servit și la nunta lui Richard Inimă de Leu cu Berengaria de Navara, care a avut loc în Limassol, în 1191.
După-masă, valuri violente stârnite de vânturile eterziene, plaja aglomerată, o John Smith’s, Yorkshire smooth ale, de parcă am uitat cât de îngrozitoare mi se pare berea englezească – n-am putut bea decât jumătate de doză. Măcar am găsit ginger ale, de care îmi era dor. Pe înserat, o plimbare pe faleză, între plaja Alykes și Castel, la origini o fortăreață bizantină din veacul al XIII-lea, apoi în sus, pe aleea mărginită de palmieri care urca spre Poseidonos Avenue și deasupra căreia zburau în zigzag lilieci. După apusul soarelui, Pafos devine de nerecunoscut – totul se trezește la viață. Paragina vizibilă pe timp de zi, ascunsă de întuneric și lumini colorate, puhoaie de turiști ca la paradă, majoritatea britanici, ieșiți ca din hibernare din camerele în care lânceziseră în suflul arctic al aparatelor de aer condiționat sau părăsind confortul pool bar-urilor de la hoteluri, ademeniți de muzica de petrecere și de selecția de ales din puburi.
În zori, clopotele bisericilor și goarnele vapoarelor. La opt dimineața soarele deja arde. Pisicile sunt deja (sau încă) angajate în dispute teritoriale. Privită de sus, de la înălțimea balconului camerei noastre cu vedere spre Kikeronos, întinderea de case dintre dâra orbitoare a mării și Munții Troodos, ca niște cuburi albe, cu rezervoare de apă pe acoperișurile plate, cu rufe la uscat pe balcoanele din lemn, printre care se înalță palmieri și chiparoși jumuliți, pare o medină din Orientul Mijlociu. Siria, Liban, Israel, Palestina sunt la doar câteva sute de kilometri de aici – conflictul din Gaza a adus în Cipru nu doar un număr mare de refugiați, ci și câte o rachetă rătăcită.
Una dintre cele mai turbulente zone din lume e la o aruncătură de băț și totuși viața aici, cel puțin în sud, merge mai departe într-o relativă tihnă, ca pe oricare dintre insulele mediteraneene.
Imagine reprezentativă: John Thomson, Larnaca, Cyprus, 1878
