Povestiri din volumul de proză scurtă „Svetkovina“ („Praznic“)

Traducere din limba croată de Octavia Nedelcu
(Editura FRAKTURA și KONTRAST, Zagreb, 2020)

Start

HORTENSIA

Întunericul de sub laviță e rece. Soarele nu pătrunde până acolo, iar de sub linoleum răzbate o răcoare de beton. Țin mâna sub obraz. Nu-mi place când zeama de dude de pe piele se lipește de linoleum. Nu mai e praf, a fost șters de rochie. În colțuri s-au depus mizerie și pânze fâșâitoare de păianjen. Mama și tata stau pe niște scăunele de lemn. Unul lângă celălalt. Le văd picioarele până la genunchi. Haine negre de doliu și pantofi de sărbătoare bine periați. Mama nu mai plânge, dar aerul geme în continuare monoton. Tata nu plânge niciodată, spune că nu are rost.

Bunica a întins o țoală pe treptele care duc de la parter spre bucătărie, astfel că pașii aproape că nu se mai aud. Doar dacă e o liniște mormântală. Dar când tălpi greoaie de pantofi lovesc pragul, se știe că e cineva la ușă. Tălpile din cauciuc se lipesc de linoleum și scârțâie zgomotos. Mama și tata s-au ridicat. Manșetele pantalonilor lui tata s-au lăsat peste pantofi. Femeile plâng și-și suflă nasul din răsputeri. Mai că le-ar putea ieși măruntaiele pe nas. Tata e bătut cu palma pe spate.

Simt o apăsare când un trup se lasă pe laviță, deși nu mă atinge. Așa se întâmplă și toamna când peste casă se lasă nori grei de piatră și venele de pe frunte încep să ni se zbată din cauza migrenei. De sub laviță văd niște gambe în ciorapi negre. Picioarele bunicii sunt cele mai subțiri. Ca de găină. Își împletește singură ciorapi de lână, nu-i dă jos nici vara. Pe sfoara de rufe din fața casei atârnă scărmănată lâna de oaie. Bunica o spală și o lasă să se usuce prinsă de cârlige. O toarce în serile când dă zăpada. Spune că pantofii nu sunt de ea. Poartă opinci chiar și la biserică, noi însă. Îi plac mai mult cele vechi, obișnuite cu tălpile ei noduroase.

Trag între degete țesătura subțiată a ciorapilor bunicii. Întind mâna de sub laviță. Bunica se ridică și face încet câțiva pași. Se oprește la marginea mesei. Nu văd ce face, dar știu că frământă miezul de pâine între palme. Lasă cocoloșul moale în palma mea. Mi se topește în gură și mi se lipește de dinți. Bunica spune că așa fermentează mai bine.

Bunica se roagă murmurând. Murmurul acela mă adoarme noaptea, iar uneori bunica adoarme în timp ce se roagă. Se scoală înaintea mea. Plapuma și cearșaful de pe partea patului unde doarme bunica sunt mototolite și reci. Răsucesc din pat mânerul scârțâitor al fereastrei și dau drumul să intre norul de aer proaspăt în odaie. Dudul crește lângă casă și lovește fereastra cu crengile lui. Are frunze tari și umede de rouă. Fructele lui sunt delicate. De îndată ce le ating, îmi cad în palmă. După ce le zdrobesc, lasă o zeamă vineție. Picăturile lor mi se vâră sub unghii, în piele, pe buze. Miezul lor dulce-acrișor îl înghit cu tot cu codițe. Bunica spune că se mănâncă tot. Degetele și gura vineție mi le șterg cu poala rochiei și cu cearșaful. Și mânerul ferestrei este lipicios. De la urecheatul bunicii mă ustură pielea care arde.

Dudele de anul ăsta s-au trecut. Azi dmineață miroseau a putregai. Cădeau pe cărare și pe oalele mari cu hortensii albastre. Bunica le-a găurit fundul. Să aibă unde se scurge surplusul de apă. Bunica schimbă locul oalelor în timpul zilei. Spune că hortensia trebuie ținută la umbră și să fie bine udată. În pământ înfige niște cuie ruginite. Le adună pe cele scoase de tata cu muchia toporului din scânduri vechi. Dintr-o singură mișcare, așa cum se smulg dinții ce se clatină. De aceea sunt florile hortensiei albastre.

 Azi dimineața ușa odăii era întredeschisă. Partea de pat a bunicii era aranjată. Betonul din hol e rece și zgrunțuros sub picioarele desculțe. Bunica a acoperit oglinda cu o față de masă veche. Țoala e întinsă, iar lângă perete sunt înșirați pantofii și gumarii de lucru. La capăt e o măturică. Cu ea mătur linoleumul din bucătărie după micul dejun. Adun praful și firimiturile de pâine cu fărașul și le arunc sub dud. Bunica spune că nu e bine să arunci firimiturile, dar eu am văzut că le mănâncă vrăbiile. Îmi place când e iarba necosită pentru că e mult mai moale. Dacă hortensiile au înflorit, rup o floare și o bag în buzunar. La întuneric se face mai mică. Ca un corp epuizat de fierbințeală. Așa s-a împuținat și bunicul. Am grijă să nu mă vadă bunica. Dacă ușa de la grajd e deschisă, înseamnă că mulge vaca. Intră în casă cu o găleată de lapte. Pe marginea ei s-a prins o spumă albă. O iau cu degetul și o ling. Hainele bunicii miros a fân și a bălegar proaspăt. Își șterge transpirația cu mâneca rochiei.

Ușa de la bucătărie era larg deschisă. Miroase a ceară și a fum negru. Mama și-a ridicat privirea spre mine când m-am oprit în prag. S-a întors spre coșciugul deschis și a început să bocească. Tata i-a luat mâinile întinse și i le-a pus în poală. Bunica spune că fratele a fost tras pe fundul râului Bosna de un curent puternic. Niciun om mare n-ar fi putut scăpa. L-au găsit după trei zile. Era rece. Cu capul umflat. Cu buzele și degetele de culoarea dudelor negre. I-au încrucișat mâinile pe piept. În mâini i-au pus un crucifix de lemn. Bunica îl dăduse jos de pe perete. La creștetul lui, un lighean de frământat pâine. Plin de boabe uscate de porumb. În ele sunt înfipte lumânări galbene. Arse pe jumătate. Într-o cană e apă sfințită și o ramură de salcie. Apa e vârtoasă și sărată. Bunica spune că așa e marea. Mie îmi face baie într-o cădiță de fier. Amestecă apa caldă și rece cu mâna. Așa cum amestecă ciorba de orez cu lingura de lemn. Apa de la fântână se încălzește greu și mă înfioară atingerea ei ca o nuielușă în bătaia vântului. Îmi toarnă apă pe cap cu o ulcică. Sunt tunsă scurt. Bunica spune că am părul prea subțire ca să-l lăsăm să-mi crească. Unghiile ei mă râcâie în cap. Spune că sunt o pocitanie și doar capul îmi crește, dar eu mă tem să nu-mi plesnească. Dacă vine cineva, bunica mă trimite sub laviță. Să nu mă vadă. Dacă mi se face foame, o ciupesc pe bunica de picior și atunci bunica îmi dă pâine frământată între palme. Nu-i place când stropesc apa pe jos. Palmele sunt mai dureroase pe pielea udă, de aceea sunt cuminte, cu mâinile lăsate pe lângă corp. Și fratele a fost spălat cu apa din cădiță. N-au încălzit-o. Cu o bucată de săpun și o pânză albă. Bunica a spus ca pieptenele și săpunul să fie aruncate, iar apa să fie vărsată sub dud. Nu e bine să calci în ea.

Picăturile de apă sfințită cad lovindu-se pe linoleum. La fel ca ploaia care se revarsă pe neașteptate peste acoperișul de tablă. Bunica spune că o astfel de ploaie ne întărește. Mantia neagră acoperă pantofii. Capacul coșciugului e închis cu zgomot. Ciocanul lovește în floarea cuielor. O dată. De două ori. De trei ori. De patru ori. Mama începe din nou să bocească. Pe frate-miu o să-l îngroape lângă bunicul. La umbră deasă.

Bunica iese ultima din bucătărie. Coboară treptele din beton și închide ușa. Ies de sub laviță. Pe locul unde era coșciugul au rămas scăunelele de lemn. Așezate una lângă cealaltă. Suflu în lumânare și fumul iute mă lovește în față. Bucătăria e pustie, dar aerul e apăsător. Se simte mirosul de carne afumată și de țuică. Duhoarea acră de trupuri și de haine neaerisite.

Holul miroase cu totul diferit. A liniște și a letargie. Țoala călcată în picioare de pe trepte a alunecat. Fața de masă de pe oglindă stă strâmbă. O ating și ca un fruct delicat de dud cade în mâna mea. În oglindă, o tărtăcuță mare și apoasă de hortensie albastră.

SALCIA

Coridoarele școlii sunt pustii, țevile vechi. Aerul duhnește a pivniță și întuneric. A podele șubrede și a șoareci. Pereții sunt zugrăviți până la nivelul umerilor cu o vopsea uleioasă, pe vremuri, verde. Deasupra, un var spălăcit. Ușa școlii e închisă demult și vacarmul a amuțit. Sub trepte este un clarobscur de rai. Prin nailonul sfâșiat pus în geamuri fâșâie primăvara întârziată. Aruncă raze scântâietoare și umbrele pinilor înalți pe pământul golaș. Nu închid ochii. Vreau să țin minte tot. Lumina firavă ce răzlețește întunericul, buzele uscate și suflarea fierbinte a lui Marko. Îi aud respirația sacadată ce răsună în încăperea pustie. Îl las să se sprijine de mine. Povara trupului e seducătoare. Îmi descheie nasturele de la pantaloni și bagă mâna. E mai rece decât pielea mea. Mătăsoasă. În urechi îmi zumzăie albinele. Din gură se scurge mierea.

„Într-o bună zi, o să te dezbrac goală, o să vezi.

De vorbele lui stomacul mi se umple de pietre. Gâtlejul rămâne fără aer. Miroase a mure de câmp și a trandafiri sălbatici. Își scoate degetele umede și lucioase și le miroase.

Pe limba mea sunt dinți ascuțiți.

Prin găurile din nailoane adie un vânt cald.

Anunță înserarea.

Fruză verde sălcioară,

Ucide-te-ar Domnul iară

Murmur o rugăciune. Lovesc cu un băț creanga de salcie. O ascut cu un briceag. Coaja subțire se dezbracă ușor. Alunecă ca pielea de șarpe. Nuiaua decojită e ca un os alb șerpuitor. Am degetele umede și lucioase. Urc în vârful copacului și încep să scot un fluierat. Sunetul își face culcuș peste acoperișuri. Din vârf satul se vede altfel. Ciudat și îndepărtat. Aici sunt de neatins.

Ploaia a transformat susurul pârâului în vuiet. Mama a spus că de data asta să rup trei nuiele de salcie. Să nu fie prea subțiri. Sunt elastice și vânoase ca biciușca de piele cu care se mână animalele. Oricât de tare ai lovi, nu se vor rupe. În odaia mamei urc eu prima. De fiecare dată miroase la fel. A rochii purtate și a miros matinal. Las nuielele în fața oglinzii pe scrinul de lemn. Acum sunt șase la număr. Îmi dau jos pantalonii și aștept. La parter aud zăngănit de oale și susurul apei țâșnind din fântână.

S-a înstăpânit liniștea.

Pașii mamei sunt severi și apăsători pe trepte. Închide ușa și ferestrele cu grijă. Ca să nu ne audă nimeni. În oglindă picioarele mele strâmbe sunt din os alb. Mama spune că le va vărga bine. Așa o să scoată diavolul din mine. Tata iese din casă atunci. Merge pe drum și fumează. Prima lovitură e cea mai dureroasă. Pielea mă ustură și-mi amorțește. Nu plâng. De aceea mama lovește mai abitir. La început vânătâile nu se văd, dar curând devin ca un sângerete proaspăt preparat. Mă aplec, le frec cu palmele. Nuiaua de salcie e ca un briceag. Îmi taie obrazul și-mi închide ochiul.

Mama se oprește. Aruncă nuielele și mă prinde de cap. Mă întoarce spre fereastră. Aleargă pe scări. În baie curge un jet de apă. În odaie e cald, dar dinții îmi clănțăne. Corpul se scutură. Mama îmi pune pe obraz un prosop ud. Mă doare mai tare. Mă culc și mama mă învelește. Plapuma e rece ca apa pârâului de sub salcie. Din prosop se scurge pe obraz ploaia.

Mama închide ușa în urma ei. La plecare pașii ei nu se aud.

Vânătaia de pe față e de culoarea porumbelor coapte. O ascund cu părul. De aceeași culoare este și bebelușa mătușii. Mama spune că s-a sugrumat cu cordonul ombilical încă din pântece. I-au pus numele Elena. Coșciugul e mic. E deschis și așezat pe masa din bucătărie. Bebelușa e mărunțică, deși se spune că s-a născut măricică. Două bentițe mătăsoase de căciuliță îi strâng gâtul.

Ușa de la odaia mătușii este deschisă. Stă culcată pe pat acoperită până la stomac. E umflată ca înainte de naștere. Are obrajii și ochii bulbucați ca de broască. Mama o ajută să-i mulgă laptele care i-a venit. Îi strivește sânii, iar din sfârcurile mari și negre țâșnește un lapte gros. La fel ca țâșnitoarea din grădină. Mama îl adună cu prosopul.

Mătușa nu merge la înmormântare. Nu se va ridica din pat patruzeci de zile. Mama spune că a fost o naștere grea și că au reușit cu greu să-i scoată fătul din ea. Între picioare sunt dâre lungi sinuoase. Negre ca niște vânătâi.

Tata și unchiul sunt în fața casei. Așteaptă. Fumează.

În serile de vară nu mă poate găsi nimeni. Nu sunt nici în vârful salciei. E golașă ca un pârâu secat. Mama mă strigă în zadar. După ce încetează, vocea ei răsună încă în urechea mea. Alerg pe câmp. Dispar în spatele unui arbust de păducel alb. Acolo întunericul este ca un rai, la fel ca cel de sub treptele de la școală. Stau întinsă pe iarbă. E închisă la culoare și delicată ca mușchiul de pădure. Ca ochii lui Marko.

„Ți-am spus că o să te dezbrac goală odată“ îmi spune la ureche.

Mă înfior toată. Pielea mea e ca o păpădie delicată. Mă deschei singură. Pe piept a răsărit o primulă purpurie. Crește în gura lui Marko.

În câmp se lasă repede și neobservat un întuneric beznă. Aerul e rece și umed. Nu ajung luminile din sat. Au dispărut în întuneric și ochii lui Marko. Simt strânsoarea brațelor și fierbințeala corpului. Nu-i mai recunosc nici vocea. S-a răsucit. Desupra mea șuieră locomotiva. Acum iarba e aspră, îmi lasă urme pe spate. Îmi rupe pielea. Strâng din dinți.

Stau cocoțată în salcie. Picioarele au dungi vărgate ca sângeretele proaspă preparat. Stomacul mi s-a umflat. A încolțit.

O să încolăcesc bebelușului o sfoară în jurul gâtului.

Urc până în vârful copacului. Acolo unde crengile sunt subțiri și tinere. Căzătura să fie mai puternică.

Frunză verde sălcioară

Ucide-te-ar Domnul iară!

BONETA

Peste două ceasuri voi muri. Părul spălat cu ceai de mușețel, alb ca neaua se va amesteca în colbul de pe drumeagul bătătorit și va deveni sur. A ținut minte amprentele tălpilor mele de la măsura optspreze până la treizeci și șase, loviturile corpului și degetele pline de noroi, iar curând va ține minte tot trupul meu, lung de un metru și șaizeci de centimetri. Țărâna uscată îmi va absorbi ADN-ul și nu va lăsa să mă spele nici ploile și nici ninsorile. Întotdeauna voi rămâne aproape de suprafață, poate că din mine va crește iarba.

Prunele sunt coapte. Apuc una și o rup. Simt o aversă albăstrie în gură. Pe rochie lasă pete maronii. Pieptul a rămas curat. Pata se va întinde acolo și din roșu aprins va deveni neagră, atunci când mă vor așeza întinsă pe un nailon în morga improvizată. Nu voi fi singură. Pe cap voi avea o coroană rece de degete albăstrii. Dacă aș putea respira atunci, aș știi cât de tăios este mirosul morții stătute. Va știi însă fotograful. Se va apropia, îmi va dezveli corpul și fața învelite într-o folie argintie. Pielea și buzele vor fi albastre, la fel ca ochii mei acum. Se va apleca deasupra mea, mă va privi prin obiectivul aparatului și-mi va face ultima fotografie. Voi avea ochii închiși, sub nas o urmă neagră întărită. Își va ștege fața cu mâneca cămășii, dungile alb-albastre vor absorbi lacrimile și sudoarea. Voi fi o parte din arhiva lui sinistră.

Peste un ceas, din pădure, ca o avalanșă de pietre vor năvăli în forță trupuri de bărbați sănătoși. Unul dintre ei îmi va arăta cu degetul de fier să mă așez a treia în rând. Voi fi cea mai scundă din acel șir. Capete negre pe trupurile lor înalte, așezate de-o parte și de alta, se vor întoarce spre mine ca florile spre soare. Cel care va ținti pieptul meu cu o scânteie din ploaia de flăcări va purta boneta pe o parte. Va sta sub mărul bunicii. Ne va despărți doar gardul scund de sârmă ghimpată. Își va sprijini piciorul de băncuța de lemn, la umbră. Loc de odihnă. Nu va știi că în spatele ferestrei joase, chiar între doi saci cu nisip îl privește un ochi verde. Când mă voi prăbuși eu, se va prăbuși și el. El va fi purtat acasă de brațe puternice frățești, înnegrite de soare, eu, de brațele albe, încă de copil, ale fratelui meu.

Și roșiile sunt coapte, le stoarcem toată ziua și le aruncăm într-un cazan fierbinte din care ca un vulcan stropește un suc roșu. Cade pe iarba rară, iar gândacii și furnicile fug ca de foc. Pe masă sunt înșirate borcane în care fusese marmelada, spălate și uscate. După ce le umplem și le așezăm la loc, o să auzim larmă de voci necunoscute. Mă voi crispa, voi respira sacad, iar sângele o va lua la goană în vene ca o săgeată. Trei rânduri roșii de borcane, culcate de greutatea lor vor sta multă vreme neatinse.

Apa minerală înspumată curge peste reziduurile moi portocalii. Mânjesc cu degetele suprafața și colorez pentru scurt timp izvorul. În jurul lui sunt băltoace calde cu margini verzi. Îmi răcesc tălpile sub țevile ieșite în afară și umplu sticlele de plastic. Asfaltul este încins și pustiu. Linia albă e ștearsă. Pădurea adâncă și întunecată e încă liniștită. Când o vor privi mai târziu de pe celălat mal al râului Bosna, va fi în flăcări, iar bucăți de lemn cenușii vor cădea zburând pe acoperișurile noastre. Vor dispărea toate cuiburile de pasăre.

Calea ferată a fost năpădită de bozie, șinele au ruginit. Mă descalț și mă plimb, ca pe o grindă. Nu rezist mult, mă frige fierul fierbinte. Îmi pun papucii și simt plăcerea cauciucului cald. Culeg mure mărunte și le bag pe toate în gură. Pe gât mi se scurge zeama dulce-acrișoară sângerie. Îmi șterg mâinile de rochie. Mă așez pe piatra albă de la calea ferată din fața casei lui Feriz. Acolo se odihnesc două pisici cenușii. Trupurile lor firave respiră ușor. Ferestrele sunt astupate cu o pânză albă, rezistentă, ușa e încuiată. Geamul crăpat pe diagonală e lipit cu o bandă adezivă maronie. Din cadrul de beton ros de ploaie se ițesc păpădii galbene. Lanul de porumb uscat din spatele casei nu foșnește. Pe cablul negru al rețelei electrice de înaltă tensiune, deasupra căpiței de fân s-au înșirat niște ciori de un negru lucios. Când își iau zborul și-și întind arpile mari, se va auzi zăngănitul închizătorii ruginite de la ușă. Un bărbat cu pielea măslinie, cu nasul coroiat, cu pălărie pe cap va face un semn cu privirea din ce ambuscadă să țâșnească cineva iute de picior ca într-un joc de copii, ascunși într-un colț, dulap, ori sub masă. Cărțile de tarot se vor risipi pe podea, călcate de cizme strânse pe picior. Pisicile se vor cățăra în nucul înalt. Tulpinile de porumb vor cădea una câte una.

Cimitirul de pe deal e în spatele meu, când te uiți dinspre munte, pare ca o minge cu buline strâns îndesate. N-o să mă îngroape acolo. Cât e ziua de lungă, soldații vor săpa la poalele lui, în partea ascunsă și umbrită, gropi adânci. Din ele vor ieși strecurându-se râme și viermi în căutare de un nou adăpost. A mea e ultima din șir. Nu vor scoate folia de pe mine. O voi purta în loc de rochie de sărbătoare. Când mă vor coborî în țărână în coșciugul de lemn, în jurul meu vor fi doar câteva perechi de picioare obosite. Buchete de flori sălbatice se vor pleoști într-o clipită și se vor culca pe pământul încins. Pădurea se va stinge, ici-colo se vor mai vedea fuioare de fum alb. Cu timpul literele albe de pe crucea de lemn se vor șterge, cuiele vor rugini. Pământul reavăn se va lăsa și în loc de monument funerar, va rămâne ceara colorată.

Acum… acum am ochii umezi. O văd pe mama neclar, el și-a pus boneta într-o parte.

Imagine reprezentativă: What the water gave me, Frida Kahlo, 1938

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×