Prădătorii sexuali și victimele lor

Despre frică, curaj și societatea care, încet, se trezește

Start

Cazul Bulai a fost rezolvat cu maximă rapiditate. Practic, doar o săptămână a trecut de la dezvăluirile de pe snoop.ro până când SNSPA a hotărât desfacerea contractului de muncă pentru profesorul Alfred Bulai, șeful Departamentului de Sociologie din cadrul Facultății de Științe Politice de la SNSPA.

Au devenit românii mai exigenți cu prădătorii sexuali sau a fost ceva în plus care a dus la rezolvarea acestui caz?

Ceea ce trebuie spus de la început este impecabila anchetă pe care snoop.ro a făcut-o. Au fost luni de căutare a victimelor și multe sute de minute în care jurnaliștii au vorbit cu acestea, protejându-le identitatea și asigurându-le protecția. Nimeni nu s-a grăbit dintre ziariștii de investigație implicați, așteptându-se și un moment în care două dintre victime au fost înregistrate video cu mărturiile lor. Veți vedea, în cuprinsul acestui articol, mărturia jurnalistei care a investigat situația victimelor de la SNSPA, Ioana Moldoveanu. Rezultă clar că investigația n-a pornit de la victime disparate, cazuri izolate. Acolo, la SNSPA, modul în care acționa Alfred Bulai are mulți ani în spate, putem vorbi de decenii. Spus și investigat clar, era o practică uzitată, despre care se vorbea în facultate (multe studente își avertizau colegele mai tinere despre acțiunile profesorului Bulai). Și, totuși, aceste practici continuau neabătut, numărul victimelor crescând de la an la an.

Este clar că societatea românească tratează cazurile de hărțuire sexuală întâmplate în mediul preuniversitar și universitar cu lejeritate, inconștiență și lipsă de implicare. Instituțiile care erau datoare să intervină – poliția și parchetul – au primit în mulți, mulți ani sesizări ale victimelor. Rezultatul: cazurile au fost clasate, cu o excepție, când o persoană de la Timișoara s-a adresat la CEDO și a obținut o sentință favorabilă. Altfel, victimele nu puteau să găsească sprijin la autorități. Cazurile erau mușamalizate, clasate, uitate, iar victimele trebuiau să meargă mai departe cu povara acestor agresiuni.

De ce aceste victime femei (unele, fete minore) nu au vorbit cu părinții? Ar fi o întrebare firească. Răspunsul nu-i greu de dat. De rușine. De frică. Crescute, de multe ori, în familii unde tatăl își snopea în bătaie mama, unde tatăl dicta evoluția unei familii, iar cuvântul lui însemna să nu crâcnești, aceste victime s-au văzut rupte de familii, s-au văzut înstrăinate. Analizând psihologia prădătorului, se poate observa că acesta își alegea victimele din rândul fetelor care nu aveau un spate puternic, din rândul unor copile ajunse la București, destul de derutate, destul de traumatizate anterior, în familie. Și în care să nu crâcnești, cum era situația din familie, s-a tradus să nu spui nimic despre comportamentul domnului profesor. Să taci. Să înduri. Să te bucuri că ai terminat o facultate, indiferent de umilințele pe care le-ai îndurat.

Pe urmă, mai exista și climatul din facultate, care nu încuraja mărturisirea. Totul se mușamaliza, totul era ascuns sub preș, cumva fetele erau convinse să tacă. Tăcerea era cuvântul de ordine. S-a văzut clar că la SNSPA nu funcționa o Comisie de Etică, peste noapte a apărut o adresă de e-mail pentru plângeri și, în general, agresiunile se terminau cu victima care era sfătuită și obligată să tacă, pentru a ajunge la finalul facultății sau al masteratului. Ideea era: taci și îndură, să nu afectăm prestigiul facultății. Adică, ditamai universitatea, implicată în tot felul de proiecte (unele cu finanțare europeană), ajunge să discute acte de hărțuire sexuală? Fetițo, bagă-ți mințile în cap, ți s-a părut, ești prea sensibilă, ai venit aici să faci carte, nu să pârăști profesori – era principalul mesaj (direct sau indus) adresat victimelor. Iar această siutație, de oploșire a prădătorilor sexuali, nu se întâlnea doar la SNSPA. Ioana Moldoveanu, jurnalista de la snoop.ro, intervievată de noi, vorbește și de cazurile de la UNATC, unde nu s-a întâmplat nimic, n-a fost nicio sancțiune.

Pe urmă, așa cum am scris, erau instituțiile statului, imune la acest gen de hărțuire, cea sexuală. De fapt, dacă citim Codul Penal, articolul 223, despre hărțuirea sexuală, acesta pare scris în favoarea prădătorilor sexuali și nu a victimelor. „(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.“

Prin urmare, trebuie să existe pretinderea „în mod repetat“ de favoruri de natură sexuală. Asta înseamnă că victima trebuie să fie umilită de mai multe ori până se înceapă cercetarea. Pe urmă, pedeapsa pare să fie o bagatelă: „de la 3 luni la un an sau amendă“. Și, bineînțeles, trebuie să existe plângerea persoanei vătămate. Cum am precizat, aceste plângeri au existat, iar dosarele au fost clasate. Practic, s-a ajuns la concluzia că nu există fapta, că persoana respectivă nu a fost abuzată. În plus, o studentă abuzată știe prea puțin să folosească echipamente de înregistrare – sau, pur și simplu, nu poate să le folosească, n-are atâta sânge rece –, așa încât hărțuirea să fie și dovedită audio sau video.

În cazul Bulai, mărturiile au fost devastatoare. Au existat atât mărturiile victimelor, care au povestit cum acționa Alfred Bulai, dar au fost și înregistrări în care Alfred Bulai le vorbește studentelor ca un prădător.

Cazul Bulai a devenit unul de interes național, n-a mai fost doar un fapt divers. Erau prea multe încrengături (inclusiv politice, fostul șef al Departamentului de Sociologie lucrând și în guvernul Tăriceanu, având și destule legături la cel mai înalt nivel) ca să fie mușamalizat. Inițial, la nivelul SNSPA, au existat momente de stupoare (un laitmotiv general: cum, la noi, la noi în facultate să se întâmple așa ceva?), dar orice refuz al discutării cazului s-a întors împotriva SNSPA. Doar niște măsuri ferme puteau reface imaginea unei instituții. O măsură fermă a fost desfacerea contractului de muncă al lui Alfred Bulai. E suficient? Este destul? Este singurul care acționa astfel? Pe parcursul prezentării și comentării cazului de la SNSPA, s-a mai vorbit și de Marius Pieleanu, și el sociolog, care a fost considerat un prădător sexual de Ana Birchall, fost ministru al Justiției în 2008. Sigur că există un mic dubiu: de ce fosta ministră a Justiției n-a vorbit când era în funcție, de ce n-a mobilizat întregul minister, toate parchetele pentru a face lumină în cazul său? Întrebare fără răspuns.

Ceea ce trebuie spus – și se va vedea și din răspunsurile jurnalistelor care au cercetat cazul de la SNSPA – este că aceste mărturii au parte și de asistență de la asociații neguvernamentale. Unele au numele precizat, altele preferă – până la elucidarea completă a cazurilor de la SNSPA – să rămână anonime, dar să acorde protecție și asistență victimelor.


Mai departe, veți putea citi două interviuri cu două jurnaliste implicate în dezvăluirea situațiilor de hărțuire sexuală de la SNSPA.

Publicăm aceste interviuri din două considerente. Primul, să arătăm că situațiile de hărțuire sexuală sunt frecvente, dar încep să fie dezvăluite și prezentate, iar victimele își fac tot mai mult curaj să vorbească. Se poate spune că, prin aceste anchete, societatea începe, încet, să se trezească. Al doilea motiv este să remarcăm această putere a presei, care reușește să ridice vălul de pe aceste cazuri grave și umilitoare, înaintea părinților, a instituțiilor de învățământ superior, a poliției și parchetului, făcând gesturi de intervenție și de protejare a victimelor.


Ioana Moldoveanu, jurnalistă Snoop: „Le ascult. Le cred. Nu le judec. Nu le grăbesc“

Ioana Moldoveanu este jurnalistă de investigație la Snoop și a scris, prima, despre cazul Alfred Bulai. Anterior, a publicat și alte articole despre prădători sexuali din universitățile românești.

Cum ați ajuns la acele foste studente care să mărturisească agresiunile făcute de Alfred Bulai?

Teodora, una dintre studentele care i-a ținut piept lui Alfred Bulai și a cărei mărturie este redată în ancheta Snoop, a cerut inițial ajutorul unei profesoare din SNSPA, Elena Trifan. 

Elena s-a regăsit în povestea Teodorei despre întâlnirile pe care le avea cu Alfred Bulai la terasă. Trecuse și ea, cu ani în urmă, printr-una similară. S-a simțit mult timp vinovată că a tăcut, iar acum a vrut să repare asta. Și ne-a sunat. Cunoștea proiectul „Catedra de abuz“, care a început în 2022 pe RISE Project, iar în prezent continuă și pe Snoop. Realizase în cadrul proiectului, ca cercetător al Asociației ANAIS care ne era partener, un studiu exploratoriu pe hărțuire sexuală, în cinci licee și trei universități. 

Elena a făcut facultatea între 2008-2011, Teodora între 2021-2024. Prin ele am ajuns și la alte studente, din generații noi sau mai vechi, care la rândul lor mi-au recomandat să discut cu alte fete. Nu toate au dorit să discute cu mine. Unele au spus că nu sunt pregătite să coboare iar „în puț“ și să-și aducă aminte. Nu apar în text, dar știm că aceste victime există. Și dacă există una, două, trei, e posibil să fie mai multe, trebuie doar să le cauți. De aceea documentarea ia multe luni. 

Mă opresc când am destule cazuri pentru a construi un articol solid. Este esențial să arăt un tipar de comportament de-a lungul timpului. O singură mărturie s-ar putea să pună accentul pe victimă și nu pe abuzator și de fapt să o retraumatizeze. Dar, când sunt mai multe fete care vorbesc, vocea lor comună este puternică și imposibil de ignorat, indiferent de notorietatea abuzatorului. 

Cât de greu a fost să le convingeți să apară în fața unei camere video, să știe că vor apărea pe snoop.ro, cu imagini în clar?

Cel mai important, pentru mine, în acest proiect, este siguranța fetelor care vorbesc. Așa că, în primul rând, le păstrez anonimitatea, dacă doresc asta. Când scriu, sunt atentă să nu dau detalii care le-ar putea dezvălui identitatea și citez cu precădere lucruri pe care le repetă toate. Pe unele nu le citez deloc, dar discuția cu ele mă ajută în documentare, pentru a avea mai multe mărturii care să confirme același tipar. 

Le ascult. Le cred. Nu le judec. Nu le grăbesc. Mă străduiesc să înțeleg prin ce trec și cu ajutorul unui psiholog care-mi răspunde la întrebările pe care mi le pun. Îmi pare rău că au fost puse în situații abuzive. Le mulțumesc pentru încrederea pe care o au în mine și în ceea ce fac. 

Nu încerc să le conving să apară în fața camerei, nu mă duc cu scopul ăsta. Le propun la un moment dat, dacă povestea o cere și simt că nu sunt intruzivă. Dar este mereu alegerea lor, după ce m-au cunoscut și poate au citit și alte anchete similare pe care le-am scris și înțeleg cum tratez subiectul.

Cu unele mă văd de mai multe ori, cu majoritatea țin legătura constant pe parcursul documentării. Nu dispar ca un jurnalist care ia o declarație. Nu vreau să simtă frică după ce au discutat cu mine, în ce privește momentul sau contextul în care va fi publicată povestea lor. Discutăm despre ce se poate întâmpla după publicare, ținem legătura și după. 

Le mulțumesc că schimbă lumea.

Mai sunt mărturii, veți continua investigația de la SNSPA?

Voi continua cu siguranță proiectul „Catedra de abuz“ pe Snoop. L-am dezvoltat în 2022, împreună cu colega mea Luiza Vasiliu, pe vremea când scriam amândouă pentru RISE Project. Ideea lui a plecat de la un studiu exploratoriu al Centrului Filia, care spunea că una din trei studente este hărțuită sexual de un profesor universitar. Ni s-a părut un indicator că abuzul este un fenomen sistemic și repetitiv. 

El este însă ignorat de autorități. Nu există programe de prevenție, de conștientizare, de ajutor pentru victime. Nu există nici măcar statistici despre hărțuirea sexuală din învățământ. Majoritatea cazurilor nu sunt reclamate. Încrederea în sistem este mică, procedurile de sesizare sunt rudimentare, conform experților, iar un eventual conflict se mediază de cele mai multe ori, astfel încât să nu se ajungă la o reclamație scrisă, care se crede că ar putea dăuna imaginii universității. Astfel, abuzatorii rămân la catedră și continuă cu noi și noi generații de elevi și studenți.

Am vrut să schimbăm asta și să aducem problema pe agenda publică. Ne-am gândit că cea mai bună metodă pentru a arăta dintr-o privire cât de răspândit este fenomenul este să punem toate abuzurile din ultimii cinci ani pe o hartă interactivă.

Harta abuzului și hărțuirii în școlile și universitățile din România adună toate cazurile care au ajuns în instanță între 2017-2023. Dar și toate cazurile apărute în aceeași perioadă în presă, care, de cele mai multe ori, nu au fost cercetate nici de școala unde s-a petrecut abuzul, nici de poliție. Majoritatea profesorilor încă predau. 

Am vrut însă să dăm și o voce persoanelor care n-au încredere în sistem să reclame. Am publicat un formular pe care îl poate completa oricine ca victimă sau martor, urmând ca noi să păstrăm confidențială identitatea. Am crezut că vom primi maximum 50 de mărturii. Am primit de patru ori mai multe. Aceste mărturii se găsesc și ele pe hartă, pe care o actualizăm constant. În prezent înregistrează 303 cazuri, dar ancheta cu Alfred Bulai a generat până acum un val de aproape 200 de mărturii noi − victime și martori −, care vor fi indexate în perioada următoare. 

Marți, 6 august, rectorul SNSPA, Remus Pricopie, a anunțat desfacerea contractului de muncă al profesorului Alfred Bulai. Din punctul dvs. de vedere, care ar fi semnificația acestei decizii?

Este bine că viitoarele generații nu-l vor mai avea profesor. Dar nu este de ajuns. Așteptăm măsurile interne în universitate care să prevină astfel de cazuri în viitor. Dar și măsurile la nivel înalt care s-au tot promis în ultimele zile, cum ar fi luarea în evidență a sesizărilor anonime. Așteptăm, este totuși an electoral. 

Pe rețelele de socializare și inclusiv pe un site, investigatoria.ro, s-a discutat și s-au prezentat mărturii din care rezultă că ar mai fi un caz de persoană care a abuzat și agresat studente, Marius Pieleanu. Ce date aveți în acest caz?

Dacă există date nepublicate despre acest caz le veți afla pe site-ul Snoop.ro

Ce înseamnă, de fapt, aceste dezvăluiri de la SNSPA, pentru o hartă a agresiunilor sexuale de la nivelul întregii țări? Suntem abia la început cu dezvăluirile? Va fi cazul de la SNSPA un imbold să se acționeze principial și ferm și în alte facultăți?

Înseamnă 0,33% din numărul de cazuri care apar indexate în hartă acum. Alfred Bulai este de abia al treilea caz despre care scriu, după ce am publicat în 2022 și 2023 alte două cazuri din UNATC București, despre regizorii Felix Alexa și Puiu Șerban. Și atunci zeci de victime au vorbit despre agresiune sexuală, abuz de putere și bullying

Pentru prima dată, actrițe renumite au ieșit pe cameră și au povestit despre abuzurile pe care le-au trăit în facultate și au indicat abuzatorul cu nume și prenume. UNATC a făcut un pas istoric și a interzis relațiile intime dintre profesori și studenți. A menținut însă profesorii reclamați la catedră. 

Tot în cadrul proiectului a fost deconspirat de colegii mei, la începutul anului, cazul profesorului Horea Bădău, de la Facultatea de Jurnalism din București. El și-a pierdut postul atât în România, cât și la universitatea din Franța unde preda. 

De abia în urma cazului Bulai, însă, publicat după un val de alte trei cazuri de abuz sexual în învățământ, scoase la iveală în iulie în presă, această problemă sistemică a ajuns pe agenda publică și din perspectiva legiferării. 

Vom continua să scriem până lucrurile se schimbă. Documentarea unui caz durează însă între 4 și 6 luni, tocmai pentru că vrem să ne asigurăm de veridicitatea informațiilor. Sper ca în viitor să se alăture demersului și alți colegi de presă. Suntem din păcate prea puțini jurnaliști pentru volumul de cazuri și mărturii. 

Ce părere aveți de afirmația, legată de SNSPA, că „toți știau“, dar au tăinuit?

Las părerile la latitudinea cititorilor. Ca jurnalist de investigație, scriu în urma dovezilor și mărturiilor pe care le am. Fiecare informație din text are în spate o dovadă. Și vă citez din text: 

„Bulai era însoțit în practică de una, două asistente, povestesc studenții cu care Snoop a discutat. Câteodată era prezent și alt profesor. Niciunul dintre aceștia nu s-a sesizat vreodată că Bulai ținea întâlniri private cu studentele la el în cameră.“ 

SNSPA ar trebui să știe cel puțin cu cine mergea Alfred Bulai în practică, fără ca eu să dau nume în text. Apoi ar trebui să-și îmbunătățească procedurile de a face sesizări. SNSPA a afișat actuala componență a Comisiei de Etică pe site, precum și adresa de mail proaspăt făcută la care primesc sesizări, de abia la o săptămână după publicarea anchetei Snoop și doar la presiunea publică, deși ar fi trebuit să fie acolo cel puțin din 2021, de când pagina nu mai fusese actualizată. Asta spune multe despre cum se rezolvau aceste cazuri, cel puțin până acum. 

Cum ar trebui să ne comportăm cu victimele? Cum le protejăm, cum le putem încuraja să mărturisească?

În primul rând ar trebui să le credem. Doar așa vom găsi resursele să schimbăm lucrurile pentru generațiile viitoare. Aceste mărturii nu sunt ușoare, îți trebuie multă putere să spui prin ce ai trecut, să te expui astfel. „Era secretul meu și acum îl știe toată țara“, mi-a spus una dintre fete când am întrebat-o cum se simte după publicare. Atunci când nu credem victima, ba mai mult, o blamăm, de fapt o retraumatizăm. Această atitudine determină alte fete să ascundă prin ce trec, de teama stigmatului social. 

În al doilea rând, ar trebui să avem programe de prevenire în care studenților să li se explice care sunt formele pe care le poate îmbrăca hărțuirea și ce instrumente au la dispoziție pentru a se apăra. Cum ar fi raportarea și programele de suport, pentru a crea un mediu în care să se simtă în siguranță. Ar fi bine să nu mai așteptăm zeci de ani să fim oripilați de ce se scrie în presă, ci să aplecăm urechea la zvonuri și să le raportăm pentru a fi cercetate și a se stabili veridicitatea lor, mai ales dacă ele se repetă constant de-a lungul anilor. Nu iese foc fără fum. 

Pe parcursul investigațiilor dvs., ați fost amenințată, vi s-a cerut socoteală pe motiv că vă băgați unde nu trebuie? Cine v-a intimidat, de unde ați primit sprijin?

Regizorul Puiu Șerban, unul dintre profesorii de la UNATC despre abuzurile căruia am scris pe RISE Project, m-a acuzat că „distrug învățământul teatral românesc“, ceea ce m-a amuzat. A și menționat de 23 de ori, în timpul discuției telefonice de o oră pe care am avut-o, că ne va chema în instanță. Până acum n-a făcut-o. Toate cele trei anchete pe care le-am scris în cadrul acestui proiect au trecut printr-o procedură de fact-checking, în care am atașat fiecărei informații din text o dovadă. Am primit, atât victimele, cât și eu, sprijin juridic și psihologic din partea unei organizații, căreia îi mulțumim că ne este alături.


Carmen Dumitrescu, jurnalistă la Investigatoria: „Un putregai care iese la suprafață după decenii“

Carmen Dumitrescu este jurnalistă la Investigatoria și a publicat și a adus în fața opiniei publice noi mărturii despre situațiile de hărțuire sexuală de la SNSPA.

Marți, 6 august, rectorul SNSPA, Remus Pricopie, a anunțat desfacerea contractului de muncă al profesorului Alfred Bulai. Din punctul dvs. de vedere, se încheie aici situația/cazul/cazurile de la SNSPA?

Situația nu se poate încheia aici pentru SNSPA. Din mai multe puncte de vedere, scandalul va mai preocupa publicul o vreme, fie și pentru că în acest moment se lucrează la niște dosare penale, atât în privința lui Alfred Bulai, cât și legat de faptele lui Marius Pieleanu. Pe de altă parte, în cazul lui Pieleanu, el doar și-a suspendat contractul cu SNSPA pentru șase luni, ceea ce nu rezolvă deloc problemele reclamate de studente în cazul lui. Ca atare, nu cred că efectele asupra SNSPA se vor rezuma doar la cazul Bulai. Noi vorbim acum despre un putregai care iese la suprafață după decenii. Deci nu e suficient doar să cadă capete, cum zic unii, ci trebuie ca acesta să fie un moment de resetare a regulilor în SNSPA, astfel încât nicio studentă să nu mai treacă prin ce au trecut cele care au ieșit public și au povestit ce li s-a întâmplat.

Mai sunt mărturii, veți continua investigația de la SNSPA?

Da, mai sunt mărturii și cu siguranță voi urmări cazul Pieleanu, cu precădere, pentru că în cazul Bulai, Snoop a făcut o documentare extraordinară. E important, zic eu, să specific faptul că toate persoanele care mi-au povestit experiențele lor cu Pieleanu au făcut plângere penală, fie că au decis să-mi permită să le fac publice povestea lor, fie că nu. Pentru că sunt două cazuri în care, deși am aflat despre niște experiențe direct de la victime, acestea se tem să le spună și public, văzând că în cazul cel puțin uneia dintre victime s-a încercat compromiterea și blamarea victimei chiar de către o persoană care avea, de facto, responsabilitatea de a proteja studentele în anii în care evenimentele despre care eu am scris s-au petrecut.

Cum poate continua cercetarea lui Marius Pieleanu? Ce probe/mărturii ar fi de luat în seamă?

Acestea nu sunt aspecte pe care trebuie să le discutați cu mine, ci cu organele de cercetare penală, în măsura în care ele vor putea comunica. Cert e că există o investigație în curs privind faptele, nu persoana, și că mărturiile noi apar, chiar dacă multe dintre ele nu se mai pot citi în spațiul public, din motive de siguranță și protejare a victimelor.

Ați deschis cutia agresiunilor sexuale de la SNSPA și ați scris pe investigatoria.ro. Care sunt faptele și gesturile cele mai frapante și revoltătoare pe care le-ați descoperit în decursul investigațiilor?

În primul rând, eu știam despre ce se întâmpla la SNSPA, pentru că am fost studenta celor doi chiar în perioada în care unele dintre abuzurile pe care le-am publicat s-au petrecut. Sigur, nu aveam la momentul acela putere să intervin în vreun fel și știam că existau colege care s-au plâns conducerii universității despre comportamentul lui Pieleanu. Ulterior, ani la rândul, eu am mai scris despre Pieleanu și comportamentul lui. Ba chiar am încercat să discut cu foste colege să facem publice aceste experiențe ale lor. Atunci, însă, n-am primit răspunsuri favorabile. Dar, grație investigației Snoop în cazul Bulai, și victimele lui Pieleanu au decis să vorbească. Nu m-a frapat nimic, personal vorbind. Știu povești mult mai urâte decât cele pe care le-am publicat.

Ce părere aveți de afirmația, legată de SNSPA, că „toți știau“, dar au tăinuit?

Ce doare e faptul că genul ăsta de abuzuri au fost tolerate atâta vreme. Și că toți ies acum să spună că se știa, dar alea erau timpurile și mai mult nu se putea face. Bun, nu puteam face noi, studenții. Dar ei… ei puteau face multe!

Este dureroasă neimplicarea lor. Și nu e o afirmație că toți știau. E un fapt. Pe care l-au scris mulți, după ce investigația Bulai a fost publicată. La fel și după ce poveștile pe care le-am scris despre Pieleanu au apărut oameni care au declarat că erau acolo, în calitate de profesori sau seminariști, și știau. Ce părere aș putea să am despre niște oameni care pozează? Care admit că aveau date despre aceste lucruri? Și că n-au făcut nimic, deși, spre deosebire de studenți, aveau pârghii să facă.

Cum ar trebui să ne comportăm cu victimele? Cum le protejăm, cum le putem încuraja să mărturisească?

Personal, eu cu victimele am o relație de încredere. Le explic cât de important e să vorbească acum, cât de oportun e momentul pentru scoaterea la lumină a întregului putregai, le explic că inclusiv această retraumatizare pe care o experimentează povestind poate fi o componentă importantă în vindecarea lor definitivă, pentru că, de data asta, au și șansa să-și vadă agresorii pedepsiți. Sigur, din partea mea victimele cu care am comunicat au avut parte de o protecție absolută. Singura persoană care n-a avut parte de un astfel de tratament a fost Claudia, pe care doamna Miroiu a decis s-o expună și s-o arunce pradă judecății publice pentru fapte care n-au legătură cu motivul pe care îl discutăm noi aici. Dar celelalte știu că identitatea lor e protejată și că le ofer un spațiu sigur în care să își spună poveștile. Asta e modalitatea în care le tratez eu pe aceste femei și cred că și publicul ar trebui să abordeze situația lor cu mai multă delicatețe. Ba chiar cu empatie. Să se întrebe cum ar fi judecat dacă, în locul oricăreia dintre victime, era mama sau sora lor. Și dacă judecata aia ar fi diferită de cea pe care o expun public, atunci măcar să aibă decența să tacă.

Ați scris, la un moment dat, pe Facebook, că sunteți dezamăgită de comportarea anumitor oameni? Cine v-a dezamăgit?

Vă dați seama că, dacă voiam să nominalizez pe cineva, o făceam atunci. Nu am vrut asta și nu vreau nici acum. Sunt niște oameni, într-adevăr, de la care aveam așteptarea să se poziționeze corect și n-au făcut-o. Asta nu anulează în ochii mei faptele lor bune, dar nici nu le mai pot oferi acestor oameni încrederea mea. În nicio altă situație. Pentru că, în momente de criză, ai realmente șansa să cunoști oamenii.

Pe parcursul investigațiilor dvs., ați fost amenințată, vi s-a cerut socoteală pe motiv că vă băgați unde nu trebuie? Cine v-a intimidat, de unde ați primit sprijin?

Nu, nu am fost amenințată, nici nu mi s-a spus că aș căuta în locuri sfinte. Ba chiar am avut parte, în acest caz, de destulă cooperare. În alte cazuri s-a lăsat cu amenințări. În acesta nu. Și poate că un motiv e și acela că am luat cazul acesta foarte personal, pentru că, așa cum am mai spus, sunt fapte care datează din vremea în care eu însămi eram acolo și nu puteam face nimic. Dacă mă întrebați pe mine, e o generație întreagă traumatizată de aceste așa-zise cadre didactice. Căci nu e tocmai sănătos pentru tinerele fete să învețe pe calea fricii să-și mascheze feminitatea. Asta duce la traume. Sigur, nu la fel de mari ca acelea prin care au trecut numeroase victime directe ale celor doi, dar destul de mari pentru a-și pune amprenta pe vieți întregi.

Imagine: Eye Miniatures, ca. 1790–1810, Philadelphia Museum of Art

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×