Petrache era idiotul satului. Maică-sa, o femeie micuță, avusese o burtă impresionantă și toată lumea era convinsă că va avea gemeni. După douăzeci de ore de chinurile nașterii, un cap cu un smoc castaniu ca al ei ieșise cu greu la lumină, dar umerii rămăseseră înțepeniți. Moașa l-a apucat de cap și a tras de el cum a putut. Drept urmare, la vârsta de paisprezece ani, Petrache avea mintea unui copil de patru și supraviețuia bazându-se pe instinct. Când îi era foame, mânca, și când îi era somn, dormea, iar în rest umbla brambura, pe cărări neumblate, de teama copiilor din sat, care aruncau în el cu pietre, cu mere sau cu ce apucau și îl făceau în fel și chip: idiotu’, Petrache prostu’, bestia, imbecilu’. Asemenea unui animal hăituit, ajunsese expert în evitarea micilor dușmani. Așa se face că, atunci când hoardele tătare i-au atacat satul lăsând în urmă numai leșuri și scrum, el a fost singurul supraviețuitor. A aruncat o singură privire către satul fumegând și, fără să mai stea pe gânduri, a făcut cale întoarsă și a pornit încotro a văzut cu ochii. A mers prin pădure, din tufiș de zmeură în tufiș de mure, noaptea tremurând de frig și de spaima animalelor sălbatice, și ziua dormind încălzit de razele soarelui. Când s-a terminat pădurea, a urmat o livadă întinsă, apoi un castel pe buza unei prăpastii. La adăpostul nopții, mânat de foame, Petrache s-a cățărat pe iederă până la o fereastră uitată deschisă și a pătruns într-o sală întunecată. La început nu a văzut nimic și a orbecăit, sperând să dea de ceva de-ale gurii, până ce a atins cu mâna o suprafață mătăsoasă și moale. Chiar atunci, luna a ieșit dintre nori și Petrache a văzut îngrozit că mâna i se odihnește pe capul unui jder cu colții rânjiți. Speriat de moarte, dădu să se retragă, dar se trezi față în față cu un cerb cu coarnele gata de atac. Petrache se feri la stânga, dar calea îi fu tăiată de un mistreț furios. Incapabil să-și mute privirea de la ochii mici, dornici de sânge ai mistrețului, Petrache făcu câțiva pași înapoi și se trezi în brațele unui urs. Cu un urlet de moarte, vru să se repeadă la fereastră, să fugă din coșmarul acela, dar ursul îl apucase cu ghearele de surtuc și nu-i mai dădea drumul. Disperat, Petrache bătea aerul cu mâinile, urlând ca din gură de șarpe.
Trezit de zarvă, contele Nagybácsi[1] puse mâna pe pușca atârnată în cui, coborî în grabă scările de piatră și pătrunse, în fruntea servitorilor înarmați cu făclii, în sala de trofee. Acolo nu dădu de o hoardă de sălbatici, așa cum se așteptase, ci de un singur om, unul cu chipul tânăr, dar părul complet albit, și cu ochii ieșiți din orbite de spaimă.
Contele porunci ca intrusul să fie aruncat în pivniță până dimineață, când urma să fie judecat. Pedeapsa pentru hoție era moartea, dar când, a doua zi, contele dădu cu ochii de tânărul cu privirea tâmpă și nădragii plini de scârnă, ce rânjea la el pierdut într-o altă lume, decise că o pedeapsă mai bună ar fi să-l arunce în grajd, printre dobitoace.
Cam în aceeași perioadă în care într-un sătuc uitat de lume se năștea, cu prețul vieții mamei, Petrache, la castelul contelui Nagybácsi Zoltán era veselie mare. Contesa dăduse naștere unui moștenitor slăbuț, dar sănătos, care urma să fie botezat, în rit catolic, Tamás.
Contele Nagybácsi avea douăzeci și patru de ani, era mic de statură, dar hotărât. Moștenise titlul de la tatăl său, care murise înainte de vreme în urma rănilor căpătate pe câmpul de luptă. Bătrânul conte fusese supusul lui Leopold I și primise o moșie în Transilvania, ca răsplată pentru faptele de arme din războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman. Văduva lui a devenit brusc interesată de ocultism, o pasiune foarte costisitoare. Iar când la curtea ei s-a aciuat o banya[2], despre care se zvonea că prezisese la o vârstă fragedă declinul infamei Elisabeta Báthory, a scăldat-o în daruri doar pentru privilegiul de a afla din sursă sigură cum arată viitorul.
Zoltán, pe atunci un tânăr de optsprezece ani atletic, pasionat de vânătoare și cu capul pe umeri, desconsidera aiurelile maică-sii, dar recunoștea că sunt o distracție inedită la cinele intime pe care le găzduia contesa.
Într-o seară, nori amenințători de furtună aduseseră întunericul mai devreme ca de obicei. Vântul bătea puternic, iar crengile nucului zgâriau lugubru fereastra salonului imens, în care se strânseseră cu toții. Baba Ágnes s-a așezat în mijlocul unui cerc de lumânări care aruncau umbre amenințătoare pe pereții cenușii ai castelului. Nu după mult timp, căzu în transă cu ochii în tavan, apoi își mută privirea goală, de parcă lumina vieții i-ar fi fost îndreptată către alt tărâm, la Zoltán și-i spuse cu un glas gutural:
‒ Stai departe de bestia colilie!
Își roti capul de câteva ori cu pleoapele închise, iar când le deschise, privirea i se opri tot asupra lui Zoltán:
‒ Te însori cu o idegen[3].
Căzu din nou în transă. În jurul mesei, pasionații de ocultism își țineau răsuflarea, curioși de profețiile bătrânei vrăjitoare. Nu se auzea decât urletul lupilor în depărtare și, la intervale regulate, ciocănitul nervos, în fereastră, al nucului, ca un călător întârziat, dornic să fie lăsat înăuntru, departe de urgia furtunii. Trecură minute bune și vrăjitoarea nu dădea semne că s-ar mai întoarce la ei de pe tărâmul unde era dusă. Unul câte unul, oaspeții începură să se foiască în jilțuri, când, brusc, vrăjitoarea prinse viață, se întoarse din nou către Zoltán și spuse dintr-o suflare:
‒ După ce-ți omori cel mai bun prieten, sfârșitul îți este aproape. Praful te va ucide!
Amuzat, Zoltán își spuse că baba merita toți banii, avuseseră parte de o distracție pe cinste. Dar o mică parte din el rămăsese agățată cu îngrijorare de profeția vrăjitoarei. „Cum să-mi omor cel mai bun prieten? Și cine mi-e cel mai bun prieten?” Își trecu în revistă cunoscuții, tinerii din împrejurimi, pe care-i întâlnea la baluri, dar parcă niciunul nu se ridica la înălțimea unei astfel de etichetări, nici măcar András, vecinul lui cu câțiva ani mai mare și tovarăș de vânătoare. „Și, cum adică, o să mor de praf? Cine a mai auzit așa ceva? Nu, hotărât lucru, baba e nebună și șarlatană. Nu vrea decât să ne toace banii.”
Și, într-adevăr, la nici doi ani de la seara aceea ciudată, plictisită de insistențele creditorilor, contesa îl lăsă pe vechil să-i pună afacerile în ordine și se retrase împreună cu Zoltán, departe, la moșia din Transilvania.
După un drum anevoios, în care s-au oprit doar pentru a schimba caii de la trăsură, au ajuns, în sfârșit, în ținutul care urma să le fie a doua casă. Domeniul era întins și cuprindea un lac, o mină de sare, o pădure imensă de pini și mesteceni și o parte dintr-un defileu. Tânărul conte văzu în moșia din Transilvania un colț de rai și șansa unui nou început.
Cum ieșeai din pădurea de mesteceni, urma o pajiște întinsă, la stânga erau grajdurile, iar la dreapta, pe buza unei stânci, castelul impunător. Încântat, Zoltán coborî din trăsură și intră în castelul care, însă, nu era gata să-și întâmpine oaspeții. Nelocuit de ani de zile, praful din el se strânsese de două degete. Zoltán duse batista la nas și dădu un ocol parterului. Mobila din salon era acoperită cu cearșafuri, iar contele se simți ca în catacombe, printre morminte. Traversă două încăperi decorate la fel și ajunse în cuhnie, unde domnea aceeași liniște colbuită. Oale, tingiri și tigăi erau toate acoperite de praf și așteptau cuminți să fie lustruite și să-și reia menirea pentru care fuseseră făurite. Lămurit, Zoltán ieși degrabă la aer curat și porunci să se primenească un salonaș mai mic, unde își stabili cartierul general și de unde dictă curățenia generală a întregului castel.
Pasionat de vânătoare, venise din Ungaria cu o pereche de erdélyi kopó[4] și o pereche de vizsla. Ilka, femela copoi, era deja gestantă cu un campion al rasei și călătorise în trăsură împreună cu contesa văduvă și Zoltán, iar la scurt timp de la sosire fătase șapte pui perfecți. Zoltán s-a ocupat personal de îngrijirea și dresajul puilor iviți din împerecherea copoilor și a celor doi vizsla, astfel încât peste câțiva ani avea deja o haită de vânătoare de care era foarte mândru și care se dovedise a fi și o sursă de venit.
Zoltán avusese parte de o educație aleasă, așa cum i se cuvine unui fiu de nobil, și învățase latina și italiana de la dascălul școlit la Padova, astfel încât însușirea limbii române se dovedise o nimica toată. Nu același lucru era valabil și pentru contesa văduvă, care, în afară de cameristă, pastorul catolic și Zoltán, nu putea comunica cu nimeni. Obișnuită cu un anturaj numeros și plictisită de boiernașii de țară lipsiți de imaginație, după câteva luni, contesa acceptase invitația unei prietene de a-i ține companie și se întoarse la Eger.
Rămas singur, Zoltán înțelese potențialul domeniului și, ajutat de un vechil cinstit, purcese la refacerea averii familiei Nagybácsi. Mina de sare îi aducea un venit sigur. În partea cea mai îndepărtată a domeniului instală un joagăr și năimi niște țapinari care primeneau pădurea de copacii găunoși. Contelui Nagybácsi i se duse vestea de gospodar și vânător cumpănit. Nu vâna în neștire, ci numai animale bătrâne sau rănite, care nu mai puteau supraviețui. După toate aceste zvonuri, nici nu-i de mirare că ajunsese el însuși un vânat de soi pentru boieresele cu fiice de măritat.
Dar Zoltán dovedi chibzuință și în privința afacerilor inimii. Acolo unde se termina domeniul lui, defileul se prelungea în ținutul Moldovei, urmat de o pădure întinsă și conacul boierului Comșa. Boierul Comșa avea o singură fiică, pe Mara, înaltă, blondă și cu ochii verzi ca pădurea ce urma să-i fie zestrea. Mara era considerată un adevărat giuvaier al Moldovei, dar lui Zoltán, obișnuit cu brunetele unguroaice, îi părea cam spălăcită. Însă zestrea ei era considerabilă și avea șoldurile generoase, așa cum îl povățuise nagyanya[5] să caute la o soață.
Deși era o copilă de doar optsprezece ani, Mara intuise că nu marea iubire îl îndemnase pe Zoltán să-i ceară mâna, așa că în noaptea nunții îi spuse franc:
‒ Domnule, știu că am fost scoasă la mezat. Haideți să nu pretindem că ar exista simțăminte între noi.
‒ Dar, doamnă, chiar dacă alte interese ne-au unit, nu credeți că ar trebui să ne acceptăm așa cum suntem? Poate că, în timp…
‒ Mi s-a adus la cunoștință că sunteți un bărbat chibzuit și învățat, dar nu sunteți ce am visat, domnule, îl întrerupse cu răceală Mara. Știu că aveți drepturi asupra trupului meu și că puteți să-l obțineți prin forță, dar inima nu cu forța se cucerește. N-o veți avea niciodată.
Parcă pălmuit de vorbele ei pătimașe, contele, ca un adevărat cavaler, se înclină și se retrase în odăile sale.
Tânăra contesă încerca să se adapteze vieții de la castel. Stabilea împreună cu bucătăreasa meniul zilei, când ploua, citea și cânta la clavecin, iar când vremea îi permitea, călărea. Într-una dintre plimbările călare descoperi pe un versant însorit o floare violacee, ca un clopoțel. Culese un buchet vesel de crini de pădure, pe care-l aranjă într-o glastră din salon. Ghinionul a făcut ca, a doua zi, una dintre slujnice să se plângă în auzul contelui de praful pe care crinii îl lăsaseră pe mobilă. Crinii dispărură de parcă nici n-ar fi fost, iar Zoltán îi porunci mânios să nu mai aducă flori în casă.
Întâmplarea adânci și mai mult prăpastia dintre ei, până într-o zi când Mara află că bărbatul care-i ocupa visele, fiul cel mic al unui boier scăpătat, care-i făcuse ochi dulci la baluri, o sedusese între timp pe una dintre prietenele ei, iar când auzise că tatăl fetei o dezmoștenește, se făcuse nevăzut. Lecuită de cai verzi pe pereți, Mara începu să-l vadă pe Zoltán cu alți ochi, dar acesta, ca toți bărbații care n-ar recunoaște o uitătură de vino-ncoace nici dacă l-ar mușca de nas, puse privirile ei galeșe pe seama unor indispoziții femeiești trecătoare.
Contesa văduvă a avut un rol hotărâtor în apropierea lor, când i-a trimis lui Zoltán, de ziua lui, o ladă de vin de Tokaj. Cei doi soți au stat la povești până noaptea târziu, sorbind din vinul dulceag, iar a doua zi dimineață, Zoltán s-a trezit în crivatul contesei cu o durere de cap năprasnică. N-o să știm niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea, dar, de atunci, Zoltán a vizitat adesea odăile contesei, iar la mai puțin de doi ani de la cununia lor, s-a născut Tamás.
Aruncat în grajd alături de caiii și haita contelui, Petrache se trezi din lac în puț. Numai ce fusese salvat cu o seară înainte din ghearele unui urs fioros, fie el și împăiat, iar acum se afla la mila altor blănoși, ceva mai mici de statură, dar la fel de fioroși. Instinctul îi dictă lui Petrache să se ghemuiască în poziție fetală, cu capul cuibărit în curbura cotului, resemnat. Rând pe rând, câinii îl amușinară, apoi, mulțumiți de atitudinea lui umilă, îl lăsară în pace. Numai Alma, o femelă vizsla, simți tristețea tânărului și, încercând să-l aline, își puse boticul pe ceafa lui Petrache. Acesta înlemni, așteptându-se la ce-i mai rău, dar peste câteva minute, încălzit de răsuflarea umedă a cățelei, uită de frică și foame, și adormi.
A doua zi de dimineață, veni un argat să-i hrănească. Contele Nagybácsi ținea foarte mult la câinii lui de vânătoare. Argatul era de părere că sunt mai bine hrăniți decât slugile, dar, sub amenințarea biciului, nu îndrăznea să le ajusteze dieta. Câinii primiră resturi de vânat de la masa boierească și niște oase de căprioară cu zgârciuri generoase. Mânat de foame, Petrache îndrăzni să pună mâna pe niște pâine înmuiată în sos de friptură și, mai târziu, când haita ieși la plimbare și antrenament, se ghiftui cu resturi de cocoș de munte.
Încetul cu încetul, Petrache se obișnui cu prizonieratul în cotețul câinilor. Avea un acoperiș deasupra capului, primea regulat de mâncare și era primenit în rând cu ei. La rândul lor, câinii se obișnuiseră cu noul membru al haitei. Petrache nu avea pretenții de mascul alfa, iar când învăță să-i scarpine după ureche și, ocazional, să-i puricească, deveni – după Zoltán – cel mai important biped din viața lor.
Trecură câteva luni, vara făcu loc toamnei, frunza mestecenilor se auri și acoperi pământul cu o pătură veselă. Șiret ca o vulpe, frigul se strecura pe negândite, peste munți și văi, și pătrundea cu îndrăzneală peste tot, înlocuind treptat căldura verii. Petrache primi de pomană un surtuc ponosit, din postav verde, pe care-l purtase contele la vânătoare cu un sezon în urmă. Cum era un flăcău voinic, cu mult mai vânjos decât tinerii de vârsta lui, surtucul îi cădea ca turnat pe umerii lați. Doar mânecile îi erau puțin prea lungi, dar asta nu-l împiedica pe Petrache să fie tare mândru de noua lui ținută. Priviți de la depărtare, cu greu i-ai fi putut deosebi pe cei doi; doar chica albă a tânărului îl dădea de gol.
Într-o dimineață devreme, pe când cucuvaia încă se întreba dacă mai are timp de-o gustare sau ar fi cazul să se retragă, Zoltán se duse la grajduri cu gândul să facă o plimbare călare, când dădu cu ochii de o priveliște înduioșătoare. Străinul cu părul alb ca neaua, căruia îi zicea Kutyus[6], în lipsa unui nume de creștin, dormea liniștit cu Alma în brațe, flancat de Villám, care, probabil, în calitate de mascul alfa, îl proteja de frig pe membrul cel mai fragil al haitei.
Zoltán își spuse că un om îndrăgit de câini nu poate fi un om rău și, chiar dacă intrase în castel pe furiș, ca un hoț, probabil a fost mânat de foame, nu de cine știe ce alte gânduri criminale. Așa că decise să-l elibereze. După ce își termină plimbarea călare, dădu poruncă unui argat să-i pună lui Kutyus într-o traistă ceva de-ale gurii și să-l îndemne să-și urmeze drumul, să meargă unde voia să ajungă înainte să de-a fi prins în sala de trofee.
Văzându-se liber, Petrache se plimbă un timp prin împrejurimi, dar la ora mesei se întoarse cuminte să-și primească porția zilnică. Când întâmplarea năstrușnică ajunse la urechile contelui, acesta hotărî să-l lase în plata Domnului, deși, de regulă, nu tolera oamenii care tăiau frunză la câini pe domeniul lui. Dar, la urma urmei, o gură în plus în gospodărie nu-i făcea mare pagubă.
După ce s-a deprins cu castelul și împrejurimile lui, locul preferat al lui Petrache deveni băncuța de lângă fereastra cuhniei, de unde ieșeau mirosuri îmbietoare la ora prânzului. Văzându-l că dă târcoale fără să îndrăznească să intre, bucătăreasa îl pofti înăuntru și-i oferi o plăcintă cu carne de vânat, apoi se întoarse oftând la mormanul de vase murdare care-o aștepta. În timp ce spăla farfuriile, îi încolți o idee. Nu i-ar fi încredințat lui Kutyus paharele de cristal de Boemia ale contesei, dar, desigur, s-ar fi descurcat cu oalele mari și grele. Așa că, de atunci, spre mulțumirea contelui, acesta îl vedea adesea ținând în mână câte o tigaie pe care o lustruia sârguincios.
Cum vânătoarea era distracția lui preferată, contele Nagybácsi avea cea mai bună haită din ținut. Spre deosebire de oameni, câinii nu-l dezamăgiseră niciodată și le arăta recunoștință tratându-i regește. Vânătoarea de mistreți era la modă în împrejurimi, nu numai pentru carnea considerată o delicatesă, ci și pentru că aceștia se înmulțeau rapid și aduceau pagube recoltei. Copoii contelui se dovediseră la mare căutare. Ilka și Kormos, perechea de copoi cu care venise din Ungaria, erau la a treia generație de pui, iar la o lună de când fătase Ilka, toți puii erau deja promiși pasionaților de vânătoare din împrejurimi. Contele l-a păstrat pentru haita personală pe primul născut, masculul cel mai voinic, pe care l-a numit Villám.
Tamás avea aproape patru ani și era foarte încântat de micuții lui prieteni, care forfoteau în preajmă, încercând să-i atragă atenția care mai de care. Când puii au început să plece rând pe rând cu noii lor stăpâni, plângea de fiecare dată de parcă s-ar fi despărțit de un frate sau o soră. Villám, el însuși nedumerit de plecarea tovarășilor de joacă, îl consola cum putea și era la rându-i îngrijorat când Tamás intra în castel la masa de seară, iar el era exilat în coteț, întrebându-se dacă îl va mai vedea vreodată sau dacă o să dispară asemenea celorlalți. Dar a doua zi Tamás revenea și totul era dat uitării.
Odată cu venirea iernii, s-au văzut din ce în ce mai rar, iar la sosirea primăverii Villám era deja prea mare ca să-l mai intereseze pe micuțul Tamás. În plus, Villám începuse ședințele de dresaj cu Zoltán.
Într-o zi neașteptat de caldă, spre sfârșitul primăverii, Zoltán plecase la vânătoare, contesa citea în salon, iar Tamás ieșise cu doica să se joace pe pajiștea din fața castelului. La un moment dat, Tamás s-a plâns că-i este sete, iar doica s-a dus la bucătărie să-i aducă ceva de băut. Bucătăreasa tocmai scotea din cuptor o tavă aburindă, iar doica, pofticioasă, a așteptat să se răcească o plăcintă cu gândul la o gustare înainte de prânz. Rămas singur, Tamás se juca cu mingea, îi trăgea șuturi, apoi se ducea după ea tot mai departe și mai departe. Pe urmă i-a atras atenția un fluture frumos colorat și s-a luat după el spre liziera pădurii. Villám stătea tolănit la umbră, dar când a văzut că tânărul lui stăpân se îndepărtează, s-a luat după el. Ce a urmat s-a întâmplat cu repeziciune. De niciunde a apărut un urs. Tamás s-a speriat și a început să plângă, ursul s-a ridicat în două picioare, iar Villám a început să latre frenetic și să danseze în jurul ursului, încercând să-l îndepărteze de Tamás. Norocul a făcut ca Zoltán să fie în drum spre casă, să identifice lătrăturile alarmate ale câinelui și să aibă pușca încărcată. A dat pinteni calului și a împușcat ursul înainte să se întâmple o nenorocire.
Villám a fost eroul zilei. Doica a fost biciuită cu sălbăticie și alungată de la castel. Însă de atunci,Tamás a rămas cu teamă de animale. Toate încercările contelui de a-l învăța plăcerea vânătorii au rămas fără succes. Pe la vârsta de zece ani, vârstă la care tatăl său îi pusese o armă în mână, Zoltán a încercat să-l învețe cum funcționează o armă de foc:
‒ Uite, Tamás: torni praf de pușcă pe țeavă, apoi încarci cartușul. Deschizi pușca și pui praf de pușcă aici, în tigaie, iar când apeși cocoșul, cremenea se armează, apoi lovește în tigaie și produce o scânteie ce aprinde praful de pușcă. Iar prin gaura asta, dintre compartimentul tigăii și țeava puștii, se aprinde și praful de pușcă de pe țeavă, lansând cartușul. Nu-i greu. Încearcă și tu.
Tânărul Tamás încercă de câteva ori și chiar fu amuzat să nimerească ținta fixă. Dar când veni vorba să meargă în pădure, printre animale adevărate și periculoase, și să mai și tragă în ele, începu să plângă cu sughițuri, astfel încât contele decise să-l lase în pace o perioadă.
Într-o zi, la întoarcerea de la întâlnirea cu vechilul de la mina de sare, ajuns într-un luminiș, Zoltán ridică ochii spre cer și văzu un stol de rațe ce păreau să se îndrepte spre lac. Dădu pinteni calului și, de îndată ce ajunse acasă, pasă calul unui băiat de la grajduri, se grăbi spre sala de arme să-și ia pușca și porni doar cu Alma spre lac. Trecu în pas alert prin pădurea arămie ca-n povești, apoi prin pâlcul des de pini, sui culmea golașă și coborî pe furiș cărarea spre lac. Se piti după un bolovan și de acolo urmări rațele care pluteau liniștite pe suprafața apei. La un semn, Alma slobozi un lătrat scurt, iar păsările își luară zborul. Zoltán trase cu măiestrie două focuri unul după altul și nimeri prada din plin. Încărcă arma din nou, dar păsările erau deja departe. Alma se aruncă în lac și veni, pe rând, cu prada, mândră de parcă ea le-ar fi adus sfârșitul. Zoltán puse rațele în tolbă și porniră împreună spre castel.
Când ajunseră în porțiunea acoperită de pini, la un moment dat, Zoltán văzu că o pată albă întrerupe ici-colo verdele pâlcului. Alma înlemnise cu o labă din față ridicată în aer. Zoltán apucă pușca, gata să tragă, când Alma lătră vesel, se pierdu în tufișuri și se întoarse cu Petrache. Zoltán răsuflă ușurat. Chica colilie era a lui Kutyus.
‒ Ce faci, Kutyus? Ne-ai ieșit în întâmpinare? îl întrebă el.
Petrache îi zâmbi tâmp, apoi apucă un băț și-l aruncă cât colo. Bucuroasă, Alma alergă, găsi bățul, reveni și i-l puse la picioare, după care se uită în ochii lui, dând din coadă. Petrache aruncă bățul, din nou, iar acesta ateriză la picioarele contelui. Zoltán se aplecă, puse mâna pe băț și-l aruncă cu forță dincolo de Petrache. Petrache alergă în pas cu Alma spre băț, dar Alma fu mai iute, apucă bățul în bot, îl fentă pe Petrache, alergă spre Zoltán și i-l depuse la picioare.
‒ Bravo, Alma! o lăudă contele.
Îi aruncă iarăși bățul, Petrache și Alma se luară din nou la întrecere, dar și de data asta Alma fu mai iute. Înaintau astfel spre casă, contele aruncându-le bățul și primindu-l înapoi de la Alma și, ocazional, de la Petrache, când, la un moment dat, bățul se agăță de creanga unui mesteacăn. Alma începu să sară lătrând, făcu tumbe în aer, dând de înțeles că găsise bățul, dar nu putea să ajungă la el. Petrache îi imită atitudinea și sări și el fără să reușească să pună mâna pe băț. Zoltán se amuză nespus de giumbușlucurile celor doi, dar le spuse:
‒ Gata, ne-am jucat destul. Acum mergem acasă.
Îi depăși, fluieră într-un fel anume, iar Alma și Petrache îl urmară cuminți.
După masa de prânz, contele primi o misivă care-l anunța că András, prietenul lui din copilărie, avea de gând să-i facă o vizită de trei zile la întoarcerea de la Iași, unde fusese trimis cu treburi diplomatice. Zoltán porunci curățenie generală în tot castelul, de parcă n-ar fi fost fără fir de praf, iar Mara se sfătui cu bucătăreasa în privința unor bucate alese, în funcție de ce urmau să vâneze înalții oaspeți.
Spre disperarea lui Zoltán, când András sosi, i se prezentă contesei drept Zoltán legjobb barátja, cel mai bun prieten al lui. Hotărî atunci să nu se implice prea mult în partida de vânătoare de a doua zi și să-i lase pe András, suita lui și boierii din vecini invitați să ia partea leului de pe domeniile Nagybácsi. Tamás fu obligat să-i însoțească și plecă animat de hotărârea de a nu împușca nimic.
În dimineața următoare, însorită, dar rece, grupul de opt vânători se răsfiră în pădurea de foioase, în întâmpinarea vânatului mânat către ei de hăitași. Zoltán rămase în urmă cu pușca ostentativ neîncărcată, ușor invidios pe focurile de armă, însoțite, din când în când, de strigăte victorioase, dar neclintit în decizia lui de a nu participa la vânătoare. Mergea cu pas domol, încercând să se țină departe de restul grupului. Vântul neprietenos îi înroșise fața și-i înghețase vârful urechilor. Razele soarelui pătrundeau cu greu prin frunzișul încă des, dar ici-colo pete de lumină mângâiau covorul multicolor, parcă ghidându-i pașii. Ajunse într-o poiană spre marginea pădurii și se sprijini de un copac, lăsând razele timide să-i încălzească chipul. Întâi auzi zgomot de copite, apoi văzu o pată albă care se făcu din ce în ce mai mare, până când desluși o mândrețe de cerb, cu coroană impunătoare și piele colilie, așa cum nu mai văzuse niciodată. Zoltán înlemni. Cerbul se opri când mirosul străin îi ustură nările. Căută sursa și ochii i se opriră asupra lui Zoltán. Față în față, vânător și vânat se cântăriră câteva secunde. Zoltán își blestemă în gând pușca inutilă, așa neîncărcată. Cerbul încremeni, subjugat de priveliștea unuia dintre prădătorii naturali ai speciei lui. O împușcătură îndepărtată îl puse, din nou, în mișcare. Coti la stânga și se pierdu în direcția fâneței, lăsându-l pe Zoltán să fluiere a pagubă.
Surpriza partidei de vânătoare nu fu aceea că Zoltán nu împușcase nimic, ci că Tamás împușcase primul mistreț. La festinul care a urmat, povesti cu lux de amănunte iureșul de sentimente care l-au încercat: indiferență, spaimă, calmul cu care l-a luat în cătare pe mistrețul gata de atac, panica unui eventual rateu, extazul la vederea prăzii prăbușite la numai câțiva pași de el. Zoltán zâmbi îngăduitor. Iată că microbul vânătorii nu sărise o generație, așa cum se temuse.
András se lăudă și el cu un mistreț și un cerb lopătar, iar Zoltán îi promise că o să se ocupe personal ca trofeele să ajungă în bună stare la castelul său, să împodobească sala de trofee, alături de capturile strămoșilor.
A doua zi, o ninsoare neașteptată pentru sfârșitul lui septembrie îi schimbă planurile lui András. Viforul, bestie albă, era foarte periculos la munte. Adesea, călătorul luat prin surprindere, orbit de fulgii pe care vântul necruțător îi sufla din toate părțile, se rătăcea și era găsit doar în primăvară. De teamă să nu rămână troienit în munți, András își scurtă vizita cu o zi și porni la drum cu suita lui, imediat după micul- dejun. Zoltán se luptă cu greu să mimeze dezamăgirea că n-au apucat încă o partidă de vânătoare sau să-i viziteze domeniul mai amănunțit. Se despărțiră cu promisiunea că Zoltán și doamna Mara îi vor face o vizită cât de curând, promisiune pe care, evident, Zoltán nu avea de gând s-o onoreze, acum că András se autointitulase cel mai bun prieten.
De fapt, Zoltán avea un motiv în plus să se bucure de plecarea lui. Gândul îi rămăsese la cerbul alb și la coroana lui maiestuoasă, care ar fi fost nestemata între trofeele lui de vânătoare. Îi povesti, așadar, lui Tamás despre întâlnirea cu cerbul și, de îndată ce ninsoarea se domoli, porniră amândoi, însoțiți doar de Villám, în căutarea cerbului.
Toamna își aminti că domnia încă nu i se încheiase și alungă norii grei, lăsând soarele, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, să topească zăpada și să transforme pârâul firav din timpul verii într-un curs de apă zglobiu. Pe mal găsiră niște urme de cerb, pe care le Villám le adulmecă cu nesaț și, cu un lătrat scurt, începu să-i conducă pe vânători spre prada mult visată.
Tamás văzu primul cerbul și, fără să aștepte să prindă o poziție mai bună, puse mâna pe pușcă, trase și rată.
‒ Ce-ai făcut?! Așa te-am învățat? izbucni Zoltán cu obidă, apoi își trase pe seamă și îl liniști. Lasă, nu-i nimic. Încercăm și altă dată.
Imediat după împușcătura care l-a pus pe cerb pe fugă, Villám țâșni după el, lătrând cu furie. Zoltán îl fluieră și, după câteva minute, Villám se întoarse la trap, cu un rânjet fericit că îi arătase cerbului cine-i șeful. Când a dat cu ochii de uitătura cruntă a contelui, însă, redeveni serios și se dădu preocupat de amușinatul altei prăzi.
Se întoarseră toți trei cu coada între picioare la castel. Tamás – cătrănit că graba și dorința intensă de a mai adăuga un trofeu alături de mistrețul de la vânătoarea trecută l-a făcut să rateze. Zoltán – zbătându-se între îngrijorarea că izbucnirea lui furioasă ar putea ucide în fașă pasiunea lui Tamás pentru vânătoare și obsesia pentru cerbul alb. Trebuie să fie al lui! Căută cu ochii minții un loc în sala de trofee pentru minunăția aceea de coroană și zâmbi, dintr-o dată mai puțin afectat de rateul lui Tamás. Cerbul alb trebuia să fie al lui.
Chica colilie a lui Petrache, care le ieșise în întâmpinare, nu avu darul să-i înveselească deloc. Doar Villám se animă și porni cu coada în vânt, împreună cu Petrache, spre grajduri, lăsându-i pe tovarășii de aventuri să se întoarcă la castel fără povești vânătorești triumfătoare.
Răpus de oboseală, contele căzu într-un somn pâclos. Se făcea că se plimbă prin pădurea acoperită ca un lințoliu de ceața deasă. Rătăcea fără țintă, mânat de o dorință neclară. O presimțire întunecată, contrastând cu negura lăptoasă, îi împovăra sufletul. Era singur și își simțea sufletul schilod, doar pușca agățată de umăr îl ancora în familiar, ca o cârjă. Oare voia să ajungă acasă? Dar unde era acasă? Asta era pădurea copilăriei lui? Sau…? Alungă gândul confuz și continuă să străbată vălul diafan care se topea la contactul cu trupul lui, dar se reîntregea în spatele lui, la fiecare pas. Dintr-odată, fără de veste, din pâcla alburie se întrupă un cerb. Față în față, vânător și vânat se cântăriră câteva secunde. Doar că în vis, vânătorul era vânat și vânatul vânător. Cerbul își încleștă privirea cu cea a lui Zoltán și îi vorbi fără cuvinte:
‒ Ține-te departe de mine!
O împușcătură îndepărtată sparse liniștea mormântală în care era cufundată pădurea. Zoltán se trezi cu inima zbătându-i-se ca un animal încolțit, cu sentimentul nedeslușit că avusese un coșmar, deși nu-și amintea mare lucru. Era lac de sudoare, dar avea picioarele reci, ca și cum viața i s-ar fi scurs, treptat, din trup. Se înfășură în așternuturi și închise ochii, sperând la un vis însorit, pe care încercă să-l ademenească gândindu-se la cerbul alb. Se întoarse, așadar, lucid, în pădure și petrecu restul nopții inventând metode imaginare de a-l încolți. Revăzu cu ochii minții pădurea, locul de adăpat unde pârâul e mai adânc, pajiștea de pășunat dinaintea defileului, derulă zeci de scenarii care mai de care mai fanteziste, dar din care de fiecare dată ieșea victorios. Doar era un vânător experimentat. Când prima geană a zorilor îi mângâie pleoapele, hotărî că somnul nu avea să mai vină, așa că se îmbrăcă, puse mâna pe pușcă și ieși din castel.
Peste noapte ninsese din nou. Pe Zoltán îl cuprinse încântarea de a fi primul care pășește pe covorul imaculat. Zâmbi bucuros. Urmele animalelor sălbatice se vor vedea mai bine acum. Când intră la grajduri în partea unde sălășluiau câinii, fu întâmpinat de codițe vesele. Numai Petrache mormăi nemulțumit că fusese privat de păturile care-l încălziseră până atunci.
‒ Villám, hai! ordonă contele și ieși împreună cu singurul tovarăș de vânătoare din dimineața aceea.
Intrară împreună în desișul pădurii, amândoi atenți la indicii: Villám scruta întinderea albă cu botul, iar contele cu privirea. Villám fu cel dintâi care găsi niște urme promițătoare aproape de pârâu. Contele alese urmele de copite și-l îndreptă pe Villám în direcția dorită. Se strecurau amândoi în liniște, covorul proaspăt de omăt înăbușindu-le pașii hotărâți. La un moment dat, lui Zoltán i se făcu sete și se blestemă în gând că pornise fără să mănânce sau să bea ceva. Luă o mână de omăt și își umezi buzele arse de sete. Lichidul rece îl reînsufleți și își continuă drumul la câțiva pași în urma lui Villám.
Desișul pădurii fu întrerupt de un luminiș întins. Acolo îl zări în depărtare pe cerbul alb, singur, hrănindu-se cu coajă de copac. Zoltán îi făcu semn lui Villám să-l urmeze la pas și se îndreptă pe furiș, împotriva vântului, cât mai aproape de cerb. Când decise că s-a apropiat îndeajuns, îl luă în cătare. Cerbul era imens, iar după dimensiunea și ramificațiile coroanei, părea să aibă în jur de paisprezece ani. Zoltán puse degetul pe trăgaci, dar tocmai atunci un val de căldură îl aduse în pragul leșinului, mâna îi tremură imperceptibil, dar îndeajuns cât să declanșeze glonțul, care zbură aiurea și se înfipse într-un copac.
‒ Basszus![7] sudui Zoltán cu năduf.
Ca la un semn, Villám țâșni spre cerb și-i tăie calea, obligându-l să se îndrepte spre desiș. Încolțit, cerbul se întoarse și, spre uimirea lui Zoltán, îl luă în coarne pe Villám și-l aruncă cât colo, după care trecu în fugă la câțiva pași de el și dispăru în zare.
Zoltán alergă la Villám și văzu îngrozit că din pieptul străpuns două firișoare de sânge înroșesc omătul. Villám răsufla din greu și, cu fiecare horcăit, o spuză roșiatică păta albul zăpezii în dreptul botului. Zoltán știu atunci că nu mai are scăpare și că nu-i mai rămâne decât un singur lucru de făcut. Încărcă pușca, trase și-i curmă suferința. Cutremurată de bubuitul împușcăturii, creanga de deasupra lor tresări și scutură o pulbere fină de steluțe argintii, care se împleti cu ultima suflare a lui Villám, înainte ca aceasta să dispară în neant. Zoltán închise ochii și lăsă durerea ca un fulger să i se scurgă prin tot trupul. Când deschise pleoapele, în ochi i se citea o hotărâre cruntă: cerbul ăla va deveni gulyás[8].
Contele încărcă, din nou, pușca și grăbi pasul în direcția în care dispăruse cerbul. Două ore merse încotro îl purtară urmele cerbului. Începuse din nou să ningă și îi era din ce în ce mai greu să deslușească urmele. La un moment dat, zăpada răscolită recent îi dădu speranță și merse până ajunse într-o poiană unde era un grup de căprioare și cerbi, niciunul, însă, cerbul lui. Zoltán făcu cale întoarsă spre locul unde credea că pierduse urma și făcu un arc, cercetând cu înfrigurare omătul imaculat. Merse și merse și merse, până ce, într-un târziu, i se păru că zărește mișcare în albul din jur. Își ținu suflarea și înaintă tiptil până ce văzu că era, într-adevăr, cerbul alb. Căută un loc ferit unde să se pitească și să ochească fără greș, când își dădu seama cu stupoare că se întorsese de unde plecase. Câțiva pași mai încolo, sub o pătură diafană de omăt, o moviliță albă era trupul lui Villám. Contele își înăbuși un oftat și își mută privirea la cerbul care păștea liniștit firele de iarbă ițite de sub zăpada răscolită de copite. Ridică pușca la ochi, își goli plămânii de aer și apăsă pe trăgaci.
Pușca îi explodă în față, îi arse ochii și îi zbură cât colo nasul și două degete de la mâna dreaptă. Zoltán se prăbuși la pământ ca un copac retezat. Lui n-avu cine să-i aline suferința și horcăi neajutorat, încercând cu disperare să tragă aerul rece în piept. Într-un târziu, muri înecat cu propriul sânge, alături de Villám, care-i fusese cel mai bun prieten.
După masa de prânz, încântat de fulgii mari care cădeau din ceruri și i se topeau pe nas, Petrache porni aiurea prin pădure, oprindu-se din când în când să prindă cu limba câte un fulg. Merse cu pas vioi, așteptându-se dintr-un moment într-altul să se întâlnească cu prietenii lui. Nu știa cât timp mersese și nici dacă se abătuse mult din calea lor, dar la un moment dat i se făcuse frig și parcă s-ar fi întors, când văzu straiul verde, bine-cunoscut, întins la pământ. Curios, se apropie și desluși, alături de movila verde-ud, forma acum albă a prietenului său drag. Petrache emise un sunet deznădăjduit și simți cum inima îi este strânsă de o gheară ca de fier. Pentru prima oară în viață, era încercat de un simțământ nou, pe care, dacă ar fi știut înțelesul cuvintelor, l-ar fi numit durere. Căzu în genunchi, ridică trupul lui Villám, îl strânse la piept și începu să se clatine, scâncind încetișor.
Așa îl găsiră la scurt timp oamenii trimiși de contesă, îngrijorată de absența neobișnuită a lui Zoltán.
Lunile trecură, iarna necruțătoare se apropia vertiginos, iar contesa îndurerată simțea nevoia alinării materne. Încetul cu încetul, petrecu din ce în ce mai mult timp în casa părintească, la conacul boierului Comșa. Spre primăvară era deja hotărâtă să nu mai petreacă încă o iarnă izolată în castel, cu urletul lupilor drept fundal sonor. Așa că boierul Comșa porni operațiunea de unire a celor două domenii. Bijuteriile și cristalurile contesei fură împachetate și trimise împreună cu bucătăreasa și camerista la conac, câinii lui Zoltán întregiră haita boierului, și el mare amator de vânătoare, colecția de arme și trofeele rămaseră pe loc, urmând să fie luate în primire de Tamás, noul conte Nagybácsi, la vârsta majoratului, iar hainele contelui fură date de pomană. Boierul Comșa lăsă partea aceea de domeniu în grija vechilului și, doar din când în când, venea împreună cu Tamás să inspecteze bunul mers al lucrurilor și să-și învețe nepotul subtilitățile administrării unui domeniu atât de întins.
În absența contelui, viața lui Petrache se vitregi treptat. Nedumerit, se trezi fără prietenii lui patrupezi. Acum găsea din ce în ce mai rar pe cineva dornic să împartă cu el un coltuc de pâine. Argații de la castel, fără amenințarea cravașei lui Zoltán, începură să se poarte din ce în ce mai urât cu bietul Petrache. Nu numai că îl ocărau în fel și chip, dar îl și îmbrânceau fără motiv când le ieșea în cale. Într-o bună zi, fără să-și dea seama că i-a ajuns cuțitul la os și fără vreun plan dinainte stabilit, Petrache luă drumul pădurii și merse din tufiș de zmeură în tufiș de mure, încotro văzu cu ochii…
[1] „Unchi”, în limba maghiară.
[2] „Vrăjitoare”, „hoașcă bătrână”, în limba maghiară.
[3] „Străină”, în limba maghiară.
[4] „Copoi ardelenesc”, în limba maghiară.
[5] „Bunica”, în limba maghiară.
[6] „Cățel”, în limba maghiară.
[7]„ La naiba!”, în limba maghiară.
[8] „Tocană”, „gulaș”, în limba maghiară.
Imagine reprezentativă: Spoor (Pokot), 2017
