Dacă nu-și face somnul de iarnă, ursul e foarte morocănos tot anul. Bate din picior, zgâlțâie copacii, dărâmă căsuțele. Ursul n-are suflet rău. Dar dacă nu doarme, nu-i chip să te înțelegi cu el.
Ca să poată adormi, e musai să mănânce o tavă întreagă de prăjitură cu strat moale și pufos de zăpadă. Inclusiv colțurile arse. Blatul și-l prepară singur la începutul iernii. Și apoi așteaptă.
Popândăul, hârciogul și bursucul vor să doarmă și ei, dar ursul se foiește de colo-colo și-i trezește mereu. Cum să-l potolească?
Fac ședință toți trei. Cineva trebuie să meargă la magazin, să ia zahăr pudră, fulgi de cocos, cremă de brânză și orice altceva ar mai putea să semene cu zăpada. Poate-poate. Nimeni nu vrea să coboare de pe munte până în oraș la magazin, fiindcă sunt în total șaisprezece kilometri și jumătate pe cărarea principală, adică două zile dus și încă două întors, iar oamenii sunt mereu suspicioși când văd animale la magazin.
Bursucul trage paiul scurt. Pufăie disperat. Își ia rucsacul de cumpărături, care abia îl mai încape la spate, fiindcă în pregătirea lui pentru iarnă bursucul și-a dublat greutatea. Acum e foarte rotofei.
Cât e plecat bursucul, popândăul și hârciogul îl leagănă pe urs și-i cântă. Dar ursul nu suportă să fie legănat, fiindcă nu mai e copil. Iar de la cântece nu poate să adoarmă fiindcă popândăul cântă fals.
După patru zile, se întoarce bursucul, care e de două ori mai slab. Acum chiar că e obosit și vrea să doarmă trei luni sau poate chiar patru. Un anotimp și un pic.
Ursul mănâncă zahărul pudră, fulgii de cocos și crema de brânză, se linge pe degete și pe bot și apoi zice trist:
– Dacă nu e zăpadă, nu se pune.
Bursucul se trântește pe jos de nervi. Se gândește să emigreze.
Popândăul și hârciogul fac ședință.
Ar putea să se ducă cineva până în vârful muntelui, acolo sunt șanse mari să fie zăpadă, știu ei din poveștile bunicilor. Dar până în vârf sunt douăzeci și patru de kilometri și trei sferturi și cărarea principală se oprește într-o stâncă. După aceea trebuie să te ții cu mâinile de rădăcini crescute pe piatră ca să înaintezi.
Hârciogul trage paiul scurt. Se înfofolește bine și pornește la drum. Își ia provizii în fălci și geanta frigorifică într-o mână.
Între timp, ursul se vaită și geme, îl mănâncă spinarea în continuu, se scarpină de toți pomii și deranjează pe toată lumea. Popândăul se duce stânjenit în urma lui și-și cere scuze. Bursucul se interesează pe la cunoscuți cum e viața în alte păduri.
Odată ajuns în vârf, hârciogul constată că nu e zăpadă nicăieri. Vede ceva foarte departe, un alt munte cu pălărie albă. Sau poate e doar un nor lunguieț și foarte alb. Deschide geanta frigorifică și așteaptă să ningă. Oare de câți fulgi e nevoie pentru o prăjitură? Poate șaizeci și doi sau optzeci și opt. Hârciogul știe să numere numai până la o sută. Dar și așa e mai mult decât îi trebuie. Oricâți ar fi, ar fi bine să cadă toți în geanta frigorifică, să-i poată duce ursului.
După unsprezece zile, adică exact două săptămâni după socoteala hârciogului, acesta rămâne fără provizii și se vede nevoit să se întoarcă. Mai privește o dată muntele îndepărtat cu căciulă albă, închide ochii și-și imaginează că acolo există zăpadă.
Și că toți urșii dorm fericiți în bârlog.
Și că nu sforăie prea tare.
Acasă, fac din nou ședință. De data asta îl cheamă și pe urs. Popândăul a tras paiul scurt să-i spună adevărul – ce bine ar fi dacă și-ar vedea toată lumea de somn și nu s-ar mai foi nimeni. Ursul se simte prost că e atât de răsfățat. Nici nu și-a dat seama că-i deranjează. Dar dacă așa e el, ce să facă?
Bursucul se trântește pe jos. Începe să vorbească singur despre alte păduri.
– Dar dacă mi-ați spune o poveste despre zăpadă, zice timid ursul. Până mă încearcă o răcoare?
Popândăul și hârciogul știu de la bunicii lor cum e zăpada. Bursucul a văzut-o el însuși.
– E plină de surprize – când pui piciorul pe ea prima dată nu știi până unde te afunzi.
– Dar sigur te uzi la șosete.
– Poți să te răstorni cu sania.
– Noaptea, face o lumină galbenă.
– Din zăpadă se aud zurgălăi.
– Când adie vântul, ninge din copaci.
Visează cu toții la zăpadă. Ursului i se închid ochii. Aproape că adoarme… Mai are un pic… Se întoarce pe o parte… Și începe dintr-odată să sforăie de răsună pădurea.
Dacă ar fi zăpadă în copaci, ar ninge din ei.
Imagine reprezentativă: The Hare’s Bride, Tom Seidmann-Freud
