Scrisoarea de mai jos am trimis-o câtorva prieteni. Au răspuns patru dintre ei. Eu cred că toate răspunsurile sunt bune, interesante, personale, câteodată vehemente. Le mulțumesc tuturor!
Am mai povestit anecdota. Julien Gracq, autorul romanului Țărmul Syrtelor, a refuzat Premiul Goncourt spunând că un scriitor nu poate să iasă bine dintr-o asemenea competiție. Probabil că se referea la faptul că nu poți fi scriitor și concurent în același timp sau pur și simplu s-a protejat de propriul lui orgoliu.
Cei mai mulți nu suntem, nu putem fi atât de înțelepți. Se vede cu ochiul liber ce dispute vii, câte dureri, răni sau chiar inamiciții derivă dintr-o nominalizare, darămite dintr-o premiere! De aceea, ca pe niște oameni care scriu literatură, se ocupă de ea – și unii dintre voi chiar de premii, vă întreb: care e secretul unor nominalizări și premieri cinstite, nepărtinitoare? Care ar fi secretul orgoliului dat la minimum?
„E important să fim fideli și loiali propriului nostru proces creativ indiferent de critică, juriu și premii“
Lena Chilari, poetă
Desigur, premiile sunt importante, ele te stabilesc într-un soi de ierarhie a unui domeniu. Premiile totodată arată seriozitatea unui domeniu, în cazul meu – poezia. Cât ține de scena spoken word, acolo sunt alte reguli, acolo se dau titluri și acolo timpul pe scenă stabilește locul tău în acea ierarhie, de altfel, cu cât mai mult și des ești pe scenă, cu atât mai sus ești poziționat.
Am fost și sunt un om foarte norocos care, datorită unui premiu, „Regele Dimineții“, am reușit să fiu remarcată de nicăieri.1 Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu“ mi-a acordat legătura necesară cu lumea poeziei în patria mea, Republica Moldova. Premiul I de la Festivalul Literatura Tinerilor de la Neptun, 2022, desfășurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România mi-a arătat că poezia mea confesivă și arta scenică pe care le dezvolt de-a lungul a patru ani poate convinge mai multe jurii. Însă nimic mai mult. Publicul și factorul uman au fost decisivi și primordiali în toată activitatea mea poetică. Publicul, aici mă refer la cititori, dar și la publicul care vine să te vadă pe scenă, te iau pe tine acasă. Premiul îl iei tu acasă, sau îl porți cu tine ca o simplă validare a faptului că ceea ce faci este într-adevăr bine, însă publicul și cititorul sunt cei care te duc acasă și te poartă mult mai mult timp în gând.
Ca să nu devii orgolios și invidios, după mine, e important să ai privilegiul și posibilitatea de a te dezvolta ca o persoană bună atât în viața de zi cu zi, cât și în domeniul în care excelezi. Desigur, natura umană este complexă și permite spectrul unei game de emoții extrem de largi, de care nici eu nu sunt cruțată, chiar și cu o astfel de filosofie pacifistă, dar toate emoțiile negative pot fi îndreptate foarte ușor în procesul creativ și în poezie, într-un discurs asumat în care recunoști fără rușine și resentiment ceea ce simți (vezi exemplul unei invidii asumate și adresate în varianta remixată a piesei Girl, So Confusing de Charli XCX împreună cu Lorde). Oricum aparțin genului feminin și îmi este ușor să vorbesc pentru că pot apela la empatie și compasiune în orice situație și nu aș ști cum e mai bine pentru celălalt sex, care pare că are o problemă mai gravă legată de competiție și autoflagelare.
Spre final, aș adăuga că nu aș anula premiile în poezie și literatură, sunt extrem de importante, te scot în lume și au, din experiența mea, un juriu pertinent și profesionist, însă indiferent de rezultat, cititorul obișnuit și publicul sunt cei care decid dacă ești la locul potrivit cu materialul potrivit. Adevăratul reper a fost, este și va fi întotdeauna publicul și oamenii simpli, poate chiar non-literați, la care chiar vreau să ajung prin poezie și prin performance. Desigur, nu în ultimul rând, e important să fim fideli și loiali propriului nostru proces creativ indiferent de critică, juriu și premii.
„Orgoliul care-mi place e mai degrabă o formă a modestiei decât una a vanității“
Bogdan Crețu, scriitor, critic literar
Hai să-ncep cu varianta idealistă. Naivă chiar. (Dar, dacă ne pierdem naivitatea, de ce mai scriem literatură? Pe mine scrisul mă ajută să nu mă stafidesc, să-mi păstrez o doză de prospețime a minții, a sensibilității. Și chiar și o oareșce prospețime a trupului: nu scriu pentru că alerg, m-am apucat de alergat tocmai pentru că vreau să-mi întrețin o anumită vitalitate a scrisului și să învăț să mă disciplinez, să-mi depășesc lenea, blocajele, dependența de chef-toane-tonus, toate, de fapt, alibiuri ale comodității.)
Deci: varianta naivă spune că nu există „competiție“ în literatură. Nu sunt culoarele ocupate, e mereu loc pentru oricine are ceva relevant de transmis. Să fim serioși: așa cum este el, sistemul editorial de azi e incomparabil mai OK decât cel din anii ’90. Oricine scrie o carte realmente bună va reuși s-o plaseze la o editură cu vizibilitate și cu distribuție. Îmi pare rău, legiune de genii neînțelese, ținute în subteranele vieții literare de netalentații descurcăreți, dar teoria asta nu mai ține. Nici voi nu mai credeți în ea.
Orgoliul este inevitabil în orice domeniu al creației. Nu fiece formă de îngâmfare, de aroganță, de snobism e orgoliu. Orgoliul înseamnă luciditatea propriei valori. Când aceasta lipsește, totul capătă forme ridicole. Orgoliul care-mi place e mai degrabă o formă a modestiei decât una a vanității. Un fel de siguranță de sine, un calm al celui care se știe bine antrenat și mulțumit cu ce a realizat, încrezător în ce-i rămâne de făcut. Prin urmare, invidia, datul din coate, combinațiile, descurcărelile, relațiile, aranjamentele, adesea chiar ura (da, nu o dată succesul altora generează tone de toxine), reușita celuilalt care doare mai mult decât nereușita ta, capra vecinului, energiile consumate pentru a ajunge la câteva biete resurse – sunt, toate, parte dintr-un spectacol caraghios, când nu de-a dreptul grotesc. Scriitorii buni, orgolioși în adevăratul sens al cuvântului, nu se pretează la astfel de jocuri mărunte. Recunosc un scriitor realmente bun și după demnitatea la care literatura lui îl obligă.
Una dintre formele cele mai sigure de manifestare a orgoliului creator este altruismul. Bucuria de a deschide porți și pentru ceilalți. Și mai e capacitatea de a admira reușita unei scriitoare sau a unui scriitor, fie și în altă tabără.
Există straturi și straturi ale vieții literare. E o faună completă. De regulă, impostorii sunt mult mai uniți, acționează în grup, acaparează reviste, instituții, creează premii pe care și le dau între ei, căutând să obțină un lustru pe care-l știu că e doar spoială. Stridențele sar prima oară în ochi când contempli lumea literară. Dar nu e numai atât. Pentru mine, ea e sursa unor prietenii formatoare. Am prieteni buni din afara mediului literar, dar nu pot construi o prietenie propriu-zisă cu cineva care scrie prost. Altfel spus, cu cineva care persistă în impostură.
Cum ne vindecăm de orgoliu? Dar de ce să ne vindecăm? Totul e să-l păstrăm în zona aia igienică, întors către noi înșine și scrisul nostru, nu către ceilalți. Competiția reală e cu tine și posibilitățile tale, nu cu ce le iese celorlalți. Eu, când alerg, nu mă întrec cu un parapantist. Caut să ajung la cel mai bun nivel al meu, în condițiile muncii de la antrenamentele din ultimele luni. O cursă lungă se construiește, se muncește luni la rând. Iar în competițiile de trail running e atâta fairplay, atâta disponibilitate de a ajuta oricând e nevoie, de a te da la o parte pentru a lăsa loc unuia mai în formă, atâta admirație față de efortul altora, cum nu am găsit decât arareori în viața literară.
Altfel, premiile sunt și ele bune, în măsura în care reușesc să aducă în atenția cititorilor niște cărți bune. Dacă facem socoteala, la noi sunt mai multe premii care încurajează impostura, decât cele care susțin valoarea. Și astfel am ajuns în miezul problemei: cum recunoaștem valoarea? Cum știm că nu greșim? Suntem în domeniul nuanțelor, al imponderabilelor. Dar niște cititori profesioniști nu au niciodată o problemă în a disocia valoarea de impostură. Între o carte bună și una proastă nu e greu să alegi. E mai dificil să alegi între mai multe cărți bune, cu mize diferite, cu teme distincte. Dar pentru asta juriile bune sunt alcătuite din oameni profesioniști. De unul singur poți greși; mai mulți oameni de meserie nu se pot însă înșela. Onestitatea e condiția eliminatorie. După mintea mea, dar și după experiența mea (am făcut parte din zeci de jurii și nu e simplu: există mereu o responsabilitate și chiar anumite riscuri pe care trebuie să ți le asumi), criteriul principal care legitimează, în timp, un anumit premiu este să nu comită compromisuri vizibile. Dacă lista de nominalizări este alcătuită din cărți una și una – orice alegere devine acceptabilă. Încă o dată: e dificil, uneori imposibil să optezi „corect“ între mai multe cărți foarte bune. Dar este elementar să discerni valoarea de nonvaloare.
Sunt de acord că listele sunt mereu prea scurte. Sunt de acord că orice premiu va stârni mereu dezacorduri. Știu că această formă de receptare și de vizibilitate produce și frustrări foarte mari. (Îmi place tipologia scriitorului veșnic frustrat: e o sursă inepuizabilă de comic involuntar.) Dar nicio mare carte nu depinde, cel puțin în România, de obținerea unui premiu. Cine mai ține minte ce premii au luat Elegiile lui Nichita Stănescu? Sau ce premii nu au luat volumele lui Mircea Ivănescu? Și cât contează asta când citim?
De când am început să public și proză, am putut constata cât de fragil e un autor „lehuz“, căruia abia i-a apărut o carte. E firesc să te bucure o bună receptare, toți ne dorim să fim citiți. Dar e la fel de firesc să nu te agăți de orice posibilitate ca să-ți împingi cartea în fața altora. Succesul e o aventură de cursă lungă, nu un accident. Dar nu pentru succes scriem. El ține, dacă se-ntâmplă să vină, de partea a doua a poveștii. Drăguță, dar nu esențială. Esențial este scrisul în sine. Pentru orice scriitor autentic, experiența scrisului e fundamentală. Restul e socializare.
„Consider că orice invitație/oportunitate de a promova literatura și autorii săi trebuie luată în calcul“
Romina Hamzeu, poetă
Ca să răspund întrebării de mai sus, înainte de toate, a trebuit să revin asupra alteia:
În primul rând, de ce sunt importante premiile literare?
Ei bine, pe scurt, pentru că pun în valoare o operă sau alta, pentru că oferă recunoaștere și suport financiar scriitorilor, pentru că un premiu poate stimula vânzările de carte chiar și într-un procent foarte mic, dar în cazul premiilor prestigioase lucrurile stau altfel.
Dacă ne punem în postura celor care se ocupă de premii, a celor care organizează aceste evenimente unde literatura ar trebui să câștige, realizăm că nu întotdeauna se întâmplă astfel. Cunosc câțiva oameni, recunosc, din sfera literaturii, scriitori mai puțin cunoscuți care mi-au mărturisit că nu li se par credibile nominalizările la unele premii de la noi, multora li se par nedrepte în ceea ce privește premierea altora, iar prea puțini ar refuza un premiu controversat, așa cum a fost cazul scriitorului Andrei Dósa când, în 2014, a refuzat un premiu din partea ICR în semn de protest pentru conducerea de atunci. Cu un an înaintea acestui episod, poetul Dan Sociu refuza premiul acordat de ICR pentru „Cartea de poezie a anului 2013“ – Vino cu mine știu exact unde mergem.
De cealaltă parte, amintesc aici episodul care l-a avut în centru pe poetul Constantin Abăluță, inițial câștigător al Premiului „Mihai Eminescu“, ediția din 2019, când i s-a retras pe motiv că nu poate ajunge la gala de premiere. Nu doar că i s-a retras premiul, dar i s-au cerut înapoi și banii pe care aceștia apucaseră să-i trimită. Ulterior premiul a fost acordat poetului Liviu Ioan Stoiciu care, deși era la curent cu cele întâmplate, nu s-a deranjat să nu-l accepte împreună cu suma de 8000 de EUR.
Nu știu dacă există obiectivitate 100% în ceea ce privește decizia unui jurat de a-și acorda votul pentru o carte, e imposibil să nu fie acolo și influențe subiective. Cei care își asumă totuși acest rol sunt conștienți că nu pot controla rezultatul final, iar cele mai multe decizii sunt oricum chestionate de cei care au asistat de pe margine.
În încheiere, aș menționa că pentru scena literaturii românești, nu vreau să-mi dau cu părerea despre celelalte, luând în considerare piața mică de carte, evenimentele unde organizatorii nu-și plătesc invitații scriitori, munca voluntară a multora dintre aceștia în ceea ce privește activitatea culturală etc., premiile românești au pentru mulți dintre scriitorii de la noi doar o semnificație financiară. Pentru că, să fim sinceri, siguranța financiară e mai importantă decât orice, cu toate că vorbim aici, poate, de sume extrem de mici comparativ cu alte premii în bani care se acordă în lume. Poate și de asta invidia e mai mare iar disperarea de a prinde măcar o nominalizare e aprigă, dacă nu duce la câștig poate fi trecută măcar în CV-ul personal, poate influența cititorii să cumpere cartea and so on.
Cât despre secretul orgoliului dat la minimum nu știu ce să spun, am citit despre Julien Gracq că era un lup solitar, a fost necăsătorit, scrisul i-a deschis poate unele uși dar i-a închis altele, decizia de a refuza Premiul Goncourt s-a bazat în principal pe disprețul său față de publicitate prin intermediul televiziunii care a contribuit masiv la comercializarea unor scriitori și ale cărților acestora. Julien Gracq era o fire atât de încăpățânată încât a refuzat până și invitațiile președintelui François Mitterand de a i se alătura în cadrul unor cine la Palatul Élysée. Desigur, vorbim despre anii 1950, nu știu dacă în zilele noastre, la starea actuală în care literatura română se prezintă sunt scriitori care ar adopta un astfel de comportament. Consider că orice invitație/oportunitate de a promova literatura și autorii săi trebuie luată în calcul și, dacă nu întrece principiile noastre morale, să fie primită pozitiv.
„Pe termen lung, ceea ce contează este valabilitatea alegerilor juriului“
Carmen Mușat, directoarea revistei Observator cultural
Premiile au stârnit întotdeauna comentarii de tot felul, controverse și reacții, imprevizibile uneori, atât din partea scriitorilor, cât și din partea celor implicați în procesul de jurizare. Numărul cărților de literatură (includ aici nu doar poezia și romanul, ci și cărțile de critică, istorie și teorie literară, precum și eseurile și memorialistica) publicate anual de editurile din România a tot crescut în ultimii zece–douăzeci de ani și este imposibil ca un singur om să reușească să citească tot ceea ce apare. Din acest motiv, am organizat procesul de acordare a Premiilor revistei Observator cultural în două etape, cu două jurii distincte: în ianuarie-februarie, alcătuim o listă a tuturor cărților din anul precedent, apărute la toate editurile (mici și mari) care publică autori români contemporani; această listă este apoi trimisă către membrii redacției și colaboratorii noștri care scriu constant despre cărțile nou apărute – cam 18–25 de persoane – cărora le adresăm rugămintea de a alcătui un top zece al noilor apariții, la categoriile „proză“, „poezie“, critică/istorie/teorie literară“, „eseu/publicistică“, „memorialistică“ și „debut“, în decurs de zece zile. Însumând punctajele obținute de fiecare volum în parte, reușim să ajungem la nominalizarea unui număr de cinci (uneori șase sau șapte) volume, care, la jumătatea lui martie vor fi publicate în revistă. Aceste cărți vor intra apoi în atenția juriului care decide acordarea premiilor și care are timp suficient – cam două luni, de la jumătatea lui martie, până la jumătatea lui mai, când are loc Gala Premiilor revistei, la Teatrul Odeon – pentru a citi și volumele care, poate, nu au fost citite anterior de fiecare dintre membrii juriului.
Sigur că nicio metodă nu este infailibilă, sigur că există situații (nedorite de nimeni) în care să rămână pe dinafară cărți meritorii. În plus, întrebări de tipul „de ce nu se află pe lista nominalizărilor (sau chiar a premiilor) cartea x sau cartea y?“ sunt inevitabile. După părerea mea, nu absențele de pe astfel de liste sunt cele mai importante, ci, în primul rând, titlurile care se regăsesc acolo și care fac ca nominalizările și premiile să fie credibile. Abia întrebarea „cum e posibil să fie nominalizată/premiată această carte?“ cred că e de natură să pună sub semnul întrebării întregul proces.
Palmaresul premiilor vorbește de la sine, fiind cea mai bună carte de vizită a juriului, a instituției care decernează premiul respectiv. Pentru că, în fond, prestigiul unui premiu e dat nu doar de prestigiul și onestitatea membrilor juriului, ci de lista tuturor volumelor nominalizate și premiate de-a lungul anilor de instituția care acordă premii. E absurd să credem că există obiectivitate absolută în evaluarea unei cărți. Orice student la Litere află, încă din anul I, că procesul de evaluare este inevitabil subiectiv și că problema obiectivității se pune doar în termeni de onestitate a intențiilor și autenticitate a demersului critic (ca să-l parafrazez pe Călinescu). Este și motivul pentru care facem apel la mai mulți evaluatori, pentru că abia însumate, judecățile de valoare individuale dobândesc greutate și relevanță. Cu toate acestea, se întâmplă frecvent ca omisiunile să stârnească nemulțumiri sau chiar „inamiciții“, cum spuneți. Cred, totuși, că acestea sunt trecătoare și că, pe termen lung, ceea ce contează este valabilitatea alegerilor juriului.
Pe de altă parte, e foarte importantă motivația alegerii unui titlu sau a altuia, pentru că opțiunea juriului poate să meargă în direcția recunoașterii unor valori incontestabile sau, dimpotrivă, a impunerii unor nume sau cărți mai puțin vizibile, dar care aduc ceva cu totul nou în spațiul cultural. În această situație, un premiu atrage atenția asupra valorii autorului și cărții.
Un exercițiu util ar fi să privim listele unor premii prestigioase, din Europa, din Statele Unite și din America Latină, pentru a vedea ce volume și ce autori au primit premii și ce volume și autori au ratat acest tip de recunoaștere. Lista celor nepremiați, dar la fel de valoroși, este semnificativă și ne-ar ajuta, zic eu, să privim cu mai multă relaxare și detașare întregul proces.
1 Premiul „Regele Dimineţii“ este un premiu oferit de Concursul de Debut în Poezie „Alexandru Muşina“ – concurs ce se desfășoară sub egida Centrului Multicultural al Universității Transilvania din Brașov (n. red).
Imagine: Prokudin-Gorskiĭ, Sergeĭ Mikhaĭlovich, 1905-1915
