La începutul lunii aprilie a avut loc la Bologna cea de-a șaizeci și doua ediție a Târgului Internațional de Carte pentru Copii. Ca în fiecare an, pavilioanele de pe Viale della Fiera au fost luate cu asalt de exuberanța poveștilor, a ilustrațiilor și a oamenilor care le creează. În același timp, senzația generală a editorilor aflați în căutarea noilor proiecte cu care să-și completeze portofoliile a fost că, mai ales în piețele cu tradiție în exportul de carte, prea se merge pe căi bătătorite, prea se publică aceleași teme, aceleași rețete dovedite deja de succes. În încercarea de a descoperi un suflu nou, de multe ori atenția a fost îndreptată spre spațiile încă văzute drept exotice. Cum este Estonia, țara invitată de onoare din 2025. Cum este România, al cărei stand de la Bologna, îmbrăcat în lucrări ale unor ilustratoare românce, a fost apreciat de editori, agenți, scriitori, artiști, cititori. Cu încredere în potențialul artiștilor autohtoni de a consolida piața de carte de aici și de a continua să-i treacă granițele, i-am invitat pe Dan Ungureanu, Marta Crețu, Andrei Măceșanu, Adelina Butnaru, Anca Smărăndache și Andrei Damian, ilustratori români de cărți pentru copii și adolescenți, să participe la o anchetă despre ce presupune ilustrația pentru publicul tânăr, despre traduceri, dar și despre tradiția românească a ilustrației de carte. Cum în aprilie social media a fost invadată de reproduceri grafice în stilul Studioului Ghibli, nu puteam rata ocazia de a vorbi și despre tentațiile și pericolele AI.
Experiența de lectură a cărților ilustrate se bazează pe interacțiunea dintre text și imagine. Cum decideți cât anume din poveste va fi ilustrat și dacă ilustrațiile vor rămâne fidele texului sau vor explora alte semnificații, implicite, sugerate sau cu totul noi?
Dan Ungureanu
Ilustrația, ca însoțitor, se supune spiritului și mesajului pe care textul îl are. Ilustrația de carte respectă reguli de format, ritm și categorii de vârstă. Aspectele tehnice le stabilesc de fiecare dată cu editorul cărții, persoana care coordonează proiectul de carte și care are viziunea de ansamblu. În fiecare proiect de acest fel strecor referințe personale, mă îndepărtez de litera textului sau îi dau forme noi, în funcție de nevoia proiectului. Când lucrez pe textele clasice, pornesc de la primele ediții ale acelor cărți, pentru a înțelege mai bine spiritul epocii, iar pentru autorii contemporani sunt mai mult auto-referențial, iar inspirația mi-o iau din ceea ce mă înconjoară.
Marta Crețu
Depinde foarte mult de textul de la care plec. În general, încerc să mă adaptez la stilul autorului, să fac astfel încât ilustrația să arate așa cum textul se simte pentru mine. Pentru un text scurt și la obiect aș tinde spre un vizual mai compact, iar pentru o scriere cu lux de amănunte aș aborda un stil la fel de maximalist. Totuși, abaterile de la această regulă mi se par cele mai interesante – un text mic, cu un limbaj ușor de înțeles poate îngloba un mesaj foarte puternic, așa că ar fi de preferat ca imaginea care îl acompaniază să aibă același impact pentru cititor. La fel și invers, un fragment foarte complicat poate fi ilustrat printr-un desen mult mai lipsit de efort. Astfel se creează o dinamică aparte între text și vizual, deasupra ritmului existent, dat de scris.
În primul rând, desenul ar trebui să fie construit în jurul elementului textual care se consideră a fi cel mai important. De aici începi să te întrebi dacă e destul; dacă da, lași așa, dacă nu, continui până ți se pare o cantitate potrivită de ilustrație. În funcție de cât de mult spațiu îți oferă textul să te desfășori, creezi ilustrația așa cum se cuvine. Sunt unii autori care fac texte care-ți produc o plăcere nemaipomenită să le ilustrezi. Odată citit textul, îți și apare imaginea potrivită în cap ca printr-un reflex. În alte cazuri mai nefericite nu îți iese din prima și, citind de prea multe ori, cuvintele încep a-și pierde sensul. Aici folosești portița de scăpare și faci un desen la fel de abstract ca propoziția pe care nu o înțelegi.
Andrei Măceșanu
Ilustrarea unei cărți e un proces care ia o formă sau alta de la caz la caz, adaptându-se la specificul fiecărui proiect editorial; nu există rețete. Toate deciziile majore se iau alături de editor și de autor, cu care ilustratorul trebuie să poarte un dialog. În felul acesta sunt puse laolaltă viziunile tuturor părților cu privire la proiect, iar procesul poate demara într-un cadru ancorat într-o strategie unitară.
Așadar, fiecare decizie e luată în funcție de ce anume s-ar potrivi cel mai bine cu tipul de carte pe care vrem să o producem. Unele texte te invită mai mult la interpretări și jocuri de reprezentare, altele cer o anumită rigoare sau predictibilitate. De exemplu, când am ilustrat pentru editura Arthur cele două volume din Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, am ținut legătura permanent cu Dragoș Dodu, redactorul care s-a îngrijit de cele două volume. Acolo ne-am propus să prezentăm într-o manieră reîmprospătată cele mai cunoscute scene mitologice, așa că, după alegerea scenelor, ilustrațiile au mers în paralel cu textul. În cazul altor cărți, precum Dani G. și castelul celor trei măgăruși de Alex Moldovan sau Petarde și pocnitori de Florin Bican, ambele coordonate de Florentina Hojbotă, ne-am dorit de la început o împletire dinamică între text și imagine. Acolo povestea și ilustrațiile sunt ca două lumi care se hrănesc reciproc, îmbogățindu-se și lărgindu-se una pe cealaltă.
Adelina Butnaru
Prima dată trebuie să înțelegi personalitatea textului. Dacă e timid, amuzant, sobru, tupeist. Desigur, după ce ai citit de mai multe ori și ai înțeles conținutul. Apoi ajută să analizezi ritmul textului. Dacă sunt propoziții care se repetă, cât de lungi/scurte sunt replicile personajelor, cum e împărțirea pe capitole-subcapitole, cum este ierarhizat textul. Toate astea dau traducerea în vizual.
Dacă am un text tupeist, o să am cromatică tupeistă. Personaje supradimensionate. Linii groase, forme mari de culoare, atitudine jucăușă-obraznică. Inclusiv tăcerile vor fi intense. Adică mai mult spațiu alb pentru a amplifica paginile pline. Dacă am fraze-laitmotiv, atunci voi avea simboluri-laitmotiv. Poate personaje mici care aleargă pe marginile cărții și construiesc o poveste în poveste. Ca niște furnici care își trăiesc viața în paralel cu tine, în timp ce tu mănânci unt cu gem pe pâine prăjită în bucătărie, și ele mănâncă pe gresie din firimiturile tale. Dar acțiunea principală ești tu. Așa crezi tu. Din perspectiva furnicilor, ele sunt în planul principal. Emoticon care râde.
E important unghiul de vedere din care prezinți. Să ai o cameră care filmează 360°. Să filmezi cu zoom in, zoom out, vederi de ansamblu, dar și racursi. Să intri cu camera unde nu s-a gândit nimeni. Să te întrebi, dacă aș fi caleidoscop, cum aș vedea? Dar melc? Dar nor? Dar dacă aș fi un copil de 5 ani care se întreabă de ce nu se poate mânca ciocolată la mic dejun?
Interacțiunea dintre text și imagine este ca un concert cu multe instrumente muzicale. Textul este solistul. Toate celelalte instrumente pun în valoare solistul, îi amplifică talentul. Inclusiv privirea cititorului. Uneori ritmul ilustrației poate fi și contra ritmului textului. E practic bucățica aia unde și cititorul are un cuvânt de spus, îi lăsăm și lui spațiu să-și imagineze. El e cel mai important. El e cel mai creativ. El creează de fapt povestea. Mulțumim cititor.
Anca Smărăndache
În cazul în care nu primesc deja o machetă foarte clară a împărțirii textului de către editură, încerc să găsesc o formulă cât mai echilibrată a scenelor ilustrate. De cele mai multe ori, numărul de ilustrații îl stabilește editura. Povestea mă ghidează, îmi spune cum și ce anume să redau vizual. Caut ca imaginea să fie un partener de discuție atractiv și complementar cu textul. E foarte important să găsesc mai multe straturi de lectură prin imagine, care să se adreseze atât copiilor cât și părinților. Primul strat însă trebuie să se adreseze copiilor. Obișnuiesc să inserez personaje noi, care nu apar în text, caut cuvinte-cheie care pot genera imagini surprinzătoare. Îmi plac acele texte care îmi lasă libertatea de exprimare, care mă invită la joacă.
Andrei Damian
Pentru mine, totul pornește de la text. Imaginația lucrează de la prima lectură, apoi las ideile să se joace în cap pentru câteva zile. Cantitatea depinde și de layoutul propus de designer. Eu sunt foarte norocos pentru că, pentru majoritatea cărților ilustrate de mine, eu am făcut și layoutul, deci am putut să împart scenele și în funcție de ce mă inspiră. Stilul ilustrației și descriptivitatea vizuală sunt iarăși dictate de text: conținutul și maniera narativă îmi dau indicii despre cum pot contribui vizual. De exemplu, ilustrez mai explicit o poveste distractivă despre un cameleon ghiduș decât o carte despre alfabet, scrisă de Nichita Stănescu, unde preiau elemente din poezie, cărora le alătur forme și compoziții neașteptate. Un circ poate fi un dans cu clovni și elefanți sau poate fi o senzație pe care ți-o dă o compoziție și o paletă cromatică.
După text, mă ajută mult și dacă am șansa să interacționez cu autorul. De multe ori, personalitatea și atitudinea omului care a scris textul îmi sugerează o atmosferă pe care vreau să o redau în desen, iar asta se realizează prin cantitatea de grafică, prin ce scene sunt punctate și ce elemente create de mine pot întregi mesajul. Uneori mi se spune direct cum văd ei că ar fi ilustrată cartea, alte ori am libertate deplină, dar e important ca și autorii să se regăsească în cartea finalizată.
Anticipez fiecare proiect cu entuziasm, pentru că și eu sunt curios cum se va dezvolta și ce fel de ilustrație îmi va cere.
Aveți și alte proiecte de ilustrație sau design, în afara cărților pentru copii sau adolescenți. Există anumite strategii sau principii de compoziție de care țineți cont când ilustrați literatură pentru a vă adapta publicului-țintă? Cu alte cuvinte, are ilustrația vârstă?
Dan Ungureanu
Pentru mine, munca de ilustrator este foarte diversă. Trec de la brief-ul publicitar la afișul de teatru, la pictatul de jucării împreună cu Lia Pfeiffer, la ilustrația editorială și așa mai departe. Nu mă plictisesc.
Ilustrația are vârstă atâta vreme cât se adresează unei categorii de cititori. Într-un picture book sau album ilustrat încerc să creez un fir narativ vizual, îmi doresc ca o ilustrație să trimită către următoarea și introduc cât mai multe detalii. În textele mai lungi apelez la mici detalii prin viniete sau scene care să dea atmosfera și să prindă cititorul.
Marta Crețu
Din păcate, cred că da. Este o generalizare destul de vastă, dar mi se pare normal ca o persoană să fie mai atrasă de ilustrația realizată în generația sa. Pe lângă asta, tinerii tind să aprecieze mai mult creațiile din trecut decât apreciază adulții arta din ziua de azi. Totuși, ilustrația pentru copii mi se pare universală. Când ești mic, te fascinează, și, când ești mare, te înduioșează. Ilustrația pentru adolescenți se află într-o zonă gri a judecății, fiind mai mult influențată de tendințele actuale în materie de cultură. Dacă ești de părere că acestea se schimbă prea repede, probabil stilul vizual descris nu este pentru tine, nici ca privitor, nici ca artist.
Teoretic, ilustrația nu are vârstă, dar trebuie să i se pună o ștampilă ca să se știe unde îi e locul pe piață. Mi-ar plăcea o omogenizare a cărților de ilustrație, să poți merge la librărie și să îți alegi ce vrei, fără să te gândești că tocmai ai luat ceva de pe raftul pentru prichindei care încă nu știu să citească, și ca acea carte să aibă capacitatea să te influențeze și pe tine într-un fel.
Andrei Măceșanu
Da, cred că răspunsul de aici vine în prelungirea celor spuse anterior. Adaptarea la context asigură o bună funcționare a perechii text-ilustrație. Categoric există un set de reguli și principii generale, care țin de compoziție sau cromatică, de exemplu, și care veghează în fundal în mintea ilustratorului atunci când se apleacă asupra unui proiect. Dar există apoi și particularități care țin cont de vârsta și specificul publicului căruia i te adresezi. Cred că una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate face un designer sau un ilustrator este să lucreze adresându-se, de fapt, inconștient, doar sieși.
Pentru că vrem să ajungem la cititori și vrem să creăm un imaginar de care să se simtă atrași, trebuie să le propunem o lume pe care să își dorească s-o exploreze. A nu se înțelege că pentru o carte destinată unui anumit segment de vârstă există strict anumite metode de abordare a ilustrației. Orice carte e o invitație la descoperirea unor căi noi în ilustrație, iar acestea trebuie să fie imaginate cu atenția îndreptată către cititori.
Adelina Butnaru
La un an jumătate te distrează o bicicletă cu trei roți grăsune și ușoare, fără pedale. La trei ani vrei pedale, dar ai nevoie de roți ajutătoare. La cinci ani devii independent, poți să-ți ții echilibrul pe două roți. Așa cum există oameni de vârste diferite, cu nevoi diferite, există ilustrații cu diferite grade de stilizare și niveluri de complexitate. Exact ca în cazul bicicletei, unde crește dimensiunea obiectului sau se schimbă formele, și ilustrația adaugă sau scoate layere de informație.
Nu îmi place să pun totul pe categorii sau în cutiuțe. Pentru că și un adult se bucură de cărțile pentru copii de patru ani. Și un copil de patru ani este curios să vadă ce citesc adulții. Când eram mică, mă fascinau cărțile de inginerie cu desene tehnice. Toate formele geometrice din carte arătau împreună ca un oraș în miniatură. Ca o hartă.
Copiilor mici le explicăm în cuvinte sau forme simple. Apoi adăugăm și alte straturi, ironie, context social, trimiteri către alte povești și alte culturi.
Cu același alfabet poți face și un abecedar și un dicționar.
Am ilustrat în 2024 o carte cu povești din STB. Se adresează adulților în principal. Dar poate fi citită și de adolescenți sau oameni care la rândul lor ascultă conversațiile altora în autobuz. Cartea se numește Viața are abonament pe toate liniile. Jurnalista Diana Popescu se plimbă prin autobuze și strânge cuvintele pe care le aude în aer. Editura ZYX a publicat. Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu au coordonat. La fiecare început de capitol avem câte un desen. Ca o secvență dintr-o bandă desenată. Sunt 37 de capitole. Trebuie doar să aveți grijă că e curent, cineva a deschis geamul în cartea asta.
Anca Smărăndache
În ultimii ani m-am cam axat pe ilustrația de carte, pentru că au venit tăvălug propunerile și nu prea am mai avut timp de proiecte personale. Din când în când, mai iau câte un afiș, o copertă de carte, mai fac o pictură pe pânză sau pe perete, în funcție de timpul pe care îl am la dispoziție. Ilustrația editorială este o ramură pe care mi-ar plăcea să o explorez mai mult. Când ilustrez o carte, trebuie să țin cont și de categoria de vârstă pentru care e scrisă povestea, însă nu e un prim criteriu. Mă gândesc cum mi-aș spune mie povestea într-o formă cât mai atractivă vizual, să surprind cititorul cu ceva la fiecare pagină ilustrată. Evident, dacă ilustrez o carte de poezii care nu este pentru copii, tratez diferit ilustrația. Nu am o rețetă fixă. În fiecare ilustrație fac apel la bagajul de cunoștințe pe care l-am acumulat de când studiez artele plastice. La fiecare carte mă confrunt cu ceva nou, lucru care îmi place, pentru că altfel m-aș plictisi. Încerc să acord mai mult timp pentru experimente tehnice, dar nu prea reușesc în termenul stabilit.
Andrei Damian
Cred că fiecare ilustrație se adresează unei anumite categorii de vârstă, apelând la o cantitate de experiențe ca să fie înțeleasă în întregime. Unul dintre motivele pentru care ilustrația continuă să fie o pasiune pentru mine se datorează și faptului că, în timp ce desenez, mă adresez unui public, ținând cont de ce exprim și ce legături pot crea între cititor, imagine și text. Sigur, fiecare proiect are un public-țintă, însă principiile ilustrației se regăsesc în toate lucrările mele: compoziție, cromatică, reprezentare și complementare grafică. Acestea fiind spuse, îmi amintesc că, atunci când eram foarte mic, am găsit la bunici o revistă de bandă desenată franceză, în care erau povești SF complicate, pe care nu le înțelegeam, dar ale căror ilustrații mi-au lăsat o senzație de uimire și suspans. Eu zic că ilustrația bună comunică ceva, transmite o senzație, chiar dacă nu este încă înțeleasă pe deplin.
Piața de carte ilustrată pentru copii și adolescenți din România este în continuare dominată de traduceri. Cum vi se par alegerile editurilor românești în materie de ilustrație importată: urmează un filon conformist sau, dimpotrivă, mizează pe inovație (reprezentată, poate, de exemplu, de distincțiile oferite în cadrul Târgului de Carte pentru Copii de la Bologna, recent acordate)? Cum credeți că vor influența aceste traduceri (dacă o vor face) ilustrația românească contemporană?
Dan Ungureanu
Piața de carte pentru copii din România a crescut prin traduceri. S-a format un public, au apărut gusturi și preferințe, autori și ilustratori internaționali excepționali au ajuns și la noi; toate acestea au crescut piața de carte de la noi. M-am bucurat de fiecare dată când am văzut tradus un autor sau ilustrator străin pe care îl urmăream, iar asta se întâmplă tot mai des în ultima vreme. Cred că oriunde găsim un filon conformist în ce se publică, dar și spațiu, mai mult sau mai puțin, pentru experiment și inovație. Cred că industria de carte de la noi nu este atât de puternică încă, pentru a avea suficient spațiu de experiment.
Marta Crețu
Orice carte nouă este extraordinar de binevenită. Direcția pe care o urmează editurile românești cu traducerile mi se pare cea mai potrivită, începând cu titluri bine cunoscute și continuând să se ramifice în toate direcțiile. Literatura devine din ce în ce mai accesibilă din acest punct de vedere, ceea ce va influența în mod special următorii autori și artiști care vor domina piața pe viitor, dar și cititorii care le vor alcătui audiența. Publicul va fi deja obișnuit cu literatura străină așa că eventualul șoc față de noile cărți autohtone (de inspirație internațională) va fi cu mult amortizat. Asta ajută și la crearea diversității în literatură, care mi se pare un element important pentru progresul cultural în care ne aflăm. Prin asta nu mă refer doar la diversitate în tematicile cărților ilustrate, ci și la abordări noi și unice în materie de adaptare vizuală.
Andrei Măceșanu
Literatura pentru copii fiind un domeniu cu atât de multe fețe posibile, cred că și importul de titluri cuprinde o gamă largă de propuneri editoriale. Nu mi se pare că este urmat neapărat un filon conformist. Există câte ceva pentru toate gusturile și, categoric, există și titluri care pot încuraja publicul să își descopere noi afinități și să prindă drag de lectură. Pe mine mă bucură că pe piață există numeroase cărți ilustrate de Quentin Blake, Jeff Kinney sau Andy Riley, ca să dau doar câteva nume.
În caz că există un conformism, el poate lua inclusiv forma prejudecăților unor părți din public, care proiectează asupra editorilor, autorilor și ilustratorilor niște așteptări cu privire la cum ar trebui să arate literatura pentru copii. Există riscul ca o atitudine de acest tip să taie, pe alocuri, din cheful de lectură al copiilor. Pot exista cazuri în care acestora li se impun anumite lecturi și li se refuză sau amână altele care, pentru că veneau dinspre nevoile și curiozitățile copiilor, i-ar fi apropiat mai mult de obișnuința de a citi.
De exemplu, mă tem că, în spiritul acestor prejudecăți, cineva ar putea susține că nu este impresionat de o carte ilustrată de Jean Jacques Sempé, pentru că desenul nu este realist, sau că un roman grafic pentru copii din ciclul primar are prea puține cuvinte pe pagină – ca și cum o carte bună pentru copii poate să fie redusă la cantitatea de cuvinte folosite, nu la sensul poveștii.
În ceea ce privește influența ilustrației din afară asupra celei românești, cred că există un dialog firesc care, la rândul lui, poate lua multe fețe. Toate artele au în fundal un bagaj de reprezentări moștenite, față de care au permanent un raport, conștient sau nu. Se lasă inspirate de acel bagaj, îl resping, îi găsesc linii noi de dezvoltare sau, în cazurile mai nefericite, îl imită.
Adelina Butnaru
Eu sunt recunoscătoare că avem cărți în limba română de la Wolf Erlbruch, Janosch, Oliver Jeffers, Scott McCloud, Maurice Sendak, Tomi Ungerer, Henning Wagenbreth. Aceste nume arată că editorii se uită și la cărți neconvenționale. Ba chiar o editură a îndrăznit să traducă și să publice Petrică Ciuf-Zbârlit. Cred că ar trebui să ne uităm mai des la ce avem, nu la ce nu avem.
Alegerile editurilor vin și în funcție de dorințele celor din public. Presupun că toate editurile au un Excel cu cifre și titluri…
Este evident că ne inspiră toate aceste interacțiuni cu cărțile neromânești. Vedem alte tipuri de gândire, alte tipuri de hârtie, alte tipuri de literă, alte tipuri de ilustrații, alte tipuri de layout, alte tipuri de texte și povești.
Anca Smărăndache
Mi-aș dori să văd mai multe cărți premiate în afară aduse la noi. Au început să fie traduse însă destul de selectiv. Cele foarte îndrăznețe, care ies din conceptul de carte obișnuită, ajung mai rar pentru că implică costuri mai mari. Subiectele cărților publicate la noi le-aș putea integra într-un registru mai limitat decât în alte țări. Cred că publicul-țintă își păstrează într-o doză destul de mare conservatorismul, confortul psihic, prin felul în care își alege o carte ilustrată. Temele mai sensibile, abordate în cărțile ilustrate pentru copii, încă sunt evitate în mare parte de piața editorială și de părinți. Și, până la un anumit punct, pot să înțeleg, intrăm în probleme economice, însă consider că este necesar ca acest tip de povești să existe. Sunt atâtea feluri de a spune o poveste despre o problemă fundamentală a vieții! Dacă povestea este transmisă cu umor, cu anumite semnificații vizuale surprinzătoare, dacă are acel contrast imperceptibil între tragismul mesajului și forma vie, colorată pe care o capătă, copilul este câștigat. Rafinarea gustului bun pentru o carte vine cu o deschidere către noi abordări de înțelegere. Nu degeaba cele mai bune cărți pentru copii au încapsulate în ele acest contrast între gravitate și seninătate sau umor.
Andrei Damian
Este o situație complexă și voi răspunde din perspectiva de observator din exterior al lumii editoriale. Cred că există un echilibru precar între ce vrea publicul și cum îi putem cultiva gustul, oferindu-i cărți de bună calitate, în genul premianților din Bologna. Ar fi minunat să avem cantitatea de cărți ilustrate de calitate asemănătoare cu piețele din Franța, Germania, Cehia, Italia și să strângem cureaua până „se obișnuiește“ publicul. Pe de altă parte, multe edituri se confruntă cu o bătălie de supraviețuire de la o lună la alta și nu își permit să aibă o atitudine elitistă în fața situației financiare actuale: hârtia și pâinea se scumpesc, bugetul pentru cărți al clienților se micșorează și cred că majoritatea nu vor risca cumpărând titluri ilustrate „neobișnuit“. Când ai multe pe cap, te bazezi pe ce știi și ce ai mai văzut, așa că o carte inofensivă, cu animăluțe rotunde pare o decizie mai corectă decât ceva cu personaje originale, care riscă să creeze mai multă confuzie decât un moment de relaxare. Cred că vom avea mereu exemple de calitate bună, dar nu știu în ce proporție. Nu invidiez situația în care se află editurile noastre și le doresc putere și inspirație pentru deciziile din următorii ani!
Ultimii zece-cincisprezece ani au adus în spațiul românesc o efervescență a ilustrației autohtone, cititorii de toate vârstele având acces la stiluri și viziuni dintre cele mai inventive. Dumneavoastră cum vă raportați la tradiția ilustrației de carte românești din deceniile anterioare? În acest sens, se poate vorbi de o școală de ilustrație românească continuată până astăzi?
Dan Ungureanu
Am crescut cu ilustrațiile lui Eugen Taru și Done Stan, l-am descoperit mai apoi pe Jules Perahim. Educația mea vizuală am început-o cu cărțile ilustrate de aceștia, s-au așezat în memorie și încă mă influențează. Am adus un omagiu ilustratorilor din istoria lui Apolodor, în Cartea cu Apolodor de Gellu Naum, pentru că îmi doresc ca acești precursori să nu fie uitați. Apreciez demersul Editurii Arthur de a publica cărțile din copilăria noastră, ca un gest de recuperare și moștenire lăsată copiilor noștri. Nu știu în ce măsură se poate vorbi despre o școală de ilustrație atâta vreme cât au existat goluri de zeci de ani în publicarea cărților pentru copii, dar câteva ecouri ale perioadei de aur din anii ’60-’70 se pot distinge în lucrările ilustratorilor recenți.
Marta Crețu
Știu că este în contradictoriu cu treaba pe care o fac, dar eu nu am crescut cu o doză de benzi desenate sau cărți ilustrate peste media normală (oricare ar fi aceea) și nu am fost într-un mod special atrasă de ele, așa că, spre rușinea mea, nu mă consider îndestul de cunoscătoare în materie de istoria ilustrației de carte românească. Bănuiesc că, dacă există o asemenea școală de ilustrație, eu am chiulit la toate orele, dar am luat examenele cu brio fără să-mi dau seama. Automat nu cred că am urmărit o influență culturală autohtonă, am vrut să fac doar ce simțeam că mă reprezintă fără să conștientizez că au mai făcut și alții înaintea mea lucruri după care m-aș putea inspira. Nu m-am simțit neapărat atrasă de ilustrația românească, pentru că nu mi-a fost foarte accesibilă, atenția mea fiind îndreptată oriunde altundeva, mai mult către desenele mișcătoare de la televizor decât spre ilustrațiile din cărțile deja răsfoite de alte două surori înaintea mea.
Andrei Măceșanu
Nu știu dacă putem vorbi despre o școală românească de ilustrație continuată până astăzi, pentru că nu cred că există o continuitate stilistică între ce se întâmpla înainte de 1989 și efervescența la care vă referiți. Privesc cu multă admirație și plăcere ilustrațiile unor artiști precum Eugen Taru, Ethel Lucaci Băiaş, Val Munteanu sau Livia Rusz. Există numeroși artiști din acea perioadă ale căror desene, pline de ritm și vibrație, reprezintă o sursă de inspirație. Anii ’90 și începutul anilor 2000 au reprezentat, însă, un interval de pauză, cu puține apariții editoriale autohtone în zona literaturii pentru copii.
Mi se pare firesc ca ilustrația pentru copii din prezent să cerceteze inclusiv noi forme de expresie, deoarece se manifestă în niște timpuri diferite. Sunt complet altele mediile și tehnologiile de care se poate folosi sau cu care se află în concurență. Inclusiv din acest motiv mi se pare că ne aflăm în toiul unor transformări și explorări, nu neapărat în prelungirea unei tradiții.
Adelina Butnaru
Cea mai frumoasă carte din biblioteca mea de copil era una ilustrată de Val Munteanu, Engleza fără profesor. A rămas cu mine această estetică, linii puternice, bine definite, un număr limitat de culori, expresiv, ritmat, energic. Tușele lui sunt atât de sigure, încât pot să simți oasele personajelor pe sub haine. Toate ilustrațiile lui mi se par atât de actuale. Mă fascinează, mai ales Gargantua și Pantagruel.
Și Geta Brătescu cu versatilitatea ei. În special ilustrațiile de la Nastratin Hogea. Am avut onoarea să o cunosc chiar în atelierul ei. A inventat până în ultimul moment noi forme prin care să se exprime.
Nu știu dacă există o școală de ilustrație românească, dar românii sunt foarte creativi. Poate nu suntem un grup de suprarealiști care să joace împreună Exquisite Corpse, și la final să obținem o ilustrație. Dar ceea ce creăm azi este și pentru că au existat Val Munteanu, Geta Brătescu și alți altruiști.
Anca Smărăndache
Meseria de ilustrator de carte implică, din punctul meu de vedere, o conectare constantă la tot ceea se întâmplă cu piața de carte ilustrată. Fiecare nouă poveste pe care o am de ilustrat vine cu o responsabilitate din partea mea: să fac cititorul să descopere noi înțelesuri ale textului și neapărat, dar neapărat, să revină asupra cărții. Gândul că o carte ilustrată de mine ar putea rămâne un reper vizual în amintirea unui copil mă umple de bucurie. Deși am la bază ani mulți de studii în artele plastice, neexistând în România o secție dedicată ilustrației de carte în cadrul Universității de Artă, a trebuit să descopăr pe parcurs tot ce implică această meserie. Se poate vorbi de un parcurs al ilustrației de carte autohtone care a început glorios prin anii ’70-’80, a avut apoi o perioadă staționară, ca apoi să reapuce firul Ariadnei și să reînflorească vertiginos. Un aport important l-a avut Clubul Ilustratorilor, în care am intrat și unde facem schimb de idei, avem proiecte comune. E un lucru foarte util și reconfortant să faci parte dintr-o comunitate. În 2016, când am fost invitată de către Ministerul Culturii să particip la Târgul de Carte de la Bologna, mi-am dat seama câte nuanțe și direcții poate să îmbrățișeze o carte. Ilustratorii de la noi au început să obțină premii și să fie vizibili în selecțiile celor mai importante târguri de carte. Nu cred că talentul ne lipsește, trebuie mai mult curaj, mai multă încredere, chiar dacă într-un proiect făcut din inimă se investește mai mult timp.
Andrei Damian
Mă bucur și mă inspiră când văd ilustrații de Val Munteanu sau de Livia Rusz, de exemplu, dar, în cazul meu, am fost puternic influențat și de benzile desenate și desenele internaționale. Nu consider că duc mai departe tradiția ilustrației de carte românească, mai ales pentru că nu pretind că o cunosc. Nu am studiat ilustrația românească, tind să mă inspir din ce îmi iese în cale, fie că e vorba de un desen animat, o carte ilustrată din anticariat sau un patiser distrat. În general, mi se pare că ilustratorii lucrează la nivel global, fiind versatili și dispuși să se adapteze dorințelor unui public străin. Nu numai că ne adaptăm ca artiști, ci ne și interesează cum se dezvoltă ilustrația străină, dăm follow pe social media și chiar studiem prin țări îndepărtate. Cred că e un lucru bun. Chiar dacă nu pot oferi un răspuns mai detaliat, pot spune că există o evoluție a ilustrației autohtone și sper că va fi tot mai variată și stimulantă ca stil și atitudine.
Un student AI a fost recent admis la o facultate de arte din Austria. Poate deveni inteligența artificială o concurență neloială pentru ilustratorii cărților pentru copii și adolescenți?
Dan Ungureanu
Inteligența artificială face deja concurență neloială ilustratorilor. Există cărți ale căror imagini au fost generate de AI, dar cu mari probleme estetice și de coerență. Mai îngrijorător mi se pare că inteligența artificială preia stilurilor recognoscibile, cum a fost recentul caz Miyazaki. Cu toate acestea, nu cred că inteligența artificială va înlocui mâna ilustratorilor și mă bazez pe gustul publicului, al editorilor și autorilor și pe capacitatea acestora de a sancționa derapajele vizuale.
Marta Crețu
O editură care se respectă și care nu acționează motivată doar de profit nu ar lua în considerare utilizarea inteligenței artificiale în locul oamenilor. „AI“-ul utilizat în comerț este folosit doar pentru reducerea semnificativă a costurilor de producere a obiectului pus pe piață, iar eu sunt de părere că scopul oricărei industrii bazate pe creații artistice este în primul rând acela de a împărtăși creativitatea umană cu toți membrii societății. Introducând inteligența artificială în această ecuație, scopul de la care s-a plecat este negat complet, fiind amplificată nevoia de a pune banii pe primul loc. Nu sunt în totalitate contra acestei noi tehnologii, ea trebuie doar folosită cum trebuie, de cine trebuie și în contextul potrivit. În acest caz, vânzarea de creații generate artificial face mai mult rău decât bine, facilitând intrarea în spațiul artistic oamenilor care doar vor să facă bani ușor. Dacă vrei să risipești apă și energie generând imagini, treaba ta, dar nu mi se pare corect să ai posibilitatea să faci bani din scrierea unor prompt-uri. Detașându-ne de forța creativă a omului, în special pe piața muncii, singurul rezultat la care putem ajunge este o închidere aproape totală în sine și o negare a oportunității de a forma conexiuni cu cei din jur.
Andrei Măceșanu
Mi se pare că termenul de „inteligență artificială“, care a intrat rapid în uzul cotidian, e un termen alarmist, care deformează realitatea căruia i se aplică și care, prin vâlva pe care o creează, este folosit în mass media pentru a genera trafic și stupoare. Cred că nu suntem încă în punctul în care să putem vorbi serios despre o comparație între inteligența umană și una artificială.
În prezent există doar anumite programe care generează imagini și pe care nu le putem separa de intențiile și de atitudinile utilizatorilor lor. Imaginile generate prin imitație de aceste programe au, momentan, niște limitări evidente – de exemplu, să privim cu atenție detaliile anatomice sau relația dintre umbre și sursa luminii în imaginile generate astfel. Programele reproduc aproximativ doar un înveliș, fără un schelet care să îl susțină.
De asemenea, programele acestea ridică extrem de multe probleme etice. Apelează la un bazin de reprezentări create de artiști și generează, „orbește“, un ansamblu care copiază stiluri sau elemente create deja de oameni reali, fără a ține cont de drepturile lor de autor. A pune semnul egal între munca, energia și ideile investite de acești oameni și imaginile spontane, nefiltrate și lipsite de rațiune produse de programe înseamnă automat nerespectarea acelor oameni. În esență, atitudinea asta duce la desconsiderarea activităților și emoțiilor care ne fac să fim oameni, care au dat sens artelor și culturii și care ne-au ajutat să ne cunoaștem pe noi înșine.
Rămâne de văzut dacă această desconsiderare va deveni atitudinea majoritară. Între timp, îi urez respectivului student din Austria mult succes la examene.
Adelina Butnaru
De obicei ne mișcă ce e autentic. Trăit de cel care creează. Ca atunci când citești într-o carte că vine furtuna și te uiți pe geam să verifici, că e așa bine scris că simți cum vine.
Cristian Popescu ar răspunde la această întrebare cu „Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile“.
Eu și logica mea naivă considerăm că așa cum un copil de grădiniță are nevoie de alți grădinari, cum o pisică are nevoie de alte pisici, și oamenii au nevoie de conținut creativ care să vină din oameni. Nu doar din AI. Nu sunt deloc contra AI. Când îi spui tu ce să gândească și nu invers, mi se pare că e un instrument care poate da claritate, organizare, privire de ansamblu.
Depinde cine folosește instrumentul de fapt. Mi-ar plăcea uneori să proiectez o hologramă pe perete cu ce am în cap. Cel cu care vorbesc să-mi vadă mintea. Când AI poate să redea ce desenez eu în minte, ce-mi imaginez, cred că atunci rezultatul este publicabil. E loc pentru toată lumea. Tu nu l-ai întrebat pe AI să îți răspundă din zece perspective diferite la aceste întrebări. Ar fi fost mai rapid și pe deadline.
Eu sunt mândră când am gânduri la care nu s-a gândit AI. Eu știu un cuvânt format doar din diacritice, el nu. Să îmi scrieți pe Insta dacă nu îl găsiți.
Anca Smărăndache
Acum, ca să răspund într-o notă comică, aș dori să știu dacă acest student a intrat la locurile cu plată sau fără și cine îi plătește taxele. Deja cred că a început să fie o concurență. Sunt totuși de părere că trăirea, emoția care vine din interior și care este specifică, nu va putea fi niciodată la fel de bine transpusă în imagine prin inteligența artificială. Sunt conștientă că este abia la început și că se va expanda în zona perfecționării. E o chestiune de timp, însă optimista din mine spune că va pune la rang și mai înalt arta creată de om. Așa cum omul însuși nu poate reproduce o lucrare aidoma în totalitate cu originalul, cu atât mai mult inteligența artificială nu are cum să înlocuiască, să păcălească miezul, substanța, sufletul omenesc. În același timp, mă gândesc că se pot explora oportunități pe care acest instrument AI le oferă industriei de carte ilustrată, pentru a îmbunătăți sau simplifica procesele de distribuție și direcționare a tirajelor, în scopul unui succes mai mare al vânzărilor. Depinde de noi cum suntem educați să ne folosim de inteligența artificială. Am refuzat până acum să mă folosesc de ea și recunosc că nu sunt familiară cu potențialul ei actual real.
Andrei Damian
Mulțumesc că mi-ai spus, acum am parcurs și eu știrea. Este un experiment interesant, care servește și ca publicitate pentru facultate. Nu mă șochează evenimentul, este încă un pas către normalizarea AI-ului. Cred că, așa cum s-a întâmplat cu telefoanele smart sau cu serviciile de streaming, și această tehnologie va fi îmbunătățită și ajustată până când va fi integrată în viețile noastre.
AI-ul nu ne va duce pe culmile creativității, dar nici nu cred că ne va înlocui. Nu cred că există doar aceste două posibilități în viitor. Este dificil de prezis cum va fi afectat domeniul ilustrației, dar, cu siguranță, va fi un imbold pentru noi, ilustratorii, să ne întrebăm de ce facem ce facem și ce oferim lumii. Dacă motivația este corectă, atunci putem lucra corect, cu sau fără AI, în funcție de individ, pentru că rezultatul va fi sincer și de bună calitate. Presimt că vor exista situații când cineva va produce cărți AI pe bandă rulantă în următorii ani, dar nu mă îngrijorează prea tare pentru că, după ce trece curiozitatea inițială, va reveni dorința publicului pentru creația și interpretarea umană. Sunt de părere că e necesar să ne păstrăm optimismul ca să găsim calea constructivă, așa că propun să începem cu încredere următoarea lucrare, gândindu-ne la întrebările de bază: ce este ilustrația? De ce avem nevoie de ea? Ce face un ilustrator? Răspunsurile sunt încurajatoare și o reîmprospătare a viziunii e mereu binevenită!
Imagine reprezentativă:
Jean-Michel Basquiat Samo by Tiggy Ticehurst
