„Eu pot căuta în sistem, dar vă zic sincer că cel mai bine e să vă luați bilete online“, zise fata, oarecum dezamăgită de rugămintea lui. Dezamăgirea o prindea. Probabil cînd era veselă era mai puțin frumoasă. „Ce vrea?“, o întrebase colega ei cu jumătate de voce. „Primul zbor spre Orient“, răspunse ea. „A văzut prea multe filme“, răspunsese cealaltă, tot așa, dezamăgită. „Dă-i la Istanbul, că tot Orient e“. „Aveți un zbor de Istanbul peste două ore“, îi zise lui de data asta, tare, și continuă: „Numai în filme vedeți oamenii că apar la check-in și cer, așa, un bilet pentru capătul lumii. Noi nici nu vindem bilete“. „Cel mai bine e să le ia online, iese și mai ieftin“, zise și colega ei, ca pentru ea. Otopeniul era aproape pustiu acum seara, cu excepția acelei cozi imense la care stătuse și el, total aiurea, golit de gînduri. Își luă o cafea și deschise laptopul. Pe skyscanner găsi zborul spre Istanbul. După o escală acolo putea ajunge, de exemplu, în Bangkok. Pe orbitz găsi varianta perfectă, în care din Bangkok zbura mai departe în Yangon, nu mai auzise niciodată de orașul ăsta, naiba știe pe unde era, prin Laos, prin Cambodgia. Deși cu un zbor în plus, biletul era ceva mai ieftin. Plăti. Îi veni în minte omul care fusese chiar înaintea lui la coadă la Carrefour. „Nu vă supărați“, întrebase el, „unde aveți mămăliga? N-am găsit-o nicăieri“. „Avem noi mămăligă, fată?“, o întrebase tipa de la casă, neîncrezătoare, pe colega ei, fără să se întoarcă spre ea. „Avem mălai“, răspunsese cealaltă, cu un fel de ciudă. „Unde s-a mai pomenit mămăligă la supermarket“. „Dar ce-are?“, comentase omul, fără să se supere însă. Asta era viața, viața în general și în special. La companie lucraseră toată ziua la un risk assessment pentru banca Quistorp, amînat de dinainte de Crăciun. Acasă, cînd se întorsese de la supermarket, zisese, într-o doară, „mă simt cam rău“. Iar ea îi răspunsese, cu ură, „du-te la doctor dacă te simți rău“.
După 18 ore traversa aeroportul din Yangon. Designul nu avea nimic cu-adevărat străin, în orice caz nu părea mai exotic decît aeroporturile din Charlotte sau din Copenhaga, care aveau propriile detalii trăsnite. Singura arhitectură pe care o observă era cea a limbii, inscripțiile cu litere nemaipomenit de ciudate, încît păreau aproape niște partituri muzicale. Dar în clipa în care ieși îl lovi valul de căldură și trebui să-și dea jos haina. Simțea mirosul mării, al algelor. Se sui în taxi fără să spună nimic, și nici șoferul nu-l întrebă nimic. Lîngă volan avea, în loc de un aparat de taxat, un mic Buddha auriu. Alături era o fotografie minusculă a cuiva care i se păru că era papa. Dar probabil se înșela. O vreme se uită pe o fereastră și pe alta, sărăcia era uniform distribuită pe ambele părți. Apoi începu să apară cîte o pagodă colorată, cîte o clădire cu fațadă vag londoneză. Centrul părea însă dintr-un oraș persan. Adormi pe bancheta din spate, pînă îl trezi șoferul. Traversau o intersecție mică, însă cu puzderie de oameni pe scutere, și imediat opriră pe o străduță. Se vindea afară mîncare în farfurii adevărate, de porțelan. În față erau cîteva scaune verzi, joase, de plastic. „Food – best in town“, îi zise șoferul. Coborî și trebui să mănînce un fel de ciorbă de pește cu fidea. Apoi intră înapoi în mașină. Șoferul mai stătu puțin de vorbă cu vînzătorul, și acum observă și el că amîndoi purtau un fel de fustă ca un sac. Cît de puternici sînt morții, se gîndi, sînt încheiați, sînt nepăsători. Dar și cît de slabi, cine o să-i mai apere, cine o să spună că au fost mai mult decît doar fleacurile și gioarsele și mîzgălelile care au rămas după ei. Opriră pe neașteptate pe o altă străduță. „Food. Best in town!“. Mai mîncă ceva, încet. Simțea încă mirosul, sau așa i se părea. Mirosul Mării Andaman. Îi făcu taximetristului semn că va merge pe jos mai departe. Omul păru bucuros, eliberat de o corvoadă.
Trebuia să se fi făcut seară, dar parcă lumina devenea mai densă. Blocurile mărunte aveau balcoanele închise cu zăbrele subțiri și dese. Într-un petic de curte, cîțiva băieți se jucau cu un fel de minge împletită. Strigătele lor, din care nu înțelegea nimic, îl pironiră locului, cu un nod în gît. Cînd ei îl observară, se prefăcu că tocmai voia să cumpere fructe din coșul pe care cineva îl purta cu dibăcie pe cap. Unul dintre băieți, mai măricel, se ținu apoi după el strigînd Tour! Shwedagon tour! O oboseală sinistră îl copleși. Dacă n-ar fi fost așa obosit, poate nici n-ar fi început să observe gunoaiele de pe marginea străzii. Mersul însă nu cerea nici un fel de energie, era o formă de stat pe loc. Uneori, cartierul aglomerat părea întrerupt de cîte o uliță pașnică, apoi de un camion cu însemne militare, încărcat cu bușteni. Iar apoi din nou căldura asfaltului, cîte un chip necunoscut în spatele unei ferestre. La un colț de stradă cineva îi dădu cu ceva în cap, nu foarte tare, apoi îi luă portofelul cu o atingere expertă, aproape delicată, ca a unui doctor. Continuă să meargă fără să-i vină prea multe idei. Își dădu seama că i se luase și haina atît de groasă pe care o cărase cu el pînă atunci. Greu de zis la ce ar fi putut să le trebuiască. Blocurile păreau făcute din cuști puse una peste alta, cu un aer de veselie totuși, pe care îl aduceau întotdeauna, oriunde, rufele întinse la uscat. În fața unui mic magazin de la parter se opri și el, simțind că se clatină pe picioare. O femeie care ieșea dinăuntru veni repede lîngă el și simți că îi șterge fața de sînge cu o batistă. Ea îl conduse sus pe scări pînă în apartamentul ei. Totul părea transformat într-o mare bucătărie, trei copilași roboteau. Femeia avea o față hăituită. Clăti batista și îl șterse iar. Se uită la el o vreme în tăcere, și nici el nu zise nimic. I se făcu din nou rău, dar nu cine știe ce. Femeia îl așeză pe un scaun și îi aduse un pahar cu un fel de ceai rece. Îl ajută să îl ducă la gură, privindu-l cu și mai multă atenție. Ridurile din jurul ochilor ei tineri se însuflețiră o clipă și se văzu că ajunsese la o concluzie. „Ei Ei“, zise, arătînd spre sine. „We cook dosa. We cook lephet. We cook nangyi thoke. You help.“ Nu știa ce băuse, dar fusese bun. „What day of week you born“, fusese prima ei întrebare.
Imagine: Bananas in local asian market