Citeam deunăzi, pe un site educațional altminteri frecventabil, consemnarea discuției dintre un autor de literatură pentru copii și o absolventă a unei facultăți de psihologie și științe ale educației. Discuția se voia un ghid de lectură pentru copii. Am aflat de acolo că povestea lui Creangă Capra cu trei iezi promovează (sic!) „pe lângă violență și răzbunare, […] minciuni și înșelătorie, frică, groază“. Și că în această poveste „învățătura de bază se dorește a fi ascultarea de părinți.“ Să mori tu? mi-a venit să zic, căzând în retorica folosită pe vremea copilăriei mele în polemicile din spatele blocului.
În rechizitoriul ultragiatului său detractor, Capra lui Creangă figurează, onorant, de altfel, alături de Scufița Roșie, iar lamentoul pe care îl generează reflectă, ce-i drept, obida multor mămici, și chiar a unor cadre didactice, care nu mai au loc în misia lor educativă din cauza Caprei cu trei iezi. Deci, afară cu ea!
În urma discuțiilor pe care le-am avut cu mai mulți contracapriști, s-a vădit însă că aceștia nu numai că nu practicaseră personal lectura textului cu pricina, necum o lectură profundă, dar nici nu îl creditau cu o valoare care să justifice o atare lectură. Se bazau pe versiunea pe care le-o citiseră/povestiseră în copilăria timpurie părinții, bunicii sau educatorii. Dar păreau foarte receptivi la acuzele formulate din varii surse la adresa poveștii lui Creangă și le reiterau cu vehemență proprie. Nu rețineau din poveste decât capetele din fereastră, sângele de pe pereți și tratamentul – mvai! – inuman la care fusese supus sărmanul lup, care nici măcar de-un proces la Haga n-a avut parte. Nu mai spun că, la întrebarea cum se termină Capra cu trei iezi, toți erau convinși că supliciul lupului e scena finală.
Această poveste pare sortită unor lecturi superficiale, simplificări grosolane, interpretări eronate. Ce-i drept, complexitatea ei justifică, într-o oarecare măsură, astfel de rateuri. Dar să spui de Capra cu trei iezi că-i despre „răzbunare“ și „(ne)ascultare de părinți“ nu reprezintă doar o simplificare, ci o absolută denaturare, vecină cu aberația. La fel de ușor am putea spune că povestea e despre importanța recunoașterii unei parole, despre aroganța care îl pierde pe iedul cel mare, despre aderarea nătângă și inoportună la codurile sociale, care îl pierde pe cel mijlociu (Să-ți fie de bine, nănașule!), despre prostie, despre lăcomie, despre tehnici de intrare prin efracție, despre tehnici de seducție și de lichidare a adversarului, despre sadism și despre multe altele… Dar nu asta „a vrut să spună poetul“!
Ideea centrală a poveștii, tema ei, se constituie doar la nivelul textului integral. Niciuna din „temele“ enumerate mai sus nu se susține în raport cu întregul. Creangă, ca mare narator ce se află, proiectează povestea în afara textului și ne invită să participăm la configurarea ei, să extragem cele nespuse din cele spuse. Pentru asta nu trebuie decât să ne punem noi întrebările ale căror răspunsuri Creangă le strecoară în text cu genială subtilitate.
De pildă, de ce insistă Capra ca iezii să zăvorască ușa în urma ei și stabilește măsuri suplimentare de siguranță, inclusiv o parolă, înaintea unei expediții rutiniere de aprovizionare? Aceste precauții ar trebui să-l alerteze pe cititor asupra unui pericol care nu este menționat explicit, dar e cu atât mai amenințător. „Dușmanul“ din umbră, ne spune textul, e Lupul – ceea ce ar avea sens în contextul dușmanilor naturali ai caprelor. Numai că Lupul din poveste este „cumătrul“ caprei și „nănașul“ iezilor. De unde până unde? Și cum de s-a ajuns la familia monoparentală cu care debutează povestea? Unde e Țapul, tatăl iezilor? De ce antamează Capra laboriosul proces de suprimare a Lupului, când știe că nu-și mai poate redobândi iezii devorați practicându-i devoratorului o laparotomie, ca într-una din variantele Scufiței Roșii? Ca să se răzbune? Mă îndoiesc – răzbunarea nu este un act rațional, iar povestea lui Creangă ne oferă toate indiciile că avem de a face cu o capră cât se poate de rațională. Poate prea rațională pentru binele propriu.
Capra și soțul ei erau de bună seamă conștienți că existența Lupului reprezenta un risc major, iar o confruntare directă cu el ieșea din discuție. Rațional, șansele lor de a-l neutraliza ar fi fost nule. Așa că au încercat să-l neutralizeze indirect. Au intrat într-o relație de cumetrie cu Lupul, invitându-l să le fie nănaș iezilor. Într-un context ostil, au încercat să negocieze o conviețuire rezonabilă cu Lupul, pactizând – rezonabil, credeau ei – cu inamicul. Deși știau prea bine ce pericol reprezintă Lupul pentru ei și pentru progenitura lor, au recurs – în virtutea rațiunii – la strategia de a și-l face aliat.
Proiectând asupra Lupului propriul lor cod moral, au fost convinși că un nănaș nu-și va mânca finii. Desigur că Lupul a acceptat „pactul“. Însă codul lui moral era năravul din fire. Lupul a fost cât se poate de onest atunci când, după spusele Caprei, „s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată“. Or toți cunoaștem relația dintre părul lupului și năravul său, precum și apetența lui Creangă pentru proverbe și pentru integrarea lor ironică în narațiune.
În condițiile cumetriei, prada îi devenea mai accesibilă Lupului. Ambele părți aveau o agendă ascunsă, doar că a Lupului a funcționat mai bine (până la un punct). Ca prieten de familie (iedul supraviețuitor se referă la el cu cuvintele „Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup“), beneficia de o intimitate sporită cu cei pe care plănuia să-i sacrifice năravului său.
Lupul știa că prima linie de rezistență în fața acestui nărav e capul familiei, Țapul. Sub aparența relațiilor amicale, Lupului i-a fost ușor să-și atragă „cumătrul“ într-o cursă și să-l lichideze discret, pentru a nu-și compromite statutul de apropiat al familiei. Pentru că năravul lui era cu bătaie lungă…
Ieșirea din scenă a Țapului, credea Lupul, îi va facilita accesul la iezi. Dar și la Capră… Capra însăși declară, după dezastrul pierderii celor doi iezi mai mari: „Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt“. Se explică astfel de ce, după uciderea Țapului, Lupul i-a cruțat pe Capră și pe iezi. Spera ca văduva (Capra își asumă răspicat acest statut în text) să cedeze avansurilor sale. Bănuim chiar că s-a oferit, „generos“, să-i cruțe iezii dacă-i cedează. Dar Capra, nefiind „de-acelea“, nu s-a lăsat șantajată. A decis – rațional – să-și protejeze copiii și mai riguros. De aici măsurile de precauție suplimentare pe care le ia când pleacă de-acasă.
Între timp, Lupul se va fi convins că oferta lui de a-i cruța pe iezi nu are efectul scontat asupra Caprei. Decide prin urmare să renunțe la această pârghie de șantaj. Eliminarea iezilor, speră el de astă dată, o va face pe Capră și mai vulnerabilă. Lupul își elaborează propriile strategii, așa cum Capra – și Țapul, pe când trăia – și le elaboraseră pe ale lor. În acest scop își ține victimele sub observație.
Nu întâmplător „cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei“. În frustrarea lui, va fi recurs, nu o dată, la astfel de acte de „spionaj“. Și nu era acolo doar ca să tragă cu urechea. Mai trăgea și cu ochiul, căci e de presupus că personajul care îi „făcea cu măseaua“ sărmanei văduve nu se dădea în lături nici de la acte de voyeurism. În arhitectura rurală, peretele din spatele casei este dotat cu o ferestruică numai bună de spionat. Acest punct de observație este ingenios folosit de Creangă și în Povestea lui Ionică cel Prost: „puneți-vă la pândă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitați pe ferestruică“.
Întâmplător e doar faptul că Lupul, venit să-și mai clătească ochii cu Capra altminteri inaccesibilă, a aflat astfel de iminenta absență a Caprei de la domiciliu și s-a hotărât să acționeze, îmboldit poate nu atât de apetitul lui pentru iezi, cât de inaccesibilitatea Caprei, pe care, prin monstruosul tratament la care-i va supune copiii, o va soma să-i cedeze. Asta explică actele de cruzime „gratuită“ care-i revoltă pe cei care solicită proscrierea Caprei cu trei iezi.
Sângele de pe pereți și căpățânile rânjind în fereastră nu sunt acte gratuite. Textul poveștii e foarte clar în această privință: Lupul „așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei.“ Devine evident că hecatomba este intenționată ca un mesaj pentru Capră – un ultimatum pentru a o forța să accepte avansurile amoroase ale Lupului. Iar Capra recepționează mesajul în plin. Dar nu în sensul dorit de Lup.
Până în acest moment Capra a fost rațională, dar reactivă – nu a făcut decât să reacționeze la amenințarea pe care o reprezenta Lupul și să o contracareze diplomatic, încercând să salveze aparențele. Dacă nu a investigat, asemenea Vitoriei Lipan, dispariția soțului, a fost din cauză că deja intuia circumstanțele și cauza acestei dispariții și, știind de ce e în stare Lupul, încerca să prevină o escaladare a tensiunii, în virtutea unui defetism justificat.
Dar când este confruntată cu rezultatul dezastruos al abordării diplomatice de până atunci, Capra reevaluează situația și devine proactivă. După momentele inițiale de sfâșietoare disperare, intră brusc într-o stare de calm lucid, în care își planifică următoarele mișcări după o cu totul altă paradigmă. Nu mai elaborează strategii de a reacționa la amenințarea Lupului, ci se angajează proactiv în eliminarea acestei amenințări. Nu ca să se răzbune plănuiește ea praznicul-capcană, ci ca să-și salveze unicul copil rămas. Recunoaște – și e devastator pentru un părinte să facă asta – că moartea celor doi frați mai mari se datorează nu atât Lupului – al cărui „nărav“ le era cunoscut atât ei cât și soțului ei – ci lor, părinților care au pactizat naiv cu Lupul. Recunoaște, deci, că a greșit ca părinte. Și își asumă cumplita povară a acestui eșec. Însă nu se lasă să cadă în depresie. Să-și recupereze copiii sacrificați de Lup știe că nu mai poate. Dar mai poate să își salveze copilul supraviețuitor, peste care – recunoaște acum – planează sentința unei morți la fel de violente, atâta vreme cât Lupul e liber să-și practice năravul.
În consecință, Capra plănuiește eliminarea Lupului cu o eficiență vrednică de Arta războiului a lui Sun Tzu. Și la fel de eficient o duce la îndeplinire. Trebuie să-l caute pe Lup îndelung până dă de el „pe-o tihăraie“ din adâncul codrului (aluzie la intrarea în infern/tărâmul celălalt?) pentru a-l invita la praznic. Dar îl găsește și-l lasă să creadă că ea nici nu bănuiește cine i-a ucis iezii. Iar Lupul înghite momeala. Cum ar fi fost ca, pentru a evita recursul la „minciuni și înșelătorie“, Capra să îl informeze onest pe Lup asupra intențiilor sale? Însă Capra îl conduce pe Lup plângând la ospățul funerar și îi pare acestuia, fără îndoială, și mai vulnerabilă, deci mai ușor de „convins“. În acest sens, comentariul Lupului la invitația Caprei, „mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă“, nu e lipsit de ambiguitate – „iezișorii“ sacrificați nu erau de vârstă nubilă, situație în care doar văduva Capră ar fi fost eligibilă pentru matrimoniu. Dar, pe tărâmul ambiguității, nici Capra nu se lasă mai prejos. Ea îi răspunde, „Doamne, cumătre… De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte“, anticipând șugubăț spulberarea iminentă a planurilor și iluziilor Lupului.
Și lucrurile se desfășoară întocmai cum a plănuit Capra: sceleratul este eliminat. Execuția Lupului capătă dimensiuni ritualice: „Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!“ se vaită Lupul în agonie. Într-o splendidă fuziune între literal și figurativ (povestea e plină de astfel de jocuri, la care Creangă e un maestru desăvârșit), Capra invocă datina populară conform căreia leacul optim pentru sperietură e afumarea victimei cu păr de la animalul care a provocat-o: „Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spărieț, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum. Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? și bine mi-ai mâncat iezișorii!“
După lichidarea Lupului, cadrul acestei drame de familie se lărgește dintr-odată: „Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au mai părut bine Și s-au adunat cu toatele la priveghiu și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună“. Deci Capra noastră nu era singura în această situație. Vecinele ei, care până atunci stătuseră ascunse – oare de ce? – vin să se veselească împreună cu ea. Oare de ce? Și unde le sunt țapii? Dar iezii? Textul nu-i menționează…
Se conturează astfel adevăratele dimensiuni ale devastării provocate de Lup în pădure și, implicit, justețea suprimării lui. Nu, Capra cu trei iezi nu e despre răzbunare, nici despre violență, ci despre restabilirea echilibrului într-o lume terorizată de violență și de disprețul suveran al celui „puternic“ față de cei „slabi“. Și despre faptul că cei „slabi“ au resursele și capacitatea de a se opune abuzului de putere.
Cât de actuală e povestea lui Creangă mi se pare evident. Și e la fel de evident cât de necesare sunt lecțiile ei, atât pentru copii cât și pentru adulți. E drept că aceste lecții se discern doar în urma unei lecturi atente și oneste a textului care, pe lângă „lecții“, oferă și o abundență de rafinate delicii stilistice. Și atunci cum mai putem spune că „violența fizică sau verbală nu are ce căuta în cărțile pentru copii“ (citez tot din discuția invocată la începutul acestui articol)? Violența n-ar avea ce căuta nici în viață. Cu toate astea e foarte prezentă acolo și nu-i cruță nici pe copii. Iar copiii, de multe ori, nu recunosc la timp nici violența, nici semnele ei, fără o inițiere. Inițierea prin lectură, prin poveste, este, cred, cea mai puțin traumatizantă.
Poveștile pentru copii sunt adesea pline de violență și de groază. Să ne gândim numai la spaimele – pe deplin justificate – ale lui Pinocchio, ale Scufiței Roșii, ale lui Hansel și Gretel… Că-i balenă, că-i lup, că-i cuptor, la un moment dat un spațiu anihilator amenință să-i devoreze pe fiecare. Dar așa cum se regăsesc în spaimele eroilor, copiii se vor regăsi și în momentul sublim când eroii cu care s-au identificat dezamorsează aceste spaime, asumându-și statutul de învingători. Și atunci de ce să-i privăm pe copii de o asemenea experiență sublimă?
Violența – când nu e gratuită! – are ce căuta în cărțile pentru copii. Iar la Creangă, am văzut, sper, nu e gratuită. Ceea ce nu ar avea ce căuta în cărțile pentru copii e didacticismul transparent, încropit din clișee, care se gudură sicofant pe lângă autoritățile veghind asupra vacuumului de realitate considerat optim pentru climatul emoțional propice dezvoltării micuților.
Astrid Lindgren, care toată viața a militat vehement pentru eliminarea violenței împotriva copiilor (discursul ei de recepție când, în 1978, i s-a decernat prestigiosul Friedenspreis des Deutschen Buchhandels, se intitula „Niciodată violență“), spunea că într-o carte pentru copii își pot găsi locul tot felul de atrocități. Desigur, atâta vreme cât sunt justificate de economia poveștii. Un singur lucru îi datorează autorul pentru copii micului său cititor, spunea ea: un sfârșit fericit. În Capra cu trei iezi Ion Creangă se achită de această datorie. Povestea se termină cu bine…
Imagine: Stoßende junge Ziege (Junger Ziegenbock), Ursula Richter, Deutsche Fotothek, Germany
