A realiza o autopsie pe viu a eșecului este un demers pe cât de curajos și de îndrăzneț, pe atât de grav, de lucid și de necesar. Amplul eseu, Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate,1 scris de Costică Brădățan, filosof român, stabilit în America și profesor la o universitate din Texas, se dorește a fi o biografie a eșecului privit din unghiuri existențiale, diverse, animate sau copleșite de spectrul iluziei.
Înainte și în urma lecturii unei astfel de cărți, rămân câteva întrebări care ne vor marca atât existența, cât și conștiința: Oare suntem dispuși să acceptăm ca pe un dat existențial, sine qua non, eșecul în diferitele sale forme sau formule catastrofice? Poate eșecul, odată conștientizat/ asumat, să ne ajute să ne cunoaștem mai bine sau să ne depășim limitele? Titlul alătură (paradoxal) două cuvinte, elogiul și eșecul, iar subordonarea unuia față de celălalt generează un îndemn tare incomod pentru cititor. Cum ai putea aduce un elogiu propriei tale decăderi, având în vedere că aceasta este definitivă și irevocabilă, iar orice gest și orice circumstanță de salvare sau de evitare a acestei fatalități omniprezente sunt superflue? Practic, lumea din care facem parte, cu toată dinamica ei materială și spirituală, nu face altceva decât să ne păcălească, să ne inducă într-o gravă eroare. Viața noastră nu este altceva decât o notă de subsol la cuvintele Ecleziastului. Ne confruntăm cu o dimensiune a eșecului care ne influențează faptele, gândurile, acțiunile, gesturile, dar și neputințele sau proiecțiile noastre abisale. Acestea sunt, în linii mari, esența și avertismentul cărții de față.
Un comentariu extrem de lucid și contondent deopotrivă, la o apocalipsă pe care fiecare o trăiește în moduri și forme personale. Ceea ce încearcă eseistul este să înțeleagă mecanismele teribile, și nu neapărat terifiante, din moment ce sunt pe deplin conștientizate, ale unui întreg univers al resemnării, care stă sub zodia finitudinii și a limitărilor de orice fel. Practic, eșecul a devenit satelitul principal al vieților noastre: „În lumea noastră, nimic nu poate fi mai rău decât eșecul – bolile, năpastele și chiar prostia congenitală nu înseamnă nimic prin comparație“ (p. 12), căci, „a eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane“ (p. 12). Acceptând această evidență catastrofică, omul, neputincios, încearcă să găsească răspunsuri în alte domenii ale cunoașterii. Însă acestea nefiind altceva decât niște artefacte ale deriziunii, nu au consistență, nu se impun în fața staturii neantice (n. red. de neant) a nimicului: „Suntem aproape nimic, de fapt. Și mai tot ce facem în viață, fie că o știm sau nu, este un efort de a înfrunta apăsarea născută din înțelegerea acestei vecinătăți cu nimicul. Miturile, religia, spiritualitatea, filozofia, știința, operele literare și artistice, toate sunt o încercare de a face un pic mai suportabilă această realitate greu de suportat“ (p. 10). Practic, întreaga existență devine captivă, într-un mod alienant și derutant, între două praguri care conțin, în mod egal și cotropitor, două cantități infinite de nimic: „Înainte, un nimic dens, penetrabil. Apoi, o licărire“ (p. 9). Ca o notă de nuanțare a acestei anomalii strivitoare, eseistul oferă un citat din Vladimir Nabokov, care afirmă și el că existența este „o crăpătură de lumină între două eternități de întuneric“ (p. 9).
Îndemnul de a înfrunta și de a ne confrunta cu neantul, acest pseudonim al eșecului, conține un puseu de luciditate vaticinară de-a dreptul, plină de o virulență arzătoare – „Altă cale de a privi vecinătatea noastră cu neantul este de-a înfrunta fățiș, ca în luptele cu tauri: fără subterfugii, fără plase de siguranță, fără cosmetizări“ (p. 11). Nu altul este scopul acestei permanente lupte decât acela al unei reevaluări existențiale, al unui refuz fățiș de a te complace în lâncezeală și în incoerență, în conformismul alienant al rutinei, de a înfrunta ilogicul și hilaritatea, de a te opune iluziei, indiferent de fardul prosperității pe care și-l și ți-l aplică. Iluzia este, fără doar și poate, această oază de lumină, plină, în schimb, de terenuri mișcătoare: „Mai presus de toate, faptul de a privi cu ochii larg deschiși ne permite să ne desprindem, cât de cât demn, din încâlceala existenței umane“ (p. 11).
Fiind cuprins într-o schemă mai complexă, elogiul eșecului funcționează ca un mecanism al umilității, această dimensiune cathartică, exemplară, care conferă un sens decăderii, o înnobilează și o înscrie într-un orizont al continuității spirituale și umane: volumul urmărește „umilitatea căreia îi dă naștere (n. red. eșecul) și procesul de vindecare pe care-l declanșează“ (p. 14). În consecință, pornind de la acest deziderat, autorul operează o clasificare a eșecului menită să cuprindă o panoramă complexă a metamorfozelor acestuia în diferite timpuri, societăți sau instituții umane. Fiecărui tip de eșec îi va corespunde o personalitate marcantă, la un moment dat istoric, pentru o cultură și o comunitate anume. Astfel, vor fi aduși în discuție scriitori sau oameni politici, lideri de opinie și nu numai, de la Simone Weil, Mahatma Gandhi, până la Emil Cioran, Seneca sau Yukio Mishima. Toate aceste figuri marcante au experimentat, conștient sau nu, o anumită latură a neîmplinirii, complăcându-se într-o atitudine de frondă interioară sau exterioară, căutând, în orice caz, să afișeze un soi de rezistență spirituală și creativă, de ce nu, în fața unei societăți aflate sub raza de acțiune a intemperiilor istoriei și ale vieții cotidiene.
Așadar, va fi vorba de un eșecfizic, de unulpolitic, de unul social sau de altul biologic. În consecință, în cazul aparținătorilor unuia sau altuia dintre eșecurile enumerate, se va pune accent pe o selecție a unor detalii biografice relevante, dar și pe imboldurile, pe consecințele unor acțiuni, stări de spirit, temperamente sau gândiri aparte. Simone Weil, autoarea eseului Înrădăcinare, cunoscută pentru ideile și atitudinile ei care au alcătuit un sistem de valori rezistente în fața marasmului totalitar, a fost, de altfel, „ținta“ unui eșec fizic, cel al „disonanței spirituale“ (p. 17). Prin gândirea ei, autoarea a oferit minților din jur adevărate stindarde ale lucidității și viziunea faptului că „noi suntem radical diferiți de lucruri, chiar dacă trăim printre ele, le folosim și depindem de ele“ (p. 17). În lumina crepusculară a celor afirmate, Simone Weil a părut a fi o personalitate fragilă, retractilă și mereu aflată pe culmile unei culpabilități anihilante de-a dreptul, care i-a acaparat ființa, cultura, moralitatea și fiziologia. „Mă raportez la lumea din jur în măsura în care îmi recunosc, îmi oglindesc în miezul ei vina de a fi, de a gândi, de a relaționa“ – aceasta pare a fi, într-un mod strivitor de dureros, concepția de viață a acestei militante care a trăit ,,sentimentul că e o neadaptată și că nu-și află locul în lume“, fapt care a determinat-o „să urmărească toată viața dematerializarea și abolirea eului“ (p. 17), căci a adoptat ,,umilitatea radicală“. O ființă aflată în permanență sub zodia distanțării față de ceilalți și a unor permanente sfâșieri interioare, menite a-i inocula o conștiință-malaxor a culpabilității. Simone „ar fi preferat să nu fie deloc mai degrabă decât să-l lezeze pe Dumnezeu cu existența sa“ (p. 17).
Eșecul politic ne învață, în schimb, ,,chiar și pe cei mai apolitici dintre noi“, că ,,faptul de a sta departe de politică este în sine o decizie politică“. Riscul care preschimbă acest tip de eșec în unul tentacular și strivitor ține de faptul că „polis-ul nu e în afara noastră, este parte din noi“ (p. 17). Mahatma Gandhi, autorul celebrului citat al schimbării pe care tu, în primul rând, trebuie să ți-o asumi pentru o lume mai bună, „s-a înglodat din plin în politica vremii sale, chiar dacă n-a renunțat nicio clipă să aspire la puritate“ (p. 17). Să fi fost un alt pretendent la rolul de Don Quijote al lumii de atunci? Rămâne de văzut în urma analizei pe care Brădățan i-o dedică și care este, cu precădere, îndreptată asupra actelor și a consecințelor acestora atât în plan politic, cât și uman și personal. Cert rămâne faptul destul de trist că ,,Gandhi dă câteodată semnele îngrijorătoare ale unui comportament incorect“ politic, sentimental, social etc. Însă „ceea ce l-a izbăvit în cele din urmă a fost, poate, ruperea sa de lume“ (p. 17), erijarea în ipostaza de ins maudit, de locuitor și aparținător al unui loc în care, credem noi, distopiile se preschimbă în utopii, scepticismele în credințe ardente, în idealuri perene, nelipsite nici ele, cum e și firesc, de fardul iluziilor.
Eșecul social provine, paradoxal, tocmai din nevoia omului de a interacționa cu societatea. Paradoxul pare a fi plin de acele culmi ale disperării pe care Cioran pășea în permanență – un inițiator de hierofanii neantice, un jongleur al catastroficului, o minte sclipitoare înregistrând seismele unei permanente farse numite existență „bătându-și crunt joc de miturile fondatoare ale societății moderne obsedate de muncă și de bogăție“ (p. 18). În orice act de gândire sau relațional, în fiecare circumstanță sau gest, Cioran a căutat și a descoperit (poate) câte un ciob de reflecție pe culmea disperată a vieții sortite imersiunii complete în golul inexistenței. Așadar, ,,revelația insignifianței universale“ (p. 18) a fost viziunea viziunilor lui Cioran, care l-a ajutat să supraviețuiască în condițiile ternului cotidian și să înțeleagă mecanismele deriziunii, dar și să adopte destule strategii histrionice, ludice, care să îi asigure păstrarea propriilor facultăți mentale în tot acest marasm existențial.
Eșecul biologic pornește de la o premisă arhicunoscută, general valabilă, aceea a faptului că toți vom muri. Preocuparea morții, inerentă metabolismului catastrofic al acestui ultim tip de eșec, îi aduce aproape, chiar dacă se află la distanțe temporale și locale destul de diferite, pe doi oameni de cultură care s-au raportat la moarte într-o manieră stranie. Seneca – a lucrat și el cu un paradox oarecum hilar și amuzant în același timp, căci ,,dominarea fricii de moarte ne poate ajuta să ducem o viață mai bună“ (pp.18–19). Pe când Yukio Mishima, scriitor japonez de o certă notorietate, a ales să înfrunte moartea din perspectiva unui stoicism aristocratic, conferind propriului sfârșit o anumită demnitate și o alură solemnă, o anumită simbolistică personală, plină de semnificații insolite. Într-un mod creativ, aș spune, dar cu o creativitate întunecată, scriitorul a încercat să își subjuge propria moarte, să o pună la colț, preferând, într-un soi de sadism lucid, să îi dibuie ascunzișurile și călcâiele lui Ahile, să îi întindă o cursă în toată regula. Și, nu în cele din urmă, ,,ca să-l învingă pe toreador, Mishima s-a transformat în toreador“ (p. 19).
Costică Brădățan nu oferă soluții de combatere a eșecului, indiferent de forma sau de substanța acestuia. El, mai degrabă, analizează câteva indicații, premise sau pastile confesive care duc la o panoramare lucidă a eșecului – cel care, până la urmă, înnobilează viețile noastre, devenind anticorpul principal împotriva iluziei.
- Costică Brădățan, Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate, traducere de Vlad Russo, Editura Spandungino, București, 2024. ↩︎
