Superman este unul dintre cele mai recognoscibile personaje din lume, dar eu, înainte să emigrez în Statele Unite, nu știam absolut nimic despre el. Înfățișarea lui nu mi-a căzut sub ochi nici măcar o dată pînă să împlinesc șase ani – așa erau atunci vremurile, așa a fost copilăria mea dominicană –, însă odată ajuns în State evident că am avut parte de mai mult Superman decît aș fi putut duce. Nu mai aveam cum să scap de el, desenul animat Superfriends rula întruna la TV, iar benzile desenate cu aventurile lui se găseau agățate chiar și pe cel mai amărît stand.
Cîțiva ani mai tîrziu – pe cînd încă mă luptam să vorbesc engleza cu ceva cît mai apropiat de fluență – a apărut Superman, filmul lui Richard Donner, iar zeitgeistul a explodat asemenea planetei Krypton. Acel fenomen de box-office [din 1978 – n. tr.] a instaurat genul filmului cu supereroi așa cum îl știm astăzi: Superman l-a scos pe Supes din cripta irelevanței și i-a transformat în fani chiar și pe cei nepasionați de benzile desenate, așa cum era și mama mea.
Ați putea crede că un copil imigrant ca mine, care adora benzile desenate și care le studia urmărind indicii despre cum ar trebui să se poarte în această lume nouă, un copil imigrant năucit de pierderea locului de baștină așa cum Clark Kent era năucit de legătura spectrală cu Krypton, un copil imigrant care-și percepea insula natală ca pe un fel de planetă Krypton (distrusă nu de un cataclism cosmic, ci de logica banală a imigrației din anii ’70), un copil care mai trăia și sub povara unei triplei identități (eram cineva în lumea exterioară anglofonă din State, altcineva în apartamentul familiei mele vorbitoare exclusiv de spaniolă, și altcineva în propriile mele amintiri din Republica Dominicană) – ați putea crede, așadar, că m-am îndrăgostit pînă peste cap de Superman.
Dar n-a fost așa. Nu cum m-am îndrăgostit de Spider-Man, sau de X-Men sau de Star Wars. De fapt, eram un fel de anti-Superman al cartierului. Mereu primul care făcea mișto de Ultimul Fiu de pe Krypton. Cum să spun, tipul m-a umplut de nervi încă din prima zi! Îți sărea în ochi cît de caraghios era Superman ca erou, cît de penibil de răsuflat era patriotismul lui în stele și dungi – Supes iubea o țară pe care eu n-o văzusem niciodată; America mea a gropilor de gunoi aducea infinit mai mult cu teritoriul unui super-răufăcător.
Ați putea crede că trecutul de imigrant/refugiat al lui Superman era punctul nostru de legătură, dar chiar și asta mă enerva. Sigur, ne asemănam prin faptul că amîndoi aparțineam altor lumi, dar asimilarea completă a lui Clark Kent, capacitatea lui impecabilă de a „trece drept“ american mi se părea la fel de imposibilă precum viteza zborului care poate da timpul înapoi. Poate că Superman era Omul de Mîine, dar era un mîine care nu părea că va sosi vreodată pentru cineva ca mine, scuipat pe stradă, strigat „negrotei“ și „spic“ de către străini, de oameni care mîrîiau cînd îmi vedeau chipul brun sau cînd îmi auzeam accentul spaniol.
Dar dacă doar l-aș fi antipatizat pe Superman și atît, atunci mi-ar fi fost mai ușor (și n-aș fi scris acest eseu). Problema era că, deși tipul îmi făcea rău în nenumărate feluri, mă și atingea în multe feluri stranii, pe care nu le puteam trece cu vederea. Imediat săream cu gura pe Superman, dar nu reușeam să mă scutur cu totul de el, oricît de mult aș fi încercat.
Privind înapoi, nu e chiar de neînțeles. În ciuda rigidității lui în patru culori, Superman este o figură pervers de tensionată: ambivalentă, instabilă, multiplă, contradictorie și, da, supraomenească. Este cel mai uman dintre oameni, dar este și un extraterestru adevărat, cu puteri dumnezeiești. Este și împiedicatul Clark Kent, și supremul Superman, și chinuitul Kal-El, iar fiecare identitate le întărește simultan pe celelalte și, totodată, le anulează. Este un invadator extraterestru care luptă împotriva invadatorilor extratereștri, un copil al apocalipsei care salvează întruna omenirea și se salvează și pe sine de apocalipsă, de apocalipsele puse la cale de răufăcători, dar și de apocalipsa pe care o reprezintă și de care este chinuit el însuși.
Este figura unei puteri cataclismice, constrînsă să nu poată să trăiască și nici să producă o schimbare reală, o figură captivă în ceea ce Umberto Eco a descris drept un climat oniric, un „paradox temporal“ ce interzice orice fel de transformare sistemică. (Așa se explică de ce, atotputernic fiind, Superman nu pune capăt tuturor războaielor, iar apariția Wakandei nu-i afectează cu nimic lumea.) Este un Mr. Rogers totodată profund melancolic, care jelește la nesfîrșit Kryptonul pierdut – un doliu din care nu i se permite să iasă niciodată. El este adevăratul Înger al Istoriei Imigrantului, aruncat de o explozie exterminatoare într-o lume nouă, dar constrîns să privească peste umăr la infinit spre catastrofa din urma sa.
Și pentru că eram un imigrant care nu voia să se gîndească la sine ca la un imigrant, dar nu mă găseam nici în ipostaza de a nega acest lucru în fața nimănui, Superman era inevitabil prea aproape pentru a mă consola, era un profet nedorit. Alții puteau observa alienitatea lui și o puteau ignora, dar eu nu mai puteam să n-o fi văzut – iar pentru că nu puteam să n-o fi văzut pe-a lui, nu puteam să n-o fi văzut nici pe-a mea.
Mă tulbura chiar și puterea lui tipic americană, care se revărsa din matcă. Poate pentru că eu crescusem într-o țară care se recupera după propriul ei dictator atotputernic sau pentru că familia mea simțise pe propria piele, în timpul invaziei americane din 1965, ce le putea face America celor care nu aveau puterea ei. Oricare ar fi fost motivul, nu mă simțeam deloc liniștit de combinația himerică a unui Superman în chip de cercetaș înzestrat cu superputeri capabile să distrugă lumea. Superman este deopotrivă prea familiar și prea străin într-un mod nefiresc. O figură culturală omniprezentă, ridicolă și totodată terifiantă, care ridică mult mai multe probleme decît poate rezolva.
Am trecut, rînd pe rînd, de faza mea Spider-Man, de faza X-Men și de faza Akira, dar niciodată nu m-am putut elibera întru totul de Superman. Nu a fost tocmai o obsesie, un personaj care să-mi bîntuie imaginația, dar, pe măsură ce creșteam, mă aflam, fără să-mi dau seama, în calea a ceea ce scriitoarea și cercetătoarea Wai Chee Dimock numea rezonanța lui: „Frecvențele călătoare ale textelor literare: frecvențe recepționate și amplificate de-a lungul timpului, îndepărtîndu-se tot mai mult de punctele de origine, provocînd vibrații neașteptate în locuri neașteptate“.
M-au preocupat originile literare ale lui Superman, materialul premergător din care a luat naștere. Am citit Gladiator de Philip Wylie și Doc Savage de Lester Dent. Am citit Odd John de Olaf Stapledon și cărțile lui Edgar Rice Burroughs despre John Carter, al cărui Superman de la începuturi era o inversare evidentă. John Carter călătorește pe Marte, unde gravitația scăzută îi conferă puteri incredibile, inclusiv capacitatea de a sări dintr-o singur salt peste clădiri înalte. În mod similar, Superman călătorește pe Pămînt, unde razele galbene ale soarelui îi conferă aproape orice putere imaginabilă. La fel ca John Carter, Superman nu este doar o minune fizică; este și una morală. Abia asta îl diferențiază de și îl plasează deasupra oamenilor pe care urmează să îi protejeze sau să îi conducă.
În cele din urmă, a început să mă preocupe doar un anume tip de Superman.
Există un subgen de povești cu Superman, pastișe în afara francizei oficiale. Superman are mai multe clone, mai multe duplicate și conține mai multe referințe decît oricine altcineva – ceea ce ticălosul Bizarro (el însuși o copie imperfectă a lui Superman) numește „duplicatele mele perfect imperfecte“. Aceste povești îl scot pe Superman din purgatoriul său oniric. Aceste povești îi conferă importanță atît lui, cît și puterilor sale terifiante, căci mai degrabă explorează decît suprimă contradicțiile problematice pe care Superman le provoacă.
Maestrul acestui gen este legendarul autor de benzi desenate Alan Moore. El a semnat ceea ce sînt unanim considerate drept cele mai bune povești cu Superman – For the Man Who Has Everything și Whatever Happened to the Man of Tomorrow? – povești al căror refuz de a trece cu vederea pierderile suferite de Superman i-au conferit personajului o profunzime tulburătoare. Dar Alan Moore a scris și cele mai influente două povești cu „duplicatele perfect imperfecte“ ale lui Superman – mult lăudatul Watchmen și mai puțin cunoscutul Miracleman.
După părerea mea, nu există poveste cu Superman mai bună sau mai întunecată decît Miracleman, o poveste în care guvernul britanic creează supereroi și îi controlează printr-o halucinație de tip Matrix (alt climat atemporal), unde cei doi super-răufăcători sînt un fost om de știință nazist și un super-psihopat atît de înclinat spre genocid, încît îl face pe Thanos să pară un Jimmy Olsen. Cînd acești supereroi se luptă, distrug Londra și ucid sute de mii de oameni. Eroul nostru, Miracleman, cîștigă bătălia, dar, mai repede decît ai spune „Kimota!“, preia și controlul planetei, impunînd omenirii o dictatură utopică benignă din care multe rele ale civilizației sînt eliminate și toată lumea poate dobîndi super-corpuri, în timp ce oamenii obișnuiți, de bază, sînt lăsați treptat să dispară.
Sfîrșit.
Miracleman este motivul pentru care avem povești precum The Boys, care îl are ca protagonist pe eroul sociopat patriot Homelander. Această carte se apropie cel mai mult de ceea ce ar putea fi ultimul capitol al mitului Omului de Mîine. Abia în astfel de povești, care urmăresc logica apocaliptică ce stă la baza oricărui erou atotputernic, pînă la epilogul exterminator, Superman mi-a vorbit, în sfîrșit, cu adevărat.
Dacă, așa cum observa istoricul Julian C. Chambliss, „benzile desenate și supereroii oferă un mijloc distinct de a înțelege cultura Statelor Unite“, atunci subgenul duplicatelor perfect imperfecte ale lui Superman oferă un mijloc de a ne lupta cu natura puterii hegemonice americane – o putere despre care aceste povești sugerează că s-ar putea să fie mai puțin despre libertate și dreptate, și mai mult despre moarte în masă și despre imediata cădere a ei în uitare. În aceste clone ale lui Superman l-am găsit pe Supermanul căutat, pe acela în care puteam crede.
Vineri [11 iulie 2025 – n. tr.] se lansează un nou film cu Superman. Nu l-am văzut încă, dar sînt sigur că va bifa toate elementele standard: Superman va zbura, se va lupta cu alte personaje cu superputeri, o va curta pe Lois Lane, va acționa providențial. Se va lupta haotic cu cele trei identități ale sale, dar în cele din urmă va trece, fără îndoială, de partea laturii sale umane/americane – pentru că de ce nu. Va fi diferit de Supermanii de dinaintea lui, dar nu foarte diferit, și va rămîne, firește, captiv în climatul atemporal al domnului Eco: în ciuda amplei sale activități de salvare a lumii, va fi incapabil să schimbe cu adevărat planeta sau pe sine însuși.
Dar, indiferent de ceea ce ne vinde acest nou film cu Superman, Superman nu va scăpa de sine însuși, va continua să fie bîntuit de alte povești, încă și mai ciudate. Poate că tipul ăsta este la fel de american ca plăcinta cu mere, dar este și mai străin decît străinul, este un adevărat alien.
În mod evident, traversăm un moment stînjenitor pentru revenirea pe ecrane a unui refugiat iubitor de pace precum Superman. Traversăm o epocă în care cineva precum Clark Kent, un jurnalist fără acte de identitate și cu înclinații liberale, ar putea fi ușor ridicat de gorile guvernamentale mascate și neidentificabile. Bătut, întemnițat și chiar deportat în Sudan sau în Jarhanpur fără un proces echitabil.
Ce-ar putea face un Clark/Superman/Kal-El într-o astfel de situație? Ce povești ar putea trezi o asemenea nedreptate?
Alexis de Tocqueville scria că „există anumite adevăruri pe care americanii nu le pot învăța decît de la străini“, iar eu aș adăuga că există anumite adevăruri pe care americanii nu le pot învăța decît de la cei pe care americanii îi numesc străini, dar care nu sînt deloc străini.
Adevăruri fără de care democrația noastră nu va supraviețui.
La fel ca națiunea care l-a creat, Superman conține multe povești contradictorii, dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem cu toții este aceasta: Pe care dintre ele le vom asculta? Poveștile care ne întemnițează în mod palpitant în fantezia excepționalismului nostru anihilator? Poveștile despre invadatori extratereștri și despre răzbunare într-un război nesfîrșit, dar inconsecvent? Sau poveștile mai stranii care ne amintesc cît de vulnerabili sîntem cu toții, cît de mult avem nevoie fiecare de ajutorul celuilalt?
Nu avem nevoie de Liga Dreptății ca să știm că lumea noastră este în pericol: inegalități abisale, calamități climatice și o lipsă de rațiune tot mai răspîndită care ne amenință pe toți. Ca să-l citez pe Frederick Douglass (care știa totul despre răul superputerilor monstruoase), ceea ce ne lipsește în astfel de vremuri „nu este lumina, ci focul; nu ploaia blîndă, ci tunetul. Avem nevoie de furtună, de vîntoase și de cutremur“.
Dacă-mi permiteți clișeul de final, avem nevoie de Superman.
Totuși, nu de el.
Ci de celălalt, multiplul:
Noi.
Eseu apărut în The New York Times, iulie 2025
Imagine: Diego Rivera, El hombre en el cruce de caminos, mural (1934)
