„Pot zbura!“
(replica unui personaj din spectacol)
În foaierul Teatrului Evreiesc de Stat, regizorul Andrei Măjeri, văzându-mă, a ținut să-mi spună că noua sa premieră, Mesia1, pe text de Martin Sherman, îmi va aminti de Nunta însângerată2, spectacolul său de la Craiova, pe care-l păstrez într-o evaluare proprie ca pe unul dintre cele mai de impact. Am văzut repede că-i așa. Și încă într-un sens reconfortant, adică fără să fie o multiplicare a unor aceleași elemente. Mă obsedează iterațiile care, deși țin de stil, cum e, de exemplu, cazul lui Robert Wilson, îmi par a deveni procustiene, cu toată imaginația asociată.
Mesia și Nunta însângerată sunt într-o relație de rudenie, una în care diferențele, decisive, sunt valorizate de puncte constructive comune. Primul semn vine din prima imagine. Aceeași colaborare cu scenografa Irina Chirilă, dar atunci totul era solar, în culori senine, în alb – o tragedie în alb –, acum totul este în negru, unul de antracit, pentru o miraculoasă depășire a tragediei. Muzica interpretată direct, pe scenă, e una dintre mărcile regizorului. Mai ales când vine din sfera spaniolă. Acum, mai exact, iudeo-spaniolă. Fără a fi musical, un spectacol măjerian se sprijină bine pe cântece care punctează momente importante, înlesnind transmiterea unor emoții. Acum, cântecele ladino se însoțesc cu câteva dintre cele mai cunoscute din muzica evreiască. În Nunta însângerată, Monica Ardeleanu, într-o rochie specifică, în roșul dragostei, este personajul alegoric al morții și cântă. În Mesia, Vlad Corb, într-un costum strâns pe trupul zvelt și exploziv, într-un pantalon evazat în fustă, de un negru stins, cu chipul atins de negru ca o mască, se insinuează în suflete prin muzică și unduiri elegante – de altfel, întreg spectacolul beneficiază de o coregrafie datorată lui Daniel Dragomir. Este o siluetă misterioasă din imaginarul spaniol dar, totodată, este dibuk. I-a dat viață regizorul, pentru ca dincolo de rostul tehnic al pregătirii unor scene, dincolo de coregrafia plină de poezie cu care bordează suita dramatică, să reprezinte „nevăzutul“ ce influențează, cât poate, povestea fiecăruia. Este umbră și este limpede văzut de sufletul cel mai chinuit de soartă. Un suflet mut, ce doar se zbuciumă. Îl vede și nu-l poate arăta. Un personaj e greu de dus pe scenă. Rebecca simbolizează suferința dintotdeauna a poporului evreu. Viorica Predica are acest rol rar și, dacă atrage repede atenția publicului, prin direcționare dinspre celelalte personaje, rămâne să susțină singură toată acea încărcătură simbolică, esențială în cheia spectacolului. Din priviri, în primul rând. Este chipul care înduioșează, te apropie de spaima pe care o are de evocat, apoi sunt gesturile prin care energia care abia pâlpâia la început prinde a conferi plusul de energie spre deznodământ. Martin Sherman a brodat pe trama istorică a mijlocului de secol XVII, ancorele sale fiind consecințele a numeroase atacuri nemiloase ale cazacilor asupra multor așezări evreiești din spațiul tampon polono-ucrainean, în cadrul unui încâlcit șir de conflicte multi-etnice, și, respectiv, apariția, meteorică, a unui pretins Mesia. Rebecca e supraviețuitoarea sângeroaselor evenimente și toate replicile referitoare la ele capătă o tulburătoare formă când ea redă gestul cu brațul indicând victima. Invadatorii s-au năpustit asupra soțului ei pentru că fusese arătat drept cel care încasează taxele – slujbaș prins între nobili și supuși – și privirea ei strigă la vederea demonului.
„Îmi amintesc de tine. Mi-ai smuls copilul din brațe. Mi l-ai sfâșiat în bucăți. L-ai arătat pe soțul meu și le-ai spus cazacilor că el e omul care colectează taxele. Ți-am văzut fața. Ți-am auzit vocea.“
Amintirea tragediei nu s-a stins, cum nu se sting toate cele îndurate de poporul evreu. Iar mărturia Rebeccăi este completată de alt martor: Ellis. Un personaj căruia toți i se adresează și toți îl evocă folosind titlul respectuos Reb înaintea numelui. Un personaj introdus în poveste în cheie comică, pe de-o parte, cu o aparență de simplitate și ingenuitate, urmând ca prin el să se inducă și alte perspective ale demersului auctorial. Neculai Predica e dezinvolt. Asigură bonomie personajului și apasă vădit pedala comicului, prin gestul, aparent minor, dar vizibil, repetat, al reglării poziției pe cap a acelui acoperământ specific evreilor ortodocși, shtreimel. Unul purtat de bărbații căsătoriți – în Mesia, Ellis și-a pierdut soția – și mai rar de tineri, dar acum avem un asemenea caz. Aceste piese de recuzită le poartă și Ellis și nepotul său de 24 de ani, la prima lor apariție, ca pentru o mai bună identificare. De altfel, afișul, conceput de Benedek Levente, folosește un shtreimel pentru a sugera căderea dramatică cauzată de o amăgitoare perspectivă. Revenind la Ellis, Neculai Predica are tonul potrivit poeziei din replicile în care vorbește despre fructe. De la bun început scoate la iveală o prună și din cuvintele sale chiar îl putem crede că este un artist al fructelor. „Eu nu visez demoni. Eu visez fructe.“ I se percepe lumina din ochi când enumeră fructele – ca odoare – pe care i le-ar oferi lui Mesia. Așa cum, paradoxal, deși o nectarină, întinsă unui cazac, în cumplitele împrejurări prin care a trecut și el, l-a salvat, mărturisește că, de atunci, nu a mai ținut așa ceva. Chiar dacă, inevitabil, cheia comică e necesară, până la un punct, îl și defavorizează. Ellis este, pe fond, personajul cel mai aproape de omul simplu, bun, normal, omul sub vremi. Deși din text apare prefigurarea șablonului propusului soț pe criteriul stării materiale, toate atributele fiind negative, totuși, chiar pețita trebuie să recunoască în el pe cel care știe să vadă acolo unde mulți întorc privirea sau, pur și simplu, nu văd. Mai mult, Ellis are forța de a-și descrie miza exclusivă pe instinctul de conservare în fața agresorilor fără milă. Iar în relația cu Mesia, comportamentul său e, dincolo de ingenuitate, răspunsul natural: își vinde prăvălia, dăruiește și ultimul fruct. Că pierde simțul realității, e partea a doua a subiectului.
Autorul are nevoie de Ellis ca exemplu negativ în privința relației conjugale. De aici începe, pentru mine, vulnerabilitatea piesei. Plasând povestea în secolul XVII, e greu să pătrunzi în acea lume, spre a o înțelege. Eroina piesei este Rahela – personajele poartă, simbolic, nume emblematice pentru cultura ebraică – și ea este desemnată a enunța versiunea înțeleaptă a lucrurilor, versus ceea ce e de criticat, de corijat. Spectacolul potențează rolul prin text și, mai ales, prin vivacitatea Lorenei Luchian. Din capul locului, este un rol care-i vine mănușă, care ar trebui să asigure viață lungă spectacolului și să-i aducă recunoaștere, un premiu UNITER. Este aproape tot timpul în scenă, are mereu promptitudine în replică, ton adecvat, plasticitate în gesturi, transmițând dramatism. Felul în care este înfățișată anulează premisa dramaturgului, că este amprentată de semne care, în ochii lumii, nu o califică între fetele frumoase. Chiar e o replică despre cei doi dinți din față, la vedere, pe care ar putea scrie cele zece porunci. Iar aceste semne justifică și acțiunea mătușii Rose (tanta Rose) – într-o interpretare plină de culoare a Genei Brenda Vexler, despre care scriu puțin, dar rolul ei este ca din commedia dell’arte, cu o funcție anume, îndeplinită conștiincios – și propriul ei sentiment.
Rose: Orașul ăsta e mic.
Rahela: Și de căcat!
Rose: Reb Ellis e un bărbat bun…
Rahela: Și bogat!
Rose: Nimeni n-o să-ți mai ceară mâna.
Rahela: De ce spui una ca asta, tanti? Dar ce-are mâna mea?
Este un schimb de replici cu miez. Traducerea în limba română apare semnată de Lorena Luchian – ceea ce se adaugă la percepția de asimilare de către actriță a rolului – de Alexandru Panait și de Andrei Măjeri. Desigur că limbajul Rahelei este din zilele noastre, fără nicio legătură cu anii 1600. Ba chiar și mentalitatea personajului e de azi, spre a susține tezele piesei. Ceea ce reprezintă o vulnerabilitate. În condițiile istorice date, căsătoria nu mai putea fi altfel. Scena nunții este spectaculoasă prin semnele tradiției și prin metafora rochiei de mireasă, văzută acum și ca o legare. Și totuși, este clipa de alb într-o poveste/viață de negru. Mi-au venit în minte, ca de alte câteva ori, cuvinte auzite în ritualuri bisericești: „Şi tu, mireasă, mărită să fii ca Sara, să te veseleşti ca Rebecca, să te înmulţeşti ca Rahela“. Rahela din spectacol este, însă, tânăra ajunsă la 28 de ani, muncind pentru întreținerea micii lor familii. Este impresionant războiul de țesut, negru, la care se întoarce din când în când. Devine, pentru mine, surprinzător că ea declară a nu fi dragoste în relația conjugală cu Ellis. Nici n-ar fi avut cum. Așa cum, la o analiză rece, nici cea cu Așer, nepotul lui Ellis, nu poate fi, atâta vreme cât e mai degrabă univocă. Atâta timp cât este mai mult dorința fizică a ei. Plină de farmec e scena în care tânărul vorbește înflăcărat despre Mesia iar Rahela îl soarbe din priviri, se apropie de el, pierdută, cu gândul și cu toți senzorii îmbătați de magnetismul sexualității. E atâta dezinvoltură în vorbele Lorenei Luchian! Cursivitate sprintenă, zglobie în spirit… Este, limpede, din zilele noastre, în spiritul dramaturgului. Care dramaturg își promovează teza modernizării folosindu-se de referințe de acum 400 de ani. E o vulnerabilitate aici. Avem puține surse despre acel timp și încă și acelea fără o acoperire suficientă la nivelul lumii de atunci. Rahela deplânge canonul sexului conjugal și se sprijină, desigur, pe multiple înscrisuri peste generații. Îndrăznesc să cred că, oricâte reguli ar fi, omul se dedă lesne gestului care-i aduce satisfacția naturală. Și chiar spectacolul ne oferă, prin vocea lui Vlad Corb, mai apoi, contrazicând criticile anterioare, în clipele împlinirii amoroase între cei doi tineri, faimoase versuri din Cântarea Cântărilor, luminând aerul.
Rahela rostește din adâncul sufletului că în brațele tânărului găsește ceea ce cu adevărat se poate numi dragoste. Doar că, atât cât vedem din poveste, cu scrupulozitate putem spune că este doar bucuria dăruirii fizice depline, dragostea presupunând mult mai mult. Iar Așer e un personaj aparte. Alex Iezdimir, un alt tânăr actor care a colaborat cu Andrei Măjeri – ușor ușor, o generație crește împreună în teatru – are parte de un rol sensibil. Intră în scenă ca nepotul unchiului venit în pețit, vorbind pentru el dar bâlbâind cuvintele ca pentru sine, emoționat la vederea fetei – din nou o atenționare la respectarea premisei cu aspectul ei –, este prezentat ca un foarte studios ins al Torei și (mai ales) al Cabalei. Așer – alt nume simbolic – se poartă ca atare. E adolescentin prin felul în care vorbește, cu sufletul la gură, despre veștile noului Mesia. Pentru secolul XVII este chiar perceptibilă vibrația ce străbate distanțele, aprinzând speranțele în comunitățile de evrei abia trecute printr-o nouă suferință care a lăsat urme adânci. Așer etalează dovezi, argumente, vede conexiuni și febrilitatea lui o amuză pe Rahela, care vine cu câteva replici comice, atâta vreme cât îl soarbe din ochi pentru însăși prezența lui radioasă. Așer se dovedește pătruns aproape exclusiv de credință, iar Alex Iezdimir are chip aprins, patos, vibrație în plasticitatea corpului. Ca orice tânăr, noul este literă de lege și devine trup și suflet adept al noilor precepte. Aici este miza dramaturgului, folosind povestea și istoria spre a difuza noi reguli, norme, atitudini, aducând ceea ce este privit ca eliberare și potențare pentru femei, pentru oameni, în general. Am remarcat reacții în sală, la zeci de ani de la scrierea acestei piese, când, oricum, lumea s-a schimbat enorm. Așer se arată mai atent la reguli (noi, cum altfel!) decât la cei din jurul său. Din emoția cu care o întâlnește pe Rahela, în debutul spectacolului, nu pare să mai rămână ceva în relația lor, bântuit fiind el de febra noii lumi. Deși, pe undeva, paradoxal, împreunarea (aleg acest cuvânt pentru sensul originar, profund, al împlinirii unuia prin celălalt, sperând a uita de uzul adesea vulgarizant) celor doi tineri, în loc să fie în spațiu liber, nu ascunsă, cum se plânge Rahela de căsnicie, are loc, totuși, într-un perimetru simbolic. De sus coboară un cort. Unul tot negru dar cu multe fâșii albe. Un alb de nuntă, atât cât poate fi ea nuntă. Dar, desigur, este aidoma unui Cort al Întâlnirii, iertată-mi fie perspectiva. Dar Rahela este, prin toată această poveste, un simbol al poporului evreu care trece prin toate încercările, cunoscând limpede suferința părinților, înregistrând fluturările mai mult sau mai puțin amăgitoare ale prezentului, păstrându-și luciditatea, inteligența, creativitatea și nu în ultimul rând credința pentru destinul asumat.
Pe undeva, piesa aduce în discuție, subiacent, perpetua judecată a echilibrului între vechi și nou. Este exaltată schimbarea – în sine – între oamenii unei seminții care a rezistat urgiilor, a supraviețuit, tocmai pentru că a reușit să-și conserve elementele identitare. Care e balansul între a păstra ceea ce experiența unui trecut extrem de lung a găsit de cuviință necesar și a modifica acolo unde criteriile majore ale poporului și ale individului sunt respectate.
Rahela însumează multiple trăsături, de la tragic, dramatic, comic si romantic, până la cristalinul prezentului. Îi spune, în cele din urmă, lui Ellis cel cocoțat pe acoperiș (soluția scenografică, a unui munte de scaune, este o metaforă, altfel, plasată cumva în plan secund, cu o anume estompare): „Sari!“, înțelegându-i credința în zbor. Receptează cu luciditate fiecare noutate adusă de Așer, acceptă, rațional și romantic, să-l însoțească spre a-l întâlni pe Mesia (călătoria peste mări și țări este o frumoasă metaforă scenografică – barca, lumânările, rotirea în decor – și marcată de replicile aparent cu umorul prezentului, dar profunde în substrat), trăiește sfâșierea în fața morții celui nevinovat – adevărata jertfă inocentă – și coagulează toate judecățile din poveste.
Cheia îmi pare a fi atunci când, la aflarea deznodământului acestui Mesia – care în fața amenințării cu moartea, din partea sultanului, a ales convertirea la islam – Rahela cugetă la bietul om și face o scurtă comparație cu Isus. Acela a ales moartea pentru sine, gândind la o șansă pentru ceilalți. Șabatai a ales viața pentru sine și i-a dezamăgit pe ceilalți – dar am găsit că unii au apreciat că, prin convertirea lui, evreii au avut un răgaz de liniște din partea sultanului. Rahela pune punctul pe i. Este esențială grija că Mesia răscolește lumea și se vor trezi din nou atacați și prigoniți de unii sau alții: „va ieși o nouă religie, vor ieși pe stradă și vor ucide evrei“. Aici văd esența acestui spectacol necesar: Mesia– religios sau laic – nu trebuie niciodată să fie urmat de vrajbă și crimă. Este cel mai dureros semn că, de fapt, nu a fost înțeles de oameni. Deși cuvintele lui sunt limpezi că nu e nimic nou, că totul e scris de la începuturi, că nu e decât de asumat limpezimea dintâi. Oamenii țes peste toate propriul păienjeniș de reguli care despart și asmut. Dramaturgul și regizorul mizează pe asumarea de către fiecare dintre noi a încrederii că suntem în măsură să ne facem singuri viața mai bună. Dar și asta era demult scris: depinde de individ, de felul în care el își calibrează sentimentele față de sine, față de semeni, față de sfera uriașă a universului. Răspunderea individuală și încrederea în sâmburele sănătos al omului sunt de la facerea lumii, doar că, mereu și mereu, se uită și se așteaptă minuni din partea unei instanțe magice.
Rahela este un personaj care intră în galeria universală. Ea cere mereu un semn din partea unui dumnezeu ce pare a fi mai degrabă absent, în ciuda fervorii din jur. Privindu-și mama, privindu-l pe Așer răpus de deznădejde, Rahela e fermă în noul ei dialog cu Cel de Sus: „Tu, care nu ești, tu, care n-ai fost niciodată, tu, care nu exiști… Am vorbit cu tine în fiecare zi din viața mea“.
A treia femeie cu nume simbolic, Sara, apare, la rândul ei, dar textul îi rezervă un spațiu restrâns, deși postura de soție a lui Șabatai, cel ce s-a avântat ca Mesia, ar fi ea însăși de imortalizat într-un propriu spectacol. Iar Martin Sherman doar închide povestea, căutând să restabilească repere consolidate. În spectacol am văzut interpretarea Anei Bumbac, alternativa fiind a Cabiriei Morgenstern. Și îmi pare că între ele este o diferență de temperament, cu atât mai interesant de revăzut. Sara dă un răspuns frământărilor Rahelei: „Nu te teme!“
Înainte de a încheia, deși am omis multe alte semne ale spectacolului – chiar este unul care se cere a fi revăzut – mai adaug un cuvânt despre un muzician aflat pe scenă atunci când eroii se îndreaptă spre spațiul turcesc. Feras Sarmini – artist dedicat și studiilor teoretice – cântă la un instrument rar vederii noastre: politiki lyra. Sonoritățile acelei lumi. E la vedere și chipul său se integrează în ceea ce ne imaginăm a fi fost Constantinopol. Dar, pe de altă parte, povestea artistului, venit din Siria, cu o bursă a statului român, alegând, mai apoi, cetățenia română, integrat în echipa Teatrului Evreiesc, este de luat aminte.
Și închei cu un fragment ivit recent dintr-un interviu cu Ion Vianu:
Ce facem cu homo deus, omul care îşi asumă total răspunderea devenirii lui? Omul are această impresie prometeică despre el, că este capabil să rezolve totul. Şi este capabil să rezolve totul într-adevăr, în afară de un singur lucru şi asta este foarte neliniştitor, dacă este capabil să îşi prescrie lui însuşi un principiu de conduită. […] A crede mi se pare o formă inferioară de cunoaştere: ori sunt sigur de ceva, ori nu mai sunt sigur de nimic. A crede e undeva între. În acest sens, nu mă pot defini ca un om credincios, nici măcar cu preţul îndoielii. […] Dumnezeu este în noi, în profunzimea noastră, în acea vibraţie pe care o resimţim în faţa frumosului, în faţa binelui, în faţa adevărului.
Mesia este, atât cât pot cuprinde eu, spectacolul cel mai profund, prin deschidere, având și armonia estetică de rigoare, dintre spectacolele realizate de Andrei Măjeri până acum.
1 Teatrul Evreiesc de Stat
Mesia, de Martin Sherman
Traducerea în limba română: Lorena Luchian, Alexandru Panait și Andrei Măjeri
Regia artistică: Andrei Măjeri
Scenografia: Irina Chirilă
Mișcarea scenică: Daniel Dragomir
Light design: Andrei Ignat, Andrei Măjeri
Autor afiș: Benedek Levente
Premieră: 27 & 28 septembrie 2024
Distribuție:
Rahela: Lorena Luchian
Tanta Rose: Geni Brenda Vexler
Reb Ellis: Neculai Predica
Asher: Alex Iezdimir
Rebbeca: Viorica Predica
Sarah: Ana Bumbac/Cabiria Morgenstern
Spiritul: Vlad Corb
Politiki Lyra: Feras Sarmini
2 Teatrul Național Craiova
Nunta însângerată, de: F.G. Lorca
Regia: Andrei Măjeri
Muzica: Katalin Incze
Traducerea: Andrei Măjeri și Adina Lazăr
Decor și costume: Irina Chirilă
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Imagine: © Andrei Gîndac
