Procesiunea manuscriselor kafkiene

Între foc și pisici

Start

În după-amiaza zilei de miercuri 11 iunie 1924, la ora 16:00, Kafka era îngropat în noul cimitir evreiesc din Praga, în cadrul unei ceremonii mult spus modeste. După înmormîntare, părinții săi, Julie și Hermann Kafka, l-au invitat la ei acasă pe Max Brod, prietenul de-o viață al lui Kafka, să primească hîrtiile și manuscrisele rămase de la fiul lor. Atunci și acolo, în jurul manuscriselor, Herman Kafka, tatăl scriitorului, a semnat o hîrtie prin care l-a împuternicit pe Brod să publice postum tot ce considera că merită publicat din opera fiului său.

În urmă cu o săptămînă, Kafka murise de inaniție, în urma unei tuberculoze laringiene care-i făcuse imposibilă hrănirea, într-un mic sanatoriu de la marginea Vienei, doar cu o lună înainte să împlinească 41 de ani. Pe patul de moarte, Kafka reușise să facă ultimele retușuri ale volumului Un artist al foamei, care conținea patru povestiri, dintre care cea titulară poate fi citită deopotrivă ca ars poetica, autoportret și premoniție. La momentul morții Kafka era complet necunoscut ca scriitor – publicase două volume și cîteva povestiri prin reviste, însumînd mai puțin de 400 de pagini de proze, care trecuseră neobservate –, dar acea semnătură a tatălui său, cu care avusese o relație complicată, urma să-l transforme, postum, într-unul dintre cei mai mari scriitori ai modernității.

Max Brod, el însuși prozator și care avea să-i supraviețuiască prietenului său vreme de aproape jumătate de secol, s-a trezit deci posesorul a ce mai rămăsese din arhiva Kafka: caiete cu texte nepublicate, jurnale, drafturi de povestiri, romane neterminate, dar și două bilețele recente. Max Brod l-a citit pe primul, scris cu stiloul: „Dragul meu Max, iată ultima mea dorință: tot ce rămîne în urma mea… caiete, manuscrise, scrisori, ale mele sau ale altora, desene și restul, trebuie arse, înainte să fie citite, pînă la ultima pagină, împreună cu toate celelalte scrieri ale mele sau scrisori pe care le aveți de la mine tu și alții, de la care le vei obține rugîndu-i în numele meu. Dacă nu-ți restituie ție scrisorile mele, ar trebuie să le ardă cei care le dețin. Al tău, Franz Kafka.“

Max Brod a citit și al doilea bilet, scris cu creionul, cel mai probabil prima variantă: „Dragă Max, e posibil ca de data aceasta să nu mă mai însănătoșesc. După o lună întreagă de febră pulmonară, pneumonia nu va da înapoi, nici măcar scrierea acestui bilet n-o va convinge, deși scrisul are o anume putere. Pentru această eventualitate, iată testamentul meu privind tot ceea ce am scris: dintre toate scrierile mele, singurele reușite sînt Verdictul, Fochistul, Metamorfoza, Colonia Penitenciară, Un medic de țară și Un artist al foamei. Dar orice altceva am mai scris, tot ce există, fără nici o excepție, trebuie arse și te implor să o faci cît mai curînd posibil. Franz.“

Primul testament

După 22 de ani de prietenie (se cunoscuseră urmînd studiile de Drept), sute de scrisori schimbate între ei, vizite, drumeții și vacanțe făcute împreună, Max Brod îl cunoștea pe Kafka ca pe nimeni altul: ticăit și sucit, ipohondru și ascet, insomniac, vegetarian și anorexic, nevrotic, depresiv și anxios, inclusiv sexual (avea crize de schizoidie și tendințe suicidare), complexat de propriul corp (cu toate că era atletic, bun înotător și canoteur), măcinat de dorințe sexuale (client al bordelurilor, interesat de pornografie), bolnav incurabil de plămîni și pensionat pe caz de boală de tînăr, mai mereu internat în sanatorii, înspăimîntat de mariaj, strivit de figura paternă autoritară, alienat de iudaismul său, precum și de munca de funcționar, nesigur pe talentul său de scriitor, îngrozit de moartea care l-ar fi eliberat de o viață, de altfel, prea terifiat să o trăiască.

Dorința ca scrierile lui să fie arse nu l-a surprins, așadar, cîtuși de puțin pe Max Brod, care, mai tîrziu, avea să declare chiar că i-ar fi spus prietenului său că nu va arde nimic. Brod n-a avut nici o clipă de ezitare în fața celor două bilețele testamentare. Singura frustrare trebuie să fi fost provocată de faptul că Dora Diamant arsese deja cea mai mare parte din manuscrise, cele pe care scriitorul apucase să i le încredințeze în acest scop. „A vrut să ardă tot ce scrisese ca să-și elibereze sufletul de aceste «fantome». I-am respectat dorința și, cînd a căzut la pat, am ars manuscrisele în fața lui“, mărturisea Dora Diamant, educatoarea în vîrstă de 25 de ani, ultima dintr-o serie de patru (aproape) logodnice ale lui Kafka, în brațele căreia scriitorul a și murit.

El însuși un scriitor prodigios (și compozitor), Max Brod s-a dedicat posterității lui Kafka cu o încredere și tenacitate demne de valoarea operei în cauză, pe care, trebuie subliniat, o apreciase la superlativ și o susținuse încă de la început. Prezentat de cineva drept „un personaj perfect ne-kafkian implicat într-o situație kafkiană“, în loc să-i ardă manuscrisele, Brod i-a publicat o operă (în primii trei ani după moartea lui Kafka au apărut Procesul, Castelul și Amerika) și i-a scris prima biografie (din care a reieșit totuși că nu-l înțelesese pe Kafka decît la un nivel superficial, sentimental). Și-a trădat prietenul introducîndu-l în istoria literaturii – un aspect esențial fiind că Max Brod n-a nesocotit testamentul din interes financiar, ci din credință în destinul literaturii prietenului său. Numele lui Max Brod va dăinui astfel mereu tocmai datorită acestei „trădări“, pentru că aceasta a fost cu adevărat cea mai importantă „operă“ a prozatorului Brod: fugind în ultimul moment în 1939 din Praga ocupată de naziști, avînd cu el o valiză burdușită cu manuscrisele în cauză, el este autorul monumentului Kafka. (Toate cele trei surori mai mici ale lui Kafla aveau să moară în lagărele de concentrare în ‛42-‛43.)

La nivel personal, neconsolatul, îndoliatul Brod a scris un roman cu cheie inspirat de prietenul său, roman numit Regatul iubirii și publicat patru ani după moartea lui Kafka: „În felul ăsta am vrut să-l readuc la viață pentru mine însumi. Cît timp am lucrat la roman, el n-a fost mort, a locuit cu mine“. Acest roman ar merita o discuție aparte, mai ales că, prin el, Brod se auto-absolvea de vina încălcării dispoziției testamentare sau măcar își ușura conștiința.

„Eu sînt numai literatură“

Dar care erau cu adevărat intențiile și/sau speranțele lui Kafka? Avea scriitorul o judecată critică neviciată de pesimismul cronic? Ateu pentru care literatura era singura „formă de rugăciune“, într-o scrisoare către unul dintre potențialii socri, Kafka scrisese: „Eu sînt numai literatură și nu vreau, și nu pot să fac nimic altceva în viața asta.“ În ce măsură, deci, Brod a desconsiderat dorința finală a prietenului său obsedat de scris ori i-a făcut un (ne)sperat favor? De ce nu și-a ars Kafka singur toate manuscrisele (Dora Diamant arsese deja 90% din tot ce-a scris), manuscrise pe care oricum nu le publica, ignorînd scrisorile editorului, ori le publica cu parcimonie doar pentru a le regreta? Îl vedea Kafka pe Brod drept adevăratul curator al acelei părți publicabile din opera sa? A scris Kafka testamentul cu gîndul la parabola cu Avram și Isaac, punîndu-l pe Brod în rolul de înger care oprește în ultima clipă infanticidul?

Benjamin Balint, în cartea sa Kafka’s Last Trial: The Case of a Literary Legacy (W.W. Norton Company, 2018), dar și mulți alți biografi, ridică pe larg toate aceste întrebări: „Kafka ne îndeamnă la speculații: pot fi înțelese instrucțiunile de ardere a manuscriselor drept gestul caracteristic al unui artist a cărui întreagă viață a fost o permanentă judecată împotriva lui însuși? Ca un auto-condamnat, Kafka jucînd ambele roluri, deopotrivă de judecător și acuzat?“ (din versiunea online „Kafka’s Last Wish, Brod’s First Betrayal. On the (Non) Burning of the Manuscript“, lithub.com).

De altfel, cu șapte ani înaintea morții, Kafka i se confesa lui Brod într-o scrisoare spunîndu-i că se agață de tuberculoză „ca un copil de fusta mamei“, Brod fiind cel care s-a preocupat de boala sa pe la spatele scriitorului, complotînd cu doctorii pentru tratament și internare. Practic, eșuînd în încercarea de a-i salva viața, Brod măcar i-a salvat opera.

Dincolo de aspectul moral al nesocotirii dorinței testamentare, putem să ne întrebăm ce s-ar fi întîmplat cu moștenirea literară a lui Kafka dacă din opera lui s-ar fi păstrat doar povestirile și nuvelele deja menționate, cele publicate antum, adică fără romanele, chiar și nefinalizate, Procesul, Castelul și Amerika, fără 600 de pagini de schițe, proze scurte și aforisme, fără miile de pagini de scrisori și jurnale. Ar mai fi existat adjectivul „kafkian“ sau, conform teoriei lui Borges, și-ar mai putut „inventa“ Kafka precursorii impunînd un anume specific? „În fiecare dintre textele amintite se manifestă specificul lui Kafka, într-o măsură mai mare sau mai mică, însă dacă Franz Kafka n-ar fi scris, n-am fi avut cum să-l percepem; sau, altfel spus, el [specificul] n-ar fi existat“, scria Borges în „Kafka și precursorii săi“ (Eseuri, traducere colectivă, Polirom, 2016).

Mai mult decît atît, în prefața volumului de povestiri antume publicat la Penguin Classics în urmă cu cîțiva ani, un critic britanic sugera că ar fi fost posibil, chiar și cu Metamorfoza ori Colonia Penitenciară odată publicate, să nu mai fi auzit de Kafka niciodată: „Într-o oarecare măsură, pentru reputația unui scriitor e nevoie de o cantitate mai mare de texte, iar romanele, chiar și neterminate sau chiar mai bune, cum sînt cele trei ale lui Kafka, sînt foarte utile.“ (Măcar în paranteză fie zis, chiar și cele 40 de desene realizate de Kafka, au fost publicate în 2022 de Yale University Press.)

Ultimul proces

Dar posesia manuscriselor lui Kafka a devenit subiectul unui complicat proces juridic desfășurat vreme de peste 50 de ani, proces mai kafkian decît însăși opera kafkiană. A scris pe larg despre asta scriitoarea Elif Batuman în articolul „Kafka’s Last Trial“ publicat în The New York Times în septembrie 2010.

După moartea lui Brod din 1968, manuscrisele au rămas secretarei (și iubitei) sale, care în 1988 a vîndut manuscrisul romanului Procesul pentru două milioane de dolari Arhivei Literaturii Germane din Marbach. Testamentul din 1961 al lui Brod, care specifica faptul că manuscrisele trebuie donate „Bibliotecii Naționale a Israelului sau Bibliotecii Municipale din Tel Aviv sau oricărei arhive publice din Israel sau din străinătate“ a fost, în mod ironic, de asemenea nesocotit, dar, de data aceasta, din rațiuni financiare. În 1974, secretara a fost arestată pe aeroportul din Tel Aviv pe cînd încerca să ducă ilegal în Germania, spre a fi vîndute la bucată, scrisori și ilustrate trimise de Kafka lui Brod, dar nu se știe cîte asemenea tentative nu reușiseră deja.

După moartea secretarei în 2007 (la vîrsta de 101 ani), manuscrisele au trecut legal în posesia celor două fiice ale ei, decizia testamentară fiind însă atacată în instanță de Biblioteca Națională a Israelului pentru a preveni o altă plănuită vînzare către Arhiva Literaturii Germane. În acel moment, manuscrisele (însumînd 20 000 de pagini) erau ținute de cele două surori septuagenare parțial într-un apartament din Tel Aviv populat cu aproximativ o sută de pisici, parțial într-un seif din Zürich. O bună parte din manuscrise s-au dovedit, în urma unui inventar oficial, a fi fotocopii, surorile refuzînd să spună unde sînt originalele (cum ar fi prima publicație a mișcării Dada pe care Tzara îi scrisese lui Kafka o dedicație).

Scria Elif Batuman: „Situația a fost numită deseori kafkiană, reflectînd, poate, stranietatea ideii că Franz Kafka ar putea fi proprietatea privată a cuiva. Or nu asta demonstrase Brod cînd a nesocotit dorința testamentară a lui Kafka, și anume că opera nu îi aparținea nici măcar lui Kafka însuși, ci întregii umanități?“. Citat de aceeași Batuman, scriitorul Etgar Keret credea, tot în 2010, că această tevatură l-ar fi oripilat pe Brod, dar că nu l-ar fi afectat pe Kafka: „Dacă nu-ți arzi singur lucrurile, iar tu ești ambivalent cu privire la ele, atunci dă-le unui tip care i le dă unei femei care le lasă fiicelor ei care le vor ține într-un apartament ticsit cu pisici.“

În cele din urmă, surorile au murit, iar în 2016, Biblioteca Națională a Israelului a cîștigat definitiv procesul și a intrat în posesia arhivei Kafka, aflată în acest moment, în cea mai mare parte, în posesia Bibliotecii Bodleian din Oxford. Inventarul ei poate fi consultat pe site-ul oficial.

Imagine representativă: Orson Welles, “The Trial”, 1962

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×