În mod evident, unul dintre fenomenele cele mai consistente ale literaturii ultimelor decenii este detenta prozei scurte, care și-a recâștigat statutul de gen percutant și a determinat nu numai critica literară, ci și câmpul cultural, cu unele instituții (reviste, premii, cenacluri, ateliere de creație, site-uri specializate) să se replieze și să susțină ceea ce deja se simte pe piața ideilor și, aș spune, și pe piața editorială: anume că s-a cristalizat o comunitate de lectură dedicată prozei scurte. Rămâne de stabilit care este raportul cauză–efect: e vorba de impactul unei direcții care constă în eforturile conjugate ale unor protagoniști cu influență de a susține și încuraja proliferarea prozei scurte sau, invers, de replierea unor platforme literare față de noul desant al noilor (nu neapărat și tinerilor) scriitori? După mine, sunt mai multe explicații, pe care nu le pot decât schița aici. Dacă privim peisajul dintr-o perspectivă convergentă, focalizând pe istoria internă a literaturii, e o dinamică mult mai amplă, cu rădăcini care coboară în modernitatea interbelică, de nu chiar mai departe și are de-a face cu un complex românesc al romanului, perceput ca forma cea mai autoritară a literaturii („genul parvenit“), specifică burgheziei și modernității.
Cum se spun poveștile despre națiune
Dar literatura nu are doar o istorie autotelică, o evoluție organică a unor forme discursive, ci e și parte sau mai degrabă interfață a istoriei mari, cu marile ei mișcări tectonice ideologice, sociale, politice. Nu există supremație culturală nejustificată social. Nu e nici o întâmplare că secolul al XIX-lea, cel al construirii statului național, pe model occidental, a fost dominat de poezie, care a putut nu numai să preia temele civice, necesare, să rescrie în cheie eroică trecutul, să imprime un caracter motivațional unei comunități care se afla la ceasul unor mari transformări statale, ci și să cultive un atașament de tip afectiv față de valorile naționale, să creeze o identitate națională. Genul liric, cu potențialul său de a sensibiliza, era mai potrivit decât proza și de aceea marile conștiințe naționale ale secolului al XIX-lea sunt Alecsandri, Bolintineanu și, apoi, Eminescu – poet național. Nu avem un prozator național, dar avem un poet național (Alecsandri îndeplinise și el acest rol, care era unul ideologic, nu literar), sanctificat, idolatrizat, transformat în simbol rabatabil, capabil să justifice, decenii bune după instrumentalizarea sa, orice intenții ideologice. O operă în proză n-ar fi putut deveni referința absolută, oricât s-ar fi străduit să preia și să mitologizeze în cheie naționalistă temele epocii. De altfel, prin caracterul său accentuat de „reprezentare“, prin extensia de care este condiționată, prin apropierea limbajului său de cel uzual, proza are o mai îngustă capacitate de a esențializa și a idealiza un program ideologic care se cere urgent inculcat unor cititori recent alfabetizați. În plus, ea nu se fixează la fel de eficient în memoria colectivă, prin școală. De aceea, deși în secolul al XIX-lea nuvela și alte forme ale prozei scurte au ținut prim-planul. Dar Caragiale, de exemplu, a trebuit să aștepte o recuperare postumă, prin filtru modernist și chiar post-modernist, pentru a fi recunoscut ca maestru al prozei scurte, în timp ce contemporanii săi, Slavici, Delavrancea, Vlahuță, pe care nu rata ocazia de a-i parodia, erau autori rulați în manuale pentru caracterul liric ori moralizator al textelor lor.
La începutul secolului și apoi în perioada interbelică, romanul a devenit idealul suprem al literaturii care își căuta sincronizarea cu formele occidentale. Marile evenimente ale perioadei sunt apariția unor cărți precum Ion, Pădurea spânzuraților, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Baltagul, Creanga de aur, Concert din muzică de Bach ș.a. Nici un nuvelist nu poate concura cu un romancier; nici o carte de proză scurtă nu poate pune în umbră un roman al aceluiași autor (nuvelele lui Rebreanu sunt receptate ca simple exerciții care pregătesc marile romane, povestirile sadoveniene, unele adevărate capodopere, precum Haia Sanis, sunt frecventate doar de specialiști după publicarea romanelor din anii 1920–1930). România se modernizează, are o clasă burgheză alfabetizată, francofonă, capabilă să recepteze o producție autohtonă. Proza scurtă își pierde din vizibilitate, fiind percepută ca formă minoră. În plus, romanul e un memorial mai încăpător, iar România simte nevoia să-și asume și ficțional evenimentele fondatoare (succesul la critică a romanului Ion o fi naratologic și estetic, dar la public se explică și prin faptul că, la numai doi ani după Unire, problematica ardelenească este adusă în prim-plan, evident că într-o formă literară memorabilă).
Romanul & Partidul, proza scurtă & Cântarea României
Odată cu instaurarea comunismului și realismului socialist, romanul devine fie un reportaj extins, fie un laborator propagandistic în care regimul exersează, prin intermediul scriitorilor, toate fațetele utopiei socialiste și toate efectele luptei de clasă, extinsă asupra trecutului, a prezentului și a viitorului. Clasicul absolut al perioadei, prozatorul oficial Mihail Sadoveanu, nu oferă modelul narativ în genul scurt, ci în roman, prin Mitea Cocor. Interesant este că uneori prin mijloace și tehnici specifice nuvelei se construiesc romane de mare succes, evergreenuri, care satisfac atât exigențele ideologice ale anilor ’50, cât și pe cele estetice ale generațiilor de după (Cronica de familie, Groapa). Desprinderea de realismul socialist s-a negociat însă prin proza scurtă, abia apoi în roman: Nicolae Velea, Ștefan Bănulescu, D.R. Popescu, Fănuș Neagu au relativizat nomenclatorul îngust al realismului socialist în texte de scurtă respirație – de multe ori, superioare romanelor ulterioare. Dar și cu apăsătorii ani ’50 s-a luptat, ficțional, tot prin intermediul romanului, care, prin posibilitățile de subversiune, prin planurile paralele pe care le poate dezvolta, prin amplitudinea tematică pe care o poate acoperi, a satisfăcut un tip de lectură isterizată politic în mai mare măsură decât proza scurtă. Marin Preda, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, George Bălăiță, Gabriela Adameșteanu, Dana Dumitriu și-au câștigat renumele în urma unor romane care, la vremea lor, au fost considerate adevărate evenimente literare (și poate nu numai). Nici un volum de proză scurtă nu a putut avea un impact similar. Mai mult decât atât, autorii specializați în genul scurt au avut un statut marginal în ierarhiile criticii și în preferințele epocii: Radu Cosașu este primul nume care-mi vine în minte. Chiar dacă Nicolae Manolescu și alții au scris admirativ despre cărțile sale, „meseria de nuvelist“ l-a ținut, până după 1990, când a fost recuperat de optzeciști alături de alți „marginali“ precum Mircea Horia Simionescu ori Mircea Ivănescu, ca un mare scriitor, un precursor al postmodernismului, prin infuzia de autobiografie autoironică pe care-o aducea într-o tradiție a prozei care se lua mult prea în serios (altfel spus, respecta convențiile sau, când le spărgea, precum Breban în Bunavestire, frecventa numai „temele mari“, ultimative). Pe scurt, până la generația optzeciștilor, prejudecata spunea așa: romanul își asumă temele mari, proza scurtă pe cele mici; primul vizează universalul, cea din urmă – accidentalul.
Infuzia de autenticitate, apetitul pentru experimentul textualist, captarea critică sau sarcastică a cotidianului ceaușist, densitatea intertextuală, cultul literaturii ca reacție la opresiunea ideologiei oficiale au devenit, după Desant ’83, ingrediente ale unui nou tip de a înțelege nu numai practica literară, ci și efectul ei în spațiul public. Generația lui Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Groșan, Cristian Teodorescu, Bedros Horasangian, Mircea Cărtărescu și, o las la final tocmai pentru a pune o lumină specială asupra ei, Adriana Bittel, a reabilitat în mod evident proza scurtă. Pe de o parte, modelul era cel american, unde short story are tradiție și reputație; pe de alta, era și un fel de a declara falimentul romanului sau neputința lui de a mai supraviețui în recluziune estetică, de a mai face față cenzurii. Or, stilul ironic, alunecos, labil, care se baza pe o lectură complice și specializată, capabilă să dezlege nu numai aluziile livrești, dar și apropourile subversive, pe care-l practicau tinerii prozatori de la cenaclul Junimea și nu numai au creat, în ultimul deceniu de comunism, o literatură nu atât anticomunistă, cât organic necomunistă, care nu putea fi instrumentalizată ideologic. Într-un fel, o replică sofisticată la Cântarea României.
Inflația de povești din postcomunism. Proza scurtă și reel-ul
Problema? După decembrie 1989, o astfel de proză a devenit caducă. Aluzia, rafinamentul, încifrarea mesajului, virtuozitatea au început să fie resimțite ca manieriste ori ca exces stilistic. Cum obsesia tuturor era adevărul, exprimat cât mai direct și mai răspicat, o nouă literatură trebuia să concureze cu non fiction-ul. Ca să nu mai spun că apariția presei tabloide și a serialelor sud-americane, deschiderea către industria de entertainment, nu în ultimul rând patima politică au împins, în primul deceniu postcomunist, nu numai proza scurtă, dar literatura cu totul în umbră. Principalii prozatori nouăzeciști, Radu Aldulescu sau Daniel Bănulescu sunt mai ales romancieri. Eforturile unui Dan Silviu Boerescu de a aduna între copertele unor antologii „cele mai bune povestiri“ (19952000) nu a fost în măsură să revitalizeze interesul. Răzvan Petrescu rămâne, prin excelență, autorul de proză scurtă, continuatorul lui Radu Cosașu. Rupând convențiile, cu microrealismul lui consecvent, cu ștergerea distincției dintre ficțiune și autobiografie, cu disprețul programatic față de maximalismul dogmatic, autorul Eclipsei este maestrul genului scurt din perioada postcomunistă. Apoi, în jurul anului 2000, încep să apară prozatori care nu mai au obsesia marelui roman, a „genului suprem“. Dan Lungu (Cheta la flegmă, Băieți de gașcă), Florin Lăzărescu (Cuiburi de vâsc, Lampa cu căciulă), Lucian Dan Teodorovici (Atunci i-am ars două palme, Celelalte povești de dragoste) recuperează prin exotizare scene din comunismul târziu, fie din violența tranziției. Un program de recuperare a trecutului recent prin povestiri îi aparține lui Sorin Stoica, a cărui formație de antropolog i-a deschis urechea și către limbaje periferice (Povestiri cu înjurături, Aberații de bun-simț). În același timp, noul cinema românesc se ivește (Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu, apoi Radu Jude), decupând aceleași experiențe din ceaușism sau din tranziție, folosind tehnici sincopate sau, dimpotrivă, fluxul continuu și preluând o parte din narațiunea despre realitatea românească. Din această emulație (nu-i spun concurență), a ieșit o proză de bună calitate, chiar dacă, adesea, cei mai buni autori s-au orientat către roman (așa cum și regizorii au abandonat scurtmetrajele și au propus construcții tot mai ample și mai complicate, cu mesaje tot mai stratificate).
Dacă inițial s-a produs o migrațiune a autorilor de proză scurtă către roman (Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ioan Groșan, Cristian Teodorescu, apoi Dan Lungu, Teodorovici, Lăzărescu, Radu Pavel Gheo, Lavinia Braniște ș.a.), aș spune că azi există un echilibru între cele două fețe ale prozei. Ba chiar, în timp ce romanul nu are parte de o receptare specializată, de reviste dedicate, de premii speciale, de festivaluri, proza scurtă a început să beneficieze de această infrastructură culturală, pe care într-un fel a forțat-o.
Cum? Ce anume a produs reabilitarea genului scurt după 2010? Sigur, o parte a răspunsului trimite la erodarea încrederii în „marile narațiuni“, care sintetizează și oferă o privire de ansamblu asupra unei realități sociale. Dar această „realitate“, care putea fi redusă la câteva constante și se lăsa conceptualizată și descrisă ca atare până la finele secolului al XX-lea (la noi, până prin 2010), a fost ea însăși dinamitată, spartă în sute de micro-realități, odată cu filtrarea ei prin noile media și mai ales prin rețelele de socializare. Or, acest caracter centrifug se lasă mai eficient surprins prin decupaje epice, prin tensiune și sugestie, decât prin ample ficțiuni de tip frescă. O lume cu structură pulverizată poate fi captată prin intermediul unui discurs fracționat, care decupează „epifanii“ pentru a-i stârni cititorului comoții etice sau emoționale. Proza scurtă șochează, azi, mai mult decât romanul, pentru că lucrează cu tușe mai groase, într-un ritm frenetic, specific, de altfel, temporalității hărțuite în care suntem prinși.
Să mai observ că, nu în ultimul rând, s-a schimbat și receptarea. Literatura trebuie să concureze cu enorma cantitate de informații care sufocă spațiul public și mai ales cu rezervorul nelimitat de „povești“ rulate-n buclă în feed. Dacă în modernism romanul rivaliza cu cinematografia, acum el trebuie să reziste presiunii uriașe a rețelelor de streaming și a rețelelor de socializare, iar poezia și proza scurtă se confruntă cu reel-ul – noua formă de înscenare a poveștii. În numai zece secunde, nu există timpi morți: totul e mișcare, muzică, mimică exagerată, ritm, mesaj esențializat și mai ales stimularea gustului pentru senzațional. Or, asta creează, a creat deja un alt tip de receptare, o reducere a capacității de concentrare. Proza scurtă e nevoită să capteze atenția consumatorilor de Instagram și TikTok, să excite în egală măsură. Mai mult decât oricând, e condamnată la intensitate, la tensiune, la eficiență. S-a debarasat de tot ce poate fi resimțit ca excedentar, s-a „deliteraturizat“ (ceea ce e tot o strategie literară), s-a orientat către pragmatism narativ, luând forme tot mai comprimate, de tip flash fiction.
Efectul? Niciodată proza scurtă nu a mai avut un statut egal ca în ultimii ani. Se simte efectul unor ateliere de scriere creativă, precum cel ținut de Florin Iaru, Marius Chivu și Cristian Teodorescu: apar an de an tot mai multe volume bune, ale unor autori care nu mai comit erorile debutului, care au uneori maturitate și chiar rulaj narativ suficient pentru a se fixa ca repere. Au existat și există reviste dedicate prozei scurte, dintre care aventura cea mai frumoasă a fost Iocan (și titlul avea chichirezul lui, trimițând la spațiul dedicat poveștilor comunității din Moromeții). Acum se înmulțesc site-urile cu aceeași destinație: nesemnate.ro sau coddepoveste.ro, care preiau rolul unor cenacluri, pe care, pentru generația noastră, l-a jucat platforma clubliterar.ro. Zecile de antologiile tematice au câștigat mulți cititori de proză scurtă. În ultimii ani, încep să apară proiecte conceptuale, similare celor care de multe decenii dau tonul în Occident: aș aminti în primul rând cele patru volume din seria Kiwi, coordonată de același Marius Chivu, dar și cele două volume din antologia coordonată de Cristina Ispas și Victor Cobuz, Retroversiuni, dedicată autoarelor de proză scurtă. Mai multe ediții ale unui festival de proză scurtă derulat în mai multe orașe prin rețeaua librăriilor Cărturești deja consfințește că ne aflăm în vârful acestui fenomen al revenirii genului scurt. Pentru ca lista să fie nu completă, dar măcar orientativă, înșir și nume ale unor autori și autoare de cărți de proză scurtă care au fost insistent comentate, premiate și, mai ales, citite în ultimii câțiva (nu mulți) ani: Nichita Danilov, Mircea Cărtărescu, Mariana Codruț, Florin Iaru, Răzvan Petrescu, Radu Paraschivescu, Cristian Tudor Popescu, Viorel Ilișoi, Radu Părpăuță, Marian Ilea, Lavinia Braniște, Diana Geacăr, Simona Goșu, Dumitru Crudu, Anca Vieru, Ana Maria Sandu, Elena Vlădăreanu, Augustin Cupșa, Irina Georgescu Groza, Ștefania Mihalache, Ioana Drăgan, Cristian Fulaș, Cristina Chira, Horea Sibișteanu, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Cătălin Pavel, Florin Irimia, George Cornilă, Dan Pleșa, Iulian Tănase, Andrei Panțu, Cosmin Leucuța, Mircea Pricăjan, Serenela Ghițeanu, Remus Boldea, Ion Pleșa, Iulia Gherasim, George C. Dumitru, Bogdan Răileanu, Lavinica Mitu, Adriana Jderu, Irina Brumă, George Moise, Mihai Mateiu, Bogdan Perțache, Gabriel Macsim, Florin Duțu, Iulian Fruntașu, Delia Hügel, Alexandra Niculescu, Anca Chimoiu, Sabina Yamamoto.
Concluzia se pate deduce din această încercare de scanare a peisajului. Cred că literatura română are, în acest moment, resurse foarte bune. Tot ce trebuie este să dezvoltăm și o piață a cărții pe măsura ofertei scriitoricești. Dacă în anii 1980, Nedelciu, Cărtărescu, Crăciun se raportau la Borges, John Barth sau Italo Calvino, azi cred că autorii de proză scurtă concurează cu influencerii de pe rețelele de socializare. Și provocarea este mai mare, pentru că e o luptă cu arme inegale, în afara convenției literare. Cred însă că, într-o asemenea competiție disproporționată, ea va fi nevoită să se reformeze (și deja o face), să-și abandoneze rutina, să-și diversifice mijloacele. A devenit caducă și falsă opoziția proză scurtă–roman. Azi marea opoziție este între cultură și analfabetism funcțional, între memorie și amnezie. Și între cine și cum își asumă marile povești. Dacă reușește literatura să le dea forma cea mai plauzibilă și mai emoționantă – atunci mai avem o șansă. Dacă nu – ne vom reinventa cândva ca specie, ca de fiecare dată, tot prin povești. Adică prin literatură.
Imagine: Birds, Adela Giurgiu, 2021
