Proza douămiistă. A fost sau n-a fost?
La două decenii de la debutul scriitorilor catalogați drept douămiiști, critica literară încă nu s-a pus de acord în ceea ce privește natura și caracteristicile principale ale acestui fenomen ce a marcat profund literatura română postdecembristă. Consens există doar în privința faptului că realitatea literară pe care încearcă să o cuprindă concepte ca „douămiism“ sau „milenarism“ este prea complexă și diversă ca oricare dintre noțiunile-etichetă propuse să fie satisfăcătoare până la capăt. Chiar dacă au existat și poziții critice radicale, care au negat existența unei generații de creație intitulată „douămiistă“, majoritatea comentatorilor au fost de acord că tinerii care au debutat la începutul anilor 2000 au intrat puternic în literatură, delimitându-se clar de scriitorii și criticii optzeciști și șaizeciști, cerând și căutând schimbarea și noutatea.
Cu toate că viabilitatea conceptului de „douămiism“ a fost contestată activ în publicistica culturală, critica și istoriografia literară au înregistrat termenul și l-au legitimat ca fiind cel mai util în descrierea ansamblului de poetici și tematici specifice literaturii scrise de tinerii poeți și prozatori din acea perioadă. În dosarele și bilanțurile dedicate generației 2000 și publicate pe la sfârșitul deceniului, s-a tot discutat despre epuizarea resurselor de creație și a formulelor artistice ale tinerilor scriitori ca de un sfârșit al douămiismului. Deși unele direcții precum mizerabilismul sau autoficțiunea s-au consumat, fiind practicate în continuare și fără prea mult succes doar de unii dintre autorii care le-au consacrat, douămiismul nu doar că rămâne viu, ci se transformă, încet, dar sigur, prin acumulările de parcurs, în paradigma dominantă a literaturii contemporane, impunând standardul și norma literară a momentului, pe care cei ce vin din urmă vor să o urmeze sau să o încalce.
În Dicționarul General al Literaturii Române, Nicolae Bârna notează că „douămiismul privește în primul rând – și aproape exclusiv – poezia, pentru că proza tinerilor iviți în perioada în chestiune înregistrează evoluții proprii, cumva decalate și difuze, mai greu de regrupat și sistematizat ca manifestând o orientare coerentă“1. Observația este corectă într-o anumită măsură, douămiismul fiind un concept articulat mai ales pe baza poeziei scrise de tinerii poeți. De altfel, nu doar un comentator mai în vârstă ca Nicolae Bârna a sesizat inegalitatea dintre cantitatea și calitatea producției de poezie și cea de proză a generației 2000. Unul dintre cei mai importanți critici douămiiști, Paul Cernat, concluzionează într-o anchetă din 2009 din Cuvântul că „despre douămiism putem vorbi, cu adevărat, doar în poezie. În proză este fie inexistent, fie (deocamdată) irelevant valoric. Ca de fiecare dată, poeții se află în avangarda sensibilității unei epoci“2. Într-adevăr, proza nu a avut niște grupări și direcții estetice coezive precum fracturismul, utilitarismul sau neoexpresionismul din poezie, dar chiar și așa, inexistența prozei douămiiste este o prejudecată care nu se susține, dar care nici nu a fost combătută convingător până acum. În același timp, înțelegem și poziția lui Paul Cernat, care scria cele de mai sus la sfârșitul anilor 2000 – argumentate mai pe larg într-un dublu articol anterior din Observator cultural, „Puncte din oficiu pentru literatura română tânără“, care a stârnit o adevărată polemică la momentul respectiv –, deoarece aria de selecție a romanelor și colecțiilor de povestiri a tinerei generații nu era într-adevăr foarte ofertantă în punctul acela. Cele mai bune volume de proză ale autorilor douămiiști din primul val, precum Matei Brunul (2011) de Lucian Dan Teodorovici, Soldații. Poveste din Ferentari (2013) de Adrian Schiop, Copilăria lui Kaspar Hauser (2017) și Abraxas (2022) de Bogdan-Alexandru Stănescu sau Și se auzeau greierii (2019) de Corina Sabău, ca să dau doar câteva exemple, au apărut mai târziu. Împărtășesc părerea lui Paul Cernat că proza tinerilor scriitori a primit niște puncte din oficiu, dar, în același timp, mi se pare un reflex firesc atunci când apare o nouă promoție de scriitori, mai ales într-un moment în care se simte nevoia reîmprospătării peisajului literar. Într-o anumită măsură, același lucru l-am făcut și noi în a doua parte a anilor 2010 cu prozatorii ieșiți din cursurile de creative writing. Totuși, în ciuda exigenței criticii, literatura douămiistă avea deja prozatori redutabili, cu cărți convingătoare – pe lângă cei menționați mai sus îi mai amintesc pe Dan Lungu, Sorin Stoica, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu, Ana Maria Sandu, Radu Pavel Gheo, dintre cei care publicaseră deja măcar o carte.
Așadar, prozatorii douămiiști au dat cele mai bune cărți ale lor în anii 2010, lucru ce nu ar trebui să ne surprindă dacă luăm în considerare și faptul că, în general, proza necesită maturitate și ceva mai mult timp de lucru. Un argument mai convingător pentru scepticismul față de proza douămiistă este relația acesteia cu modelele epicului românesc, mai ales cu cele ale înaintașilor direcți. După cum spuneam, foarte importantă în cristalizarea identității generației 2000 a fost atitudinea de frondă și ruptura manifestă de optzecism. Față de poezie, proza tinerilor scriitori vădește o mai mare continuitate cu cea a promoțiilor anterioare. Din acest motiv, în Istoria literaturii române contemporane, Mihai Iovănel nu a găsit dificilă compartimentarea ficțiunii postdecembriste în funcție de variantele realismului practicat de scriitorii perioadei, și nu generațional. De exemplu, metarealismul postmodern nu are ca limită cărțile optzeciștilor sau ale așa-zișilor nouăzeciști, ci continuă până la Răzvan Rădulescu și Emilian Galaicu-Păun. Desigur, metaficțiunea prozatorilor tineri a anilor 2000 e diferită de cea a lui Mircea Cărtărescu sau a Simonei Popescu, așa cum biografismul ultimului val al prozei românești prezent la autori ca Diana Bădica sau Andrei Dósa arată altfel decât cel al lui Adrian Schiop sau Dan Sociu.
Proza postdouămiistă. Este sau nu este?
Poezia scrisă de autorii care au început să debuteze la cumpăna primelor două decenii ale secolului XXI a fost de la început destul de diferită de cea a douămiiștilor, astfel încât criticii au anunțat apariția unei noi promoții literare, pe care au etichetat-o, în lipsa unui termen mai bun, „postdouămiistă“ – după cum ziceam mai sus, cel puțin în poezie, douămiismul a rămas reperul. Deși postdouămiismul nu s-a impus la aceeași scară și la aceeași viteză ca douămiismul – și aici se vede, de fapt, lipsa criticii de întâmpinare și nu numai, care să contureze profilul promoției și să-l consolideze în câmpul literar –, acesta a rămas cel mai utilizat concept în analiza poeziei noii generații, alături de cele de postmilenarism și metamodernism. Așadar, postdouămiismul s-a consacrat ca un fenomen eminamente poetic.
Postdouămiismul a fost discutat mai pe larg în câteva dosare tematice, anchete și articole din revistele culturale și academice de la sfârșitul anilor 2010. Deși majoritatea celor care au cercetat poezia postdouămiistă sunt de acord că nu a existat o ruptură radicală între cele două promoții literare, trăsăturile indicate ca fiind caracteristice postdouămiismului conturează existența unei sensibilități clar diferite de cea douămiistă. În „Postdouămiismul: o paradigmă in progress“3, unul dintre cele mai convingătoare demersuri de teoretizare a noii poezii, Mihnea Bâlici indică nexurile postdouămiismului: raportarea la postuman/itate, neocalofilismul, postironia. Într-un alt articol important pentru înțelegerea noii poezii, „«Postdouămiismul». O promoție“, Ovio Olaru descrie această generație de creație ca fiind alcătuită „din poeți tineri, născuți după revoluție, a căror concepție despre poezie diferă în mod fundamental de cea a predecesorilor“4, identificând doi factori foarte importanți în apariția postdouămiismului: „Primul motiv ar fi acela că stilistică douămiistă își epuizează capitalul de șoc. Al doilea îl constituie dispariția condițiilor extraliterare care generau frustrarea din substrat a fenomenului 2000“5.
Altfel stau lucrurile în proza anilor 2010. Scena este în continuare dominată de douămiiști, care, alături de scriitori din generațiile precedente (Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu), își publică acum unele dintre cele mai bune cărți. Mai mult decât atât, o serie de poeți (Bogdan-Alexandru Stănescu, Elena Vlădăreanu, Radu Vancu, Ștefan Manasia) și de critici douămiiști (Marius Chivu, Andreea Răsuceanu, Bogdan Crețu) fac pasul către proză în anii 2010.
Întrebarea spre care m-am îndreptat cu acest excurs în literatura ultimilor 20 de ani este evidentă: a fost douămiismul depășit în proză? Dacă ar fi să admitem existența acestuia, către ce autori ar trebui să ne uităm? Unde se face demarcația între promoții literare? Dacă e să aplicăm modelul din poezie, atunci prozatorii debutați după 2010 ar trebui să propună o alternativă la douămiism. Printre autorii considerați în mod convențional douămiiști au început să publice o serie de alți prozatori, pe care critica nu s-a grăbit să-i eticheteze în vreun fel sau să-i strângă împreună: Lavinia Braniște (care a debutat cu un volum de poezie în 2006, ce nu a avut un impact prea mare, renăscând literar în 2011 cu volumul de proză scurtă Cinci minute pe zi), Bogdan Coșa, Mihai Duțescu, Adina Rosetti, Mihai Radu, Mihai Mateiu, George C. Dumitru, Cosmin Leucuța, George Cornilă, Adrian G. Romila, Cristian Fulaș, Raluca Nagy, Mihnea Mihalache-Fiastru. De asemenea, ne punem întrebarea dacă promoția prozatorilor ieșiți din cursurile de creative writing și debutați în a doua jumătate a decadei trecute pot fi etichetați drept postdouămiiști.
În articolul amintit mai sus, Ovio Olaru observă și „diferența organică de vârstă care îi separă pe douămiiști de postdouămiiști“6, diferență care se traduce prin alte experiențe și alt consum cultural. Să luăm numai raportarea la comunism, care este total diferită față de cei care au copilărit în ultimii ani ai regimului, sau utilizarea noilor media, care pentru douămiiști e o aptitudine căpătată pe parcurs, în adolescență sau mai degrabă la prima tinerețe, pe când postdouămiiștii utilizează internetul mult mai timpuriu – cei mai tineri dintre ei putând fi considerați nativi digitali. Noile promoții de prozatori fac parte din aceeași generație biologică cu douămiiștii clasici (de exemplu, Bogdan Răileanu și Ioana Baetica Morpurgo sunt ambii născuți în 1980), iar asta se vede și în cadrul de referință asemănător. Elocvent și frapant în acest sens este cazul Iuliei Gherasim, născută în 1982 și debutată în 2024 cu volumul de proză scurtă Ce văd păsările (Editura Polirom), în care avem surprinse etapele principale ale biografiei generației mileniale: copilăria marcată de austeritatea ceaușismului târziu, adolescența în tranziția sălbatică către capitalism, studenția în preajma aderării la Uniunea Europeană și prima tinerețe în anii 2010. Cu diferențele specifice, scriitori ca Iulia Gherasim sau Bogdan Răileanu au mai multe în comun cu cei debutați înaintea lor ca Mihai Duțescu sau Ana Maria Sandu, decât o au poeți ca Vlad Drăgoi sau Cătălin Șuteu cu predecesorii douămiiști.
Nici dacă ne uităm la romanele și volumele de proză scurtă ale autorilor debutați la finalul anilor 2000 și în anii 2010 nu găsim diferențe de sensibilitate și de formulă asemănătoare cu cele pe care le putem identifica între poezia douămiistă și cea postdouămiistă. Proza anilor 2010 nu prezintă nici o discontinuitate radicală cu cea a anilor 2000. Ba din contră, este o perioadă în care proza douămiistă atinge noi culmi. Postdouămiismul în proză ar trebui să fie evident prin dorința scriitorilor de a se rupe și de a depăși modelele anterioare, atitudine cvasiabsentă atât în rândurile prozatorilor debutați la începutul anilor 2010, cât și a celor ieșiți din atelierele de creative writing. Până și poeții postdouămiiști convertiți la proză merg pe aceleași căi bătătorite de către cei dinaintea lor, cum e și cazul lui Andrei Dósa cu romanele sale autoficționale Ierbar (2018)și Multă forță și un dram de gingășie (2021) – deși, ca să fiu drept, volumul din urmă, prin explorarea unor tipare masculine nocive, răstoarnă anumite locuri comune ale douămiismului, însă nu e destul pentru a-l plasa în afara paradigmei. De fapt, ce fac toți aceștia este o rafinare a unora dintre formulele practicate de douămiiști, precum minimalismul biografic, lărgind în același timp aria tematică și îmbogățind cadrul de referință al prozei ce-și are rădăcinile în primii ani ai secolului curent. De asemenea, din punct de vedere sociologic, ei explorează medii și grupuri diferite. După cum foarte bine observă Mihai Iovănel, „după realismul mizerabilist al anilor ’90, structurat de o sociologie victimară (reflectând perspectiva marginalilor), se poate nota o aspirație a prozatorilor din a doua parte a anilor 2000 și din anii 2010 de a da personajelor profesiuni cât mai urban-sofisticate“7. În același timp, aceștia și-au rafinat observația și critica socială și au o conștiință politică ceva mai accentuată decât cei care au venit după ei. Făcând un pas mai departe, scriitorii ce au urmat celebrele cursuri de creative writing și care au intrat în câmpul literar după 2015 oferă și ei un upgrade tematic și ideologic, înzestrând universul prozei douămiiste cu o nouă dimensiune socio-politică, cea a „creativilor“, publicitari, artiști, freelanceri, a clasei de mijloc urbane, a mediului corporatist, pe scurt, realismul neoliberalismului post-aderare la Uniunea Europeană – descrierea asta nu acoperă în întregime proza acestor autori, este doar cea mai pregnantă direcție urmată de aceștia, cu precădere în proza scurtă din antologii și din volumele de autor.
Cred că mai potrivit este să vorbim despre mai multe valuri ale douămiismului așa cum optzecismul și nouăzecismul au fost considerate valuri ale literaturii postmoderne. Așadar, avem scriitorii considerați și înregistrați de istoriile literare drept douămiiști, dar avem și un al doilea val, de scriitori ce au debutat puțin mai târziu decât primii douămiiști, dar care vin în continuarea lor (Lavinia Braniște, Mihai Radu & Co.), precum și un al treilea val, pe care-i voi numi douămiiștii tardivi (Simona Goșu, Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, Irina Georgescu Groza, Iulia Gherasim și alții). Dacă douămiiști din al doilea val și-au amânat debutul din varii motive, cei tardivi sunt cei care nu au făcut Litere, alegând un traseu educațional și profesional care să le asigure un nivel de trai mai stabil și mai sigur decât cel al absolvenților de umanioare sau sunt cei care au făcut o facultate din această zonă, dar care nu s-au aventurat în scrisul de literatură din motive financiare, de încredere.
Indiferent de formația universitară, douămiiștii tardivi au așteptat momentul prielnic pentru a lua în serios scrisul și au debutat mult mai greu pentru că le era foarte dificil să penetreze câmpul literar. În acest sens, cursurile de creative writing – cel mai cunoscut dintre ele fiind cel ținut de Marius Chivu și Florin Iaru –au fost vitale în emergența valului de noi prozatori. Într-un articol din Observator cultural, am scris despre problemele noii proze, unde am încercat să combat clișeul conform căruia cursurile de creative writing ar fi un soi de școală literară. Astfel, notam atunci, aceste ateliere, „pe lângă faptul că îi ajută pe participanți să scape mai repede de niște obiceiuri de scriere nefericite, caracteristice începătorilor, le permit arhitecților, inginerilor, doctorilor, economiștilor, publicitarilor etc. să scrie – constant și sub îndrumarea cuiva – și să publice, eventual, la editurile importante din România, la care ar fi avut mult mai greu acces, de altfel“8. Dacă optzeciștii și primii douămiiști au avut parte de cenacluri ținute de figuri tutelare în cadrul Universității sau în instituțiile centrale ale câmpului literar precum Uniunea Scriitorilor, cei care au fost interesați de scris în anii 2010 nu s-au mai putut bucura de această infrastructură culturală. În lipsa altor alternative, douămiiștii tardivi au apelat la cursurile de creative writing pentru a porni în sfârșit pe calea scrisului. Desigur, pe lângă modul de organizare și funcționare, diferența fundamentală dintre cenaclurile de altădată și atelierele de creative writing este gradul de acces. Dacă cenaclurile erau deschise pentru toți cei interesați, cursurile de creative writing pot fi urmate contra cost. Cum existența unui tarif limitează din start participarea, cei care și-au permis să plătească suma respectivă și să urmeze cursurile proveneau – sau aspirau să facă parte – din clasa de mijloc a anilor 2010. După cum spuneam mai sus, acești noi scriitori propun o tematică și o scenografie inedite pentru proza românească postdecembristă, una a bunăstării materiale, ce contrastează cu precaritatea și mizeria primilor douămiiști. Stabilitatea financiară și socială le permite acestor scriitori luxul de a-și explora propriile traume, relațiile de familie și alte provocări mai abstracte. Principala problemă socială și politică abordată de douămiiștii tardivi este corupția partidelor care s-au succedat la guvernare. Paleta de subiecte și reprezentări sociale limitată i-a adus pe mulți dintre acești prozatori în fundături tematice, mai ales în proza lor scurtă – pe care unii dintre ei le-au depășit apoi în romane.
Chiar și așa, nu putem nega faptul că valul al treilea al prozei douămiiste a contribuit decisiv la reîmprospătarea scenei literare autohtone. Cel mai important efect al cursurilor de creative writing a fost generarea unui număr considerabil de debutanți, care împărtășeau nu doar un fundal social asemănător, ci și experiența participării la aceste ateliere, ce le-a dat o conștiință colectivă, de grup. Deși nu au mai scris manifeste ca primii douămiiști, acești scriitori au avut sentimentul apartenenței la o promoție literară nouă. Pe lângă debutul propriu-zis în volum, aceștia erau prezenți împreună în reviste și antologii de proză scurtă, construind în timp imaginea unui nou val în proza autohtonă. Aceasta este diferența importantă dintre douămiiștii din al doilea val și cei pe care i-am numit tardivi. Cei din urmă au avut o intrare mai coerentă în câmpul literar, convingând atât cititorii, cât și editorii de carte că proza românească merită mai multă atenție și, implicit, mai multe resurse care să fie investite în publicarea și promovarea acestui segment al pieței de carte. Poate mai mult decât „egoficționarii“, douămiiștii tardivi au demonstrat publicului cititor și criticii că proza românească contemporană trece printr-o perioadă bună.
Cel de-al treilea val al prozei douămiiste aduce două schimbări foarte importante în peisajul literar. În primul rând, ei sunt cei care demonstrează că proza scurtă nu este un gen minor. Ghidați de traineri din primul val douămiist, ca Marius Chivu, Marin Mălaicu-Hondrari sau Cosmin Perța, noii prozatori scriu în principal proze scurte în cadrul atelierelor de creative writing, ca mai apoi să continue să publice în reviste dedicate prozei scurte ca Iocan sau Revista de povestiri sau în antologii ca Kiwi (editată de același Marius Chivu) și, în final, să debuteze cu propria colecție de povestiri. De fapt, dintre debuturile semnificative ale acestui val se remarcă mai ales volumele de proză scurtă: Tot spațiul dintre gândurile mele de Bogdan Răileanu (2017), Fragil de Simona Goșu (2020), Stații de Ramona Gabăr (2022) sau Ce văd păsările de Iulia Gherasim (2024). Deși mare parte dintre acești prozatori scriu și roman, multe dintre cele mai reușite cărți ale lor rămân cele de proză scurtă.
Deși m-am plâns mai sus de tematica așa-zis corporatistă a noii proze, nu vreau să se înțeleagă că întreaga producție literară a acestui val de scriitori poate fi etichetată astfel. În general, acesta a fost și unul dintre principalele reproșuri formulate de criticii literari de stânga, care s-au grăbit să limiteze noua proză la acest filon, pe care și eu la rândul meu îl contest. Dar cărțile lor spun mult mai mult decât povestea unor tineri mileniali alienați de munca în clădirile de birouri de sticlă. În continuare, o să mă refer la proza scurtă, pentru că aici se văd mai bine tendințele noului val din proza românească. După cum spuneam și mai sus, una dintre cele mai puternice direcții ale noii proze este cea a relațiilor de familie și a felului în sunt confruntate traumele transgeneraționale, de la Fragil de Simona Goșu până la Bărbatul fără cap de Lavinica Mitu sau Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană, ca să rămânem în zona prozei scurte. Apoi, deși domină în preferințele autorilor, realismul nu are monopol în noua proză. Guadalajara de Iulian Popa, Tonomatul de Andrei Panțu sau Vezi mâinile mele de Gabriel Macsim mizează pe fantastic, insolit, stranietate și mister pentru a testa limitele realității. În fine, o altă linie importantă este cea a migrației economice, a diasporei, a contactului dintre culturi, prezent în volume de proză scurtă ca Stații de Ramona Gabăr, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor de Cristina Chira sau Visul canadian de Bogdan Perțache. Apoi, ca să ajung și la a doua schimbare foarte importantă adusă de noua promoție literară, proza autohtonă înregistrează un număr mult mai mare de scriitoare decât în promoțiile anterioare – aici contribuie și cel de-al doilea val douămiist. Cel mai bine se vede acest fapt în proza scurtă, unde scriitoarele domină peisajul, oferind în povestirile lor mai multe unghiuri de explorare a identității feminine – pe lângă toate autoarele menționate anterior le mai amintesc și pe Anca Vieru, Anca Goja, Ramona Micu, Adriana Jderu ș.a. În antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000 pe care Marius Chivu a coordonat-o, publicată în 2014, criticul și scriitorul douămiist a încercat să explice prejudecățile pe care câmpul literar și editorial le avea față de proza scurtă. La un deceniu de la apariția acelui raport de etapă în proza scurtă douămiistă putem spune că acest gen trăiește o nouă viață.
Concluzia la care ajung este că postdouămiismul în proză nu există încă. Deși găsim și printre autorii ca Andrei Dósa sau Horea Sibișteanu, care au continuat poetica douămiistă în proză, niște semne ale unei sensibilități noi, cred că abia cu volume ca Dezrădăcinare de Sașa Zare putem să întrevedem schimbarea mult așteptată, fie că o numim postdouămiistă sau metamodernistă. Deși mă aștept ca prozatorii născuți după 1989 să fie cei care să propună moduri noi de a face proză, nu cred că trebuie să ne bazăm strict pe acest considerent biografic. Avem deja câțiva autori născuți în anii ’90 ca Pavel Nedelcu, Teodor L. Nedeianu sau Irina Anghel care nu propun ceva radical diferit, dar avem și romanele Emiliei Faur și Denisei Ștefan în care simțim nevoia de a încerca lucruri diferite. Cum va arăta proza generației Z încă nu putem spune, poate o va oglindi pe cea a poeților postdouămiiști – poate chiar unii dintre aceștia vor debuta în proză –, poate va urma linia „radicalizării postmilenialilor“, după cum scria Teona Farmatu analizând poezia contemporană, spre o proză a erei policrizei mondiale pe care o traversăm. Ce este cert e că trebuie să fim prudenți și să nu ne pripim în a anunța moartea paradigmei douămiiste fără a avea nicio alternativă cristalizată.
1 Dicționarul General al Literaturii Române, Vol. D-G, Ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, p. 284.
2 „Douămiism vs. douămiism“ în Cuvântul, Anul XV (XX), Nr. 6 (384) iunie 2009.
3 Mihnea Bâlici, „Postdouămiismul: o paradigmă in progress“ în Euphorion, Anul XXVIII, Nr. 4, octombrie/noiembrie/decembrie 2017, pp. 6-9.
4 Ovio Olaru, «Postdouămiismul». O promoție“ în Transilvania, Nr. 7/2017, p 46.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 47.
7 Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, Iași, Editura Polirom, 2021, p. 290.
8 Victor Cobuz, „Avem o problemă cu noua proză?“ în Observator cultural, nr. 1111, 1-7 iunie 2022, p. 14.
Imagine: Interior Zero, r. Eugen Jebeleanu, 2025
