Disclaimer:
Acesta ar fi trebuit să fie un text despre performanță, despre olimpiadă și despre elevii grozavi ai României, despre presiunea care stă pe umerii lor și despre indiferența pe care o înghite un copil care a petrecut ore în șir în pregătirile pentru competiții. Acest text trebuia să fie despre elevi, dar m-am răzgândit.
Acest text poate conține urme de frustrare.
Cei mai străluciți dintre noi nu sunt la catedră, îi văd pe Facebook/Insta departe de casă, departe de materie, în pierdere. Da, în pierdere. Deși câștigă bine, cei mai străluciți dintre noi fac altceva. Acel altceva care merită. Dar acest merită e un răspuns prefabricat la o întrebare despre bani. Dai la o parte cortina și o să vezi oameni care au învățat ceva, apoi au pus totul pe hold. E o pierdere? Da, de timp, bani de studii, nopți de învățat, dar mai ales de iluzii, chiar ai crezut că înveți bine și ajungi cineva, nu?
Sunt în grevă din prima zi. Azi am fost la școală cu fiul meu, grădinița este închisă și eu am acționat în consecință. În liniște, fără scuipatul din fruntea educatoarei. Mi-am luat fiul de mână și am plecat cu el la școală, fără să mă întreb dacă am voie. Am considerat că este o situație în care variantele sunt evidente: o rudă, un părinte, un loc de muncă, undeva trebuie să ajungă și acest copil. În sala profesorilor curg opinii peste opinii despre ce e de făcut, se obțin pe loc diplome în economie, psihologie, actorie. Se rup dramatic prietenii și se urlă. Fiul meu își ține mâinile la urechi și în curând ne vom retrage spre casă, cu același gust amar.
În parc sunt întrebată de mame: cât mai durează? La librăria la care îmi imprim documentele: cât mai durează? În taxi: își cer și ăștia drepturile acum, după ce au făcut în pandemie.
Dar chiar așa, ce am făcut în pandemie? Școală pe laptopul meu/ internetul meu/ spațiul meu? La asta se referea? Cu elevii care închid camerele și mamele care intervin în discursul meu, în drumul lor de casnice, cu oala de ciorbă în brațe? E o poveste despre respect aici. Și respectul e prima verigă din lanțul acesta de care o să murim agățați în curând. Și în afara pandemiei ce am făcut noi, proștilor? Încasăm intervenții de la părinți care nu au minime cunoștințe legate de materie, motivăm absențe făcute în citybreak, că așa zice medicul, că te-a durut capul (atenție, cele 10 absențe nemotivate permise s-au făcut 20, așa se lucrează pentru combaterea abandonului școlar/ absenteismului). S-a decis ceva pentru mine, pălmașul? Nimic. Sunt în slujba elevului și asta îmi ocupă tot timpul.
Cu onestitatea stăm mai prost, și în momentele astea vedem ce înseamnă copilul meu, jobul meu, viitorul meu.
Mama avea o metodă prin care îmi amintea cât de puțin contează gura lumii, îmi spunea mereu că seara, înainte de somn, când fiecare pune capul pe pernă, nimeni nu se gândește la copilul altuia. Toți ne preocupăm de propriul copil/ partener/ părinte/ job/ viitor. Și uite așa înțelegeam cât de puțin contează ce decid eu, când mă împiedic și ce ratare am înregistrat.
Sunt în categoria aceea a sărăciei de 1-5 ani, cică o treaptă. Și nu o să mă plâng aici de cât de greu îmi este, că voi vă gândiți seara la propriul viitor și e firesc. Dar poate reușesc să dărâm câteva mituri despre viața noastră plină de avantaje, noi, ăștia care muncim 4 ore și cerem prea mult.
Mi-a ajuns cuțitul la os, nu îmi convine, pur și simplu, NU
NU pot să trăiesc cu un salariu de 3 000 de lei. Nu pot. Unde să transmit scuze pentru asta? Trebuie dosar cu șină?
NU am făcut studii pentru a înrăma diplome, ci pentru a-mi găsi un drum, pentru a munci într-o direcție și pentru a-mi construi un viitor confortabil.
NU vreau să dau/ fac meditații. Nu vreau, nu mi se pare firesc să muncesc alte 4-6 ore după ce am avut cu mine aproximativ 180 de elevi. Nu vreau să mă ocup de alți elevi, vreau să fiu acolo, apoi acasă, cu al meu copil. Vreau să am timp să corectez testele elevilor mei și să le dau feedback de calitate.
NU vreau să pun pe pauză viața mea personală, aș vrea să pot ieși în parc cu fiul meu, aș vrea să pot petrece o seară de vară în oraș, aș vrea să pot merge la un eveniment, să dorm după muncă măcar două ore.
NU vreau să îmi caut un soț cu bani, nu cred că ăsta e răspunsul la revolta mea, mă scuzați.
NU vreau nici să fac videochat pentru un ban în plus, mă scuzați!
NU vreau să ies din sistem, am învățat, am muncit, cine crede că e ușor să începi un drum nou după facultate/ master/ doctorat? De ce să fac asta? De ce? Și avem toți vitalitate pentru așa ceva?
NU vreau promisiunea că o să trăiesc mai bine peste 3 ani, luna asta îmi vine greu să achit cheltuielile. Luna asta. Luna care vine.
NU cred că poate cineva să îmi spună la ce să renunț ca să trăiesc mai bine.
NU sunt vinovată pentru ceea ce se întâmplă cu viitorul elevilor din clasele terminale. Am fost la catedră, i-am pregătit, am făcut tot ce am putut pentru ei, dar când se face seară, gândul meu se duce către mine și mă simt umilită. Și simt că fiul meu merită mai mult de la mine.
NU vreau să mi se spună în diverse contexte că mama elevului X lucrează în fabrica Y, la bandă, pe un venit mai mare decât al meu. NU vreau asta!
NU pot să îmi fac un credit, NU pot să am o viață personală echilibrată, venitul meu este absolut jenant și impredictibil. În fiecare an mă întreb unde voi munci de la 1 septembrie. Dacă voi munci. Dacă voi găsi ceva la o distanță rezonabilă de casă. Din câte școli pot forma o catedră, cum o să fac să corelez și să sincronizez orarul fiecărei unități.
NU vreau să mă simt umilită de elevii mei care au mai mult, mult mai mult și mă privesc cu o formă de milă. NU vreau să fiu privită ca parte a unei categorii de milogi.
NU prea sunteți atenți la noi atunci când ne facem treaba, e suficient ca un elev să tragă chiulul pentru ca profesoara să devină demonul casei, aia care nu își face treaba, aia care stă toată ziua degeaba.
NU am 4 luni de vacanță – fă-ți o afacere și lucrează din Maldive și lasă-mă –, nu am 4 luni de vacanță, eu merg în iulie în activitate, tot în iulie colegii mei dau titularizare și se luptă 60 pe un post titularizabil, la dracu-n praznic, departe de oraș, undeva unde ajungi greu. Dau titularizarea la mijlocul lui iulie, și în august încep ședințele. Acel târg de fete reloaded, acest târg în care profesorii stau ca vitele și speră că nu apare în ultimul moment cineva cu o hârtie care răstoarnă clasamentul.
Tu nu știi, drag părinte, dar în acest moment se întâmplă ceva magic, ceva aparte: cade platforma și e nevoie de o mică pauză, timp în care apar/ dispar posturi. Tu nu știi toate astea, pentru că tu aștepți să înceapă școala și ești revoltat pentru că fiul tău are o profă cu nota 5 la titularizare. Tu vii de la muncă și bați cu pumnul în masă pentru că fiul tău are profesori incapabili. Hai să îți mai spun una: toată luna august vânăm posturi și câteodată vine luna septembrie și nu am obținut un loc în care să ne exercităm profesia și așteptăm (țin să menționez că nu ne plătește nimeni cât așteptăm). Deci, vrei o vacanță de 4 luni? Încearcă, apoi spune-mi și mie cum se simte.
NU îmi permit o vacanță aparte, primesc 1 450 de lei pentru o vacanță de care râd elevii mei, dar îmi duc fiul la mare la 2 stele și facem aerosoli și adunăm amintiri. Nu spun asta ca să mă compătimești, ci pur și simplu NU am 4 luni de concediu, am doar o chinuială îngrămădită între examene și ședințe de repartizare pe posturi (mă scuzați, post, pe post).
NU sunt datoare să îți supraveghez copilul, și asta o să te doară tare, scuze. Când ai adus pe lume un copil, ți-ai asumat (sper) faptul că acest copil poate avea o răceală, o situație aparte, o nevoie de a lipsi de la școală, context în care tu, părintele, cauți soluții. Cauți soluții. Cauți soluții. Repet, e copilul tău și cauți soluții. Hai să o lăsăm mai moale cu discursul părintelui care are impresia că datoria lui este să preia zilnic copilul de la cineva pentru a-l arunca în pijamale și la somn. Caută soluții și nu uita că există în lume o specie de profesor care se înmulțește, face pui vii și devine părinte. Și acest părinte caută acum soluții pentru că nu își poate crește copiii cum merită.
NU pot accepta să mi se arunce în față 500 de lei, nu după modul în care arată bonul de cumpărături din casele noastre.
NU rezonez cu spusele profesorului-șef de stat, eu NU îndrăznesc să distrug nici măcar un examen. Copiii vor merge mai departe, lucrurile se vor așeza pentru viețile lor, dar noi nu ne vom mai ridica din această umilință. E deja foarte târziu și optimismul meu e zero.
NU vreau să ies din sistem pentru că sunt pregătită, am muncit, am învățat, cred că am habar despre ce înseamnă a educa niște tineri și în fiecare an există acei elevi pentru care am însemnat enorm, enorm. Cei care nu aveau bani de meditații au stat lipiți de mine și au reușit. Cei care au vrut au stat lângă mine și au reușit.
NU vreau să o iau de la zero, sunt obosită, foarte obosită, NU vreau să o iau de la zero. Nu mai am nici timp foarte mult, nu am nici bani, sunt doar un părinte-profesor.
Aș vrea să fiu respectată, eu mi-am respectat parcursul și nu sunt eu cea cu 5 în titularizare. Dar dacă nu mă ajutați, VA TREBUI să plec și în locul meu va veni colega mea de 5 și voi, părinți și elevi, veți avea tot timpul la dispoziție să fiți nemulțumiți. Și vinovați pentru că nu m-ați ajutat, pentru că seara, înainte de somn, v-ați gândit doar la viitorul vostru.
Se rostogolesc prea multe în spațiu, eu știu doar că venitul unui profesor tânăr este sub 3 000 de lei și asta nu e viață, nu pentru asta am mâncat zacuscă și am plâns după brațele mamei când nu mai puteam de oboseală, nu pentru asta am tocit blugi din second hand, nu pentru asta am mâncat stres și am înghețat în trenuri. Și cu siguranță nu pentru asta am adus un copil pe lume.
Sursă imaginea principlală: cetățeanul.net
