Poezia e de multe feluri și are atîtea fețe/interfețe! Forma e parte din conținut. La început a fost… auditivă. Mai există chiar și în vremurile noastre supertehnologizate grioți, prin Senegal, de pildă, care-și cîntă versurile acompaniați de vreun instrument de-al lor, de ngoni sau de gurda, n-au dispărut cu totul. Am cunoscut cîndva, în anii 2000, la un festival de literatură de prin lume, o superbă poetă, nepoata unui griot. Avea vreo doi metri înălțime, era îmbrăcată într-o rochie etno și cu un moussor colorat pe cap. A venit pe scenă cu o kora, a alternat secvențe de muzică cu altele de „recitare“, a făcut spectacol. Dar, oricum, tradiția poeziei orale a reînviat. Mai recent sub formă de slam poetry, spoken words, performative poetry. Am văzut astfel de „puneri în scenă“. De la excelente (rar) la jalnice, caraghioase (des). Poezie auditivă/vizuală? Tot spectrul: de la deja clasicele și cîndva provocatoarele „glosolalii“ ale dadaiștilor la fel de fel de lecturi din zilele noastre, cu participarea oricui, inclusiv a publicului din cafenele și cluburi (open mic/open mike – „microphone“). Ca entertainment și prilej de socializare, fenomenul e binevenit, chiar dacă e adesea loc pentru amatori. Supapă. Slammerii adevărați sînt curajoși, au mesaj puternic (de obicei social). Performerii profesioniști se văd/se aud cu ochiul liber. Uneori, ceea ce fac ei e la intersecția cu alte arte ai căror buni cunoscători sînt (în cazul necunoscătorilor apare, inevitabil, expresivitatea involuntară!). Aș putea face acum niște trimiteri, dar sînt mai mulți slammeri, performers, ar fi și niște rapperi. Poate, totuși, din zona de spoken words s-o numesc pe Sabrina Benaim cu Explaining My Depression to My Mother. Textul, performat pe scenă în 2014, a fost preluat după cîțiva ani și mixat cu muzică de Fred Again. Poezia performativă adevărată – cel puțin așa cum o văd eu – e reprezentată de poeți precum americanul David Antin. Fără să apeleze la artificii, ci doar la propria voce, la propria cultură (a fost critic de artă, profesor de Arte), „improvizația“ pe care Antin o desfășura în fața publicului (de obicei studențesc) era intensă, puternică. Așa rămîne și în volumele lui, care sînt transcrieri ale înregistrărilor vorbirii lui spontane. De multe ori, poezia performativă pierde mult cînd trece pe hîrtie, nu rezistă. Nu e deloc cazul lui. L-am văzut/întîlnit pe David Antin la București pe la începutul anilor ’90: un „spectacol“ de mobilizare a unei neobișnuite inteligențe artistice (cu tot ce presupune asta). Intrînd într-un anume ritm, crea un flux poetic plin de straturi de semnificații și vortexuri de intensități emoționale.
La început a fost, așadar, mesajul transmis pe cale orală. Vorbirea s-a „mutat“ pe suport concret: pe piatră, pe tăblițe de lut, pe hîrtie, ca text compact, în forme fixe. În timp, s-au petrecut dislocări, fluidizări, și-a luat versul libertate (vers alb, vers liber), cuvintele au fost așezate altfel în pagină – de la, să zicem, spațierile lui Mallarmé (din mereu surprinzătorul Un Coup de dés…) la celebrele caligrame ale lui Apollinaire și la colajele avangardiștilor, la Cantos-urile lui Ezra Pound sau la experimentele OuLiPo, cu formidabilul volum al lui Raymond Queneau Cent Mille Milliards de Poèmes (prin răsfoire poți să faci tu singur, cititorule, varii combinații!). Aș putea continua cu reprezentanți ai poeziei concrete (concrete poetry). Dacă ar fi să mă opresc la unul dintre ei, acela ar fi Ian Hamilton Finlay. Agorafob fiind, și-a făcut o neobișnuită grădină pe care a numit-o Little Sparta și a plasat acolo pietre, blocuri de beton (concrete!) gravînd pe ele cuvinte/fragmente mici de text. Altfel, el a creat și pe hîrtie poeme vizuale încă din anii ’50. Poate s-o amintesc aici, rămînînd la „grădină“, și pe Mary Ellen Solt, cu Flowers in Concrete (1966), un „herbarium“ vizual (poeme sub formă de flori – cel mai cunoscut e Forsythia). Ar mai fi poeții conceptuali, cu experimentele lor de multe feluri. Eșantioane sînt adunate în antologia Against Expression: An Anthology of Conceptual Writing din 2011, alcătuită de Craig Dworkin și Kenneth Goldsmith, acesta din urmă fiind și teoreticianul a ceea ce el a numit uncreative writing/scriere necreativă/necreatoare/neliterară. Dar conceptualismul nu se reduce la atît. Oricum, nimic nou sub soare. În artă, lucrurile s-au mișcat mai repede cu „readymade“-urile celebre ale avangardiștilor. Ideea că poezia poate fi găsită și-n alt tip de texte decît cele literare rămîne una prețioasă. Cea conceptuală e legată și de „cum se fac lucrurile“, nu doar de obiectul literar finit. Și procesul e emoționant, nu doar rezultatul. O astfel de literatură se concentrează și pe producția de idei (în sensul pe care-l dădea Marcel Duchamp, cel care le integrează la propriu în celebrele lui Cutii, în care aduna idei – notate pe bilețele –, pentru viitoare obiecte artistice pe care le putea materializa și altcineva, la o adică). Ideile sînt emoționante, sînt artă probabilă, potențială. Mai multe despre conceptualism în Notes on Conceptualisms de Vanessa Place și Robert Fitterman, ca să fac doar o trimitere.
De la noi, legat de poezia vizuală, aș da acum doar numele a doi autori: Gellu Naum, cu Avantajul vertebrelor (1975), colaj „compus“ din mixaje textuale și grafice, reproduceri de catalog ale unor articole vestimentare de altădată (mănuși, fuste, pantaloni, șepci, cotiere, genunchiere etc., însoțite de cifre/prețul articolelor de îmbrăcăminte), dedesubtul cărora au fost adăugate sintagme care, legate între ele după dorința cititorului, creează mesaje. Sînt zece pagini pe care le poți traversa din/spre orice direcție. Ar mai fi și strania lui carte cu „desene“ – emblemata, Calea Șearpelui, începută în 1948, dar publicată abia în 2002. (Ne amintim, cu această ocazie, de William Blake, de desenele lui, alte tipuri de carmina figurata). Al doilea e Șerban Foarță, cu acroșanta lui critificțiune Spectacol cu Dimov, în care sînt reproduse și coperțile volumelor de versuri ale lui Leonid Dimov (care e, aici, personaj). Poate să precizez că pentru Raymond Federman, scriitorul care a lasat cuvîntul (un false friend!), critificțiunea e o formă de literatură (nu critică literară și nici ficțiune!). Și să nu uităm nici ideea pictopoeziei, lansată de Victor Brauner și de Ilarie Voronca, exemplificată în revista de avangardă 75 HP din 1924.
Semnificativ mi se pare și cum și-au conceput și editat volumele unii autori/autoare. De pildă, Anne Carson, cu impresionantele – și ca formă – Nox (o cutie cu texte și imagini) sau Float (mai multe fascicule la un loc). Ar merita vorbit mai mult și despre cei/cele care au extins textul printre primii, ca Bernadette Mayer care zicea că poezia nu e neapărat ceva ce pui la mijlocul unei pagini. „Instalația“ ei poetică din 1971, „Memory“, e absolut remarcabilă (un jurnal – și foto, care a adunat 1100 de imagini – ținut zilnic într-un interval de timp, două sute de pagini de text și șase ore de înregistrări audio).
Interesant e și ce s-a întîmplat/se întîmplă în proză, de la Tristram Shandy (1759), romanul lui Laurence Sterne, la roman-colajul La femme 100 têtes al lui Max Ernst sau la House of Leaves, debutul lui Mark Z. Danielewski din 2000, și Tree of Codes de Jonathan Safran Foer. Poate fi alăturat aici și David Foster Wallace, cu paginile lui cu multe note de subsol din romanul Infinite Jest. Dar despre toate astea, poate altădată.
Cu vremea, pe hîrtie s-au petrecut deplasări, intersecționisme, transgresiuni, că tot vorbeam de pictopoezie. Au apărut cărți în colaborare, interdisciplinare. Sînt multe pe lume. La noi, dacă o luăm cronologic, ar fi cele ale suprarealiștilor, volumele de început ale lui Gellu Naum în care apar desene de Victor Brauner etc. Mai spre zilele noastre, Wanda Mihuleac a editat/publicat la editura ei din Paris, Transignum, cărți unicat (text și imagine aparținînd unor cunoscuți scriitori și artiști vizuali din întreaga lume). La sfîrșitul anului trecut au fost expuse la ARCUB o parte dintre ele (unele în forme ciudate – îmi amintesc de cartea-sticlă). Pe la începutul anilor ’90 am fost la o expoziție cu obiecte stranii, găzduită de „Centre Pompidou“. Am și-acum în minte cartea unduitoare, perpetuum mobile, dedicată lui Borges. Despre ea aveam să scriu în Exuvii.
Dialogul dintre artiștii din diferite domenii sînt întotdeauna binevenite provocări. Am fost invitată de cîteva ori în astfel de proiecte. Cel mai recent, într-unul al Roxanei Tolici, cofondatoarea Galeriei Mobius, la care au participat zece scriitoare și zece artiste contemporane. La sfîrșitul anului trecut a apărut și o carte frumoasă cu titlul Dublă expunere la feminin. Am acolo un palimpstext (nu știu să-l descriu altfel) legat de Geta Brătescu, de care mă leagă, artistic, mai multe lucruri. Acum cîțiva ani am fost prinsă într-un proiect experimental multimedia al Galeriei Montage (Ana Maria Ciofîrlă, Sofia Ovejan) la care au participat 12 artiste/artiști vizuali și 12 scriitoare/scriitori. Ne-am întîlnit într-o seară în atelierul pictorului Aurel Bulacu, am tras la sorți bilețele pe care erau numele noastre. M-am nimerit în tandem cu Naiana Vatavu, am scris ceva pornind de la un tablou al ei, ea a pictat după un alt text al meu – așa cum erau fixate regulile jocului, de la bun început, pentru toată lumea. M-a invitat în atelierul ei, am umplut două pînze într-o zi. Una cu un uriaș căluț de mare din pîntecul căruia ieșeau litere și mesaje cvasi-ilizibile. Cealaltă, cu titlul Maculator, era ca o foaie de carnet cu notițe, cuvinte-cheie pentru mine și literatura mea. Pînzele au fost donate (așa cum era în contract) Muzeului Literaturii Române. Poate nu le-au aruncat! Pentru expoziția de la Mogoșoaia (tablouri și texte) am pregătit cu Naiana și o cutie, vopsită în verde, cu „idei“ și mici personaje desenate și decupate, din care vizitatorii se puteau servi. Sigur, o plecăciune către Marcel Duchamp și celebrele sale La Boîte-en-valise și La Boîte verte. După expoziție, s-a tipărit o carte, In.Fuzion #1 și, în plus, a fost organizată la Buziaș o tabără de creație de neuitat. Am primit și noi, scriitoarele/scriitorii, pînze pentru pictură și culori acrilice, tempera, creioane de cărbune. Experiență absolut extraordinară: să stai cîteva zile alături de artiști care pictează, să vezi cum lucrează, cum umplu pînzele, să vorbești cu ei/ele despre cum își gîndesc arta, să lucrați împreună. Am primit și vizita lui Șerban Foarță, care s-a alăturat proiectului.
Să menționez și o altă colaborare materializată într-o carte cu structură de lemn în care au intrat paginile unor renshi cu opt autori, patru din lumea scrisului, patru din cea a artelor vizuale (inițiatori: Dan Mircea Cipariu și Mihai Zgondoiu). Cartea-obiect a primit titlul 4X4. Instalația de cArte.
Prin 2017, la invitația Muzeului Literaturii, am inițiat eu însămi, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București, o întîlnire între cîțiva studenți de-ai mei, de la Litere, și cîțiva de la UNArte, Secția de Grafică, însoțiți de profesoara lor, Carmen Apetrei. Am stat împreună cîteva ore bune și am creat, doi cîte doi, cărticele-unicat, cu texte și ilustrații. Nu mai țin minte cîte au fost, le-am donat Muzeului. Îmi pare rău că nu le-am fotografiat. Ar fi meritat. Nu eram la prima colaborare cu UNArte. Cea care a durat cel mai mult, între 2006 și 2008, a fost legată de Rubik, romanul experimental (vizual, conceptual – adăugăm aici un emoticon cu față zîmbitoare) cu, excluzîndu-mă pe mine, 28 de autori foarte tineri (șase din străinătate, veniți în România cu burse Erasmus sau Fulbright), roman cu texte de escortă (o Rubikpedia, o prefață, anexe, playlist/rubikmuzici etc.) A apărut la Editura Polirom în 2008, însoțit de un DVD cu extensii ale textelor: fotografii, înregistrări, filmulețe la care au contribuit și cîțiva studenți de la Secția Foto-Video, sub coordonarea lui Alexandru Patatics. În 2019, împreună cu Iosif Király, și el profesor la UNArte, și cu studenții noștri, am colaborat în proiectul „Visible X invisible“ (întîlniri și expoziție de texte și fotografie, rezultate din „laboratorul de creație“, găzduite de WASP Studios). Și, spectaculoasă, colaborarea din 2018 dintre studenții mei și masteranzii Roxanei Trestioreanu, tot de la UNArte (profesorii lor – artiști extraordinari!). Ne-am propus să realizăm niște videopoeme cum nu prea se făceau pe la noi. Am avut mare succes cu ele la „Maratonul de poezie“ al studenților de la Facultatea de Litere. Pe urmă am avut și o proiecție la Muzeul Literaturii, am făcut primul mic festival de videopoeme din România în cadrul Festivalului „Gellu Naum“. Încercări de videopoeme studențești au mai fost de-atunci, fără colaborări cu profesioniști ai imaginii. Nu ne-am mai dus în oraș cu ele. Chiar și așa, amatoristice, ca simple exerciții, sînt necesare la cursul meu de creative writing. Mai ies studenții din „hîrtii“, sînt mai atenți la realitate, înregistrează altfel lucrurile. Ca Jonas Mekas (îl dau ca reper) cu „jurnalul“ lui de imagini în mișcare. Ne exersăm atenția… poetică. Mi-a rămas gîndul la videopoeme după ce am văzut cîteva zile la rînd, prin 2002, la Berlin, scurtmetraje bazate pe poeme, poetry films, prezentate în chiar prima ediție a cunoscutului de-acum ZEBRA Poetry Film Festival. (Reușiseră să-l aducă acolo pe americanul Bob Holman, printre cei care au adus slam-ul în cafenelele din America în anii ’80. El la New York și, ceva mai devreme, Marc Smith la Chicago.) Nu exista așa ceva în România. Și tot atunci, la Berlin, am văzut poezia vizuală (pe ecran) în acțiune. L-am întîlnit pe Pierre Alferi. Printre primele poetry films au fost, la noi, cele realizate de Eva Pervolovici în 2007, studentă atunci la U.N.A.T.C. Printre autorii pe ale căror texte a lucrat erau Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Gheorghe Crăciun, Florin Iaru și subsemnata. Să amintesc și colaborarea mea cu Andreea Căpitănescu cu performance-ul nostru, Plus-que-parfait, prezentat în 2019 la Paris, în cadrul proiectului „Europalia“, la invitația Wandei Mihuleac). Ultima ispravă de proiect colectiv a avut loc în toamna anului trecut la Ipotești. Am produs în patru-cinci zile, într-o tabără de scriere literară găzduită de Memorialul de acolo, un mic cvasiroman, dar plin de întîmplări. Autorii: cîteva studente/cîțiva studenți de la cursurile mele, dar și din Brașov și Craiova, alături de scriitorul Dumitru Crudu, pe care l-am invitat în tabără împreună cu cîteva foarte tinere autoare de la Cenaclul „Vlad Ioviță“ din Chișinău.
Au fost și altele, dar mă opresc aici. Oricum, mă consider o privilegiată pentru că, de cîțiva ani încoace, lucrez cu studenții/studentele de la Litere care își doresc să vadă cum e treaba cu scrisul de literatură. Cursul meu e concentrat într-un singur semestru. Cînd să ne urnim cu adevărat (după varii tatonări textuale de toate felurile), s-a și terminat! Dar, altfel, fiecare întîlnire îmi aduce surprize. Despre cum și ce facem, multe ar mai fi de spus. Aș vrea să public cîndva un volumaș cu o parte dintre mesajele pe care le-am trimis de-a lungul anilor prin e-mail și prin WhatsApp cursanților mei, care mi-au devenit prieteni, și chiar ceva din „improvizațiile“ mele prilejuite de ei (scriu și eu la școală, în bancă, deodată cu studenții, cînd lansez „teme“ – sau cînd le propun ei). Poate aș adăuga și alte lucruri din variile noastre experiențe premergătoare scrisului adevărat de literatură, care se petrece mai tîrziu, în singurătate, în camera ta.
Să închei spunînd că pe mine mă interesează cel mai mult scriitorii pentru care literatura e și un cîmp de experiențe/experimental. Pînă la urmă, toate schimbările de direcție (clasicism, romantism, simbolism, expresionism, suprarealism etc.) sînt mari experimente cu consecințe benefice pe lungă durată. Mă interesează ideile acestui tip de scriitor/scriitoare, felul lui/ei de a concepe literatura sa și a altora. Îmi plac creatorii de rețele în care se prind multe, în care strălucesc pe rînd varii formule poetice. Mă atrag șantierele poetice, domeniile vaste sau neobișnuite (și minimalismul e un vast domeniu!: vorbim despre puterea de propagare a unui stil, a unei filosofii, a unei direcții etc.). Cel mai impresionant „șantier“/domeniu din literatura română rămîne cel al lui Eminescu. El creează o uriașă pînză reticulară în care apare, cînd nu te aștepți, efectul de fluture. Cel mai mare „laborator“ cu versiuni, retroversiuni, permutări, combinații, hibridizări. Poet romantic și… conceptual. Confesiv și impersonal. Minimalist și maximalist. Simplu și sofisticat. Și așa mai departe.
Creativitatea e peste tot. Emergentă sau difuză. O „culegi“ din realitate (și din, mai nou, cea virtuală), o construiești în fel și chip. Există o falsă creativitate, care doar imită. Toate formele alternative de artă/ literatură, care țin de pionierat, ajung să fie parazitate, diluate și atunci e bine să punem ghilimele: „poezie vizuală“, „performance“, „caligrame“ de care e plin Netul (texte sub formă de cățel, de porumbel, de copăcel, de șoricel etc.), „videopoeme“, „poezie performată“, „conceptuală“ etc. Uneori, experimentul cel fără miză e doar alibi pentru lipsa de conținut. Să nu confundăm buruienile cu plantele pe care le sufocă, lățindu-se peste ce e cu adevărat prețios, să nu ne păcălească zgomotoasele epifenomene care bruiază adevăratele experiențe, mai silențioase și, uneori, greu vizibile, deși plutesc în aer precum Marii Transparenți. Cînd forma nu mai e/nu mai are conținut, se reduce la șmecherie. Aș da și un citat dintr-o proză (altfel de proză!) a lui Bacovia: „Cititorii, la rîndul lor, citesc zilnic: ziare, reviste, volume, cu acea răbdare și curiozitate care se dă numai lucrurilor noi, deși în acest apogeu de cultură, sub ochii lor, joacă fără voie o semiplagiere universală. Și cum ar putea fi altfel într-o continuitate uniformă a unui concept de viață ce se repetă de veacuri?… Dar ciudățenia vine de acolo că tocmai ceea ce ar mai putea fi întrucîtva mai nou, aceea pare că plictisește mai mult, că e banal, citindu-se însă cu o cunoscută concesiune vechile banalități, atît de drăguțe… Cu toate acestea, fiecare e însetat după ceva nou… Duioasă contradicție!“ („Zborul cărților“).
Dar să fim mai încrezători. Arta de toate felurile merge înainte. Va fi din ce în ce mai spectaculos pentru că intră în ecuație și marea tehnologie. Și totuși, eu cred în cei/cele care se-nchid în locuința lor și au grijă ca, măcar din cînd în cînd, să tragă și podul de la mal. În singurătate și „uitare“ („mai bine singuratic și uitat“, cu vorbele aceluiași autor) se creează necesarele, onestele, surprinzătoarele experiențe/experimente și puternicele (chiar dacă freatice) demersuri.
Imagine: Schopfungsgeschichte II, Franz Marc, 1914
