În vreme ce Raja își găsește plăcerea în plimbări, cărți și solitudine, Zalfa – o mamă-leoaică adevărată, care înjură ca un birjar chiar și la optzeci de ani – vrea să știe absolut totul despre viața fiului ei, atât la catedra de filosofie, cât și în materie de intimitate. Din ciondănelile lor de-a lungul a zeci de ani în Beirut se naște Adevărata poveste a lui Raja cel naiv (și a mamei sale), un roman emoționant și savuros. La scurt timp după apariție, Raja a fost recompensat cu National Book Award, iar recent a fost publicat și în română la Alice Books, în traducerea Danielei Preda.
Cucerită de Raja și de mama lui, am vrut să discut mai pe larg cu Rabih Alameddine, autorul mai multor romane care tratează cu delicatețe teme privitoare la război și refugiați, istorie și umanitate, identitate și orientare sexuală. Am vorbit cu el despre poveștile cu sare și piper, roman versus proză scurtă, râsul ca reziliență, orașele-personaj, colapsul bancar libanez privit ca un dar și mamele care ne iubesc chiar și atunci când ne ceartă. Mai ales atunci când ne ceartă.
Pare că v-ați distrat de minune când ați scris Adevărata poveste a lui Raja cel naiv (și a mamei sale), o poveste care „are multe cozi și multe capete, mai ales dacă e adevărată“, o poveste presărată cu minciunele și jumătăți de adevăr. Este scrisul într-adevăr distractiv?
Distractiv? Nu. Mă rog, uneori da, dar în cea mai mare parte e vorba de muncă. Când scriu, pun o presiune enormă asupra mea. Pot să spun totuși că, din tot ce am scris, cel mai mult mi-a plăcut această carte. Nu spun că a fost mai bună, ci doar mai plăcută. Iar cartea în sine e amuzantă.
Ceea ce ai observat, cred, e că Raja s-a distrat. Raja e un povestitor pe stil vechi: te așază pe o canapea comodă și-ți zice: hai să-ți spun ce s-a întâmplat, și apoi: hai să-ți spun ce s-a întâmplat cu adevărat, și nu ești niciodată sută la sută sigur care poveste e adevărul adevărat. Minciunile și jumătățile de adevăr nu sunt doar de decor. Asta înseamnă o poveste. În libaneză spunem că pui sare și piper pe o poveste. Iar Raja e generos când își condimentează istorisirile.
Deci, pentru mine, să scriu nu e chiar distractiv. Dar sunt momente când vocea preia controlul, când Raja începe să vorbească și eu doar încerc să țin pasul cu el, iar acele clipe sunt mai mult decât distracție. Sunt mai aproape de extaz, aș spune.
Adevărata poveste a lui Raja cel naiv vorbește și despre cum familia ne modelează identitatea. Mama lui Raja, de exemplu, crede că fiul ei e naiv și încearcă adesea să-l îndrume în altă direcție. Cât de mult din cine credem că suntem e de fapt definit de privirea mamei?
Cât de mult e definit de privirea mamei depinde în întregime de mamă, de copil și de ziua săptămânii. Dar pentru Raja – destul de mult. Își spune că e naiv, imbecil, clovn nevrotic. O parte din asta e armură – autodeprecierea e o modalitate de a se insulta singur înainte să aibă altcineva ocazia s-o facă –, dar altă parte e moștenire: Zalfa a hotărât cu mult timp în urmă cine e fiul ei, iar Raja și-a petrecut șaizeci de ani atât rezistându-i, cât și făcându-i pe plac mamei sale.
Iată însă ce mă interesează pe mine: privirea mamei e și cea care-l menține întreg. Zalfa îl vede pe Raja cu totul – cu eșecurile, cu iubirile, cu ridicolul lui – și-l iubește. Într-o lume care a încercat întruna să-l șteargă, a fi văzut atât de complet de cineva e un fel de salvare, chiar și atunci când asta vine la pachet cu cicăleli continue pe care nu le-ai cerut niciodată. Și mai sunt și cicăleli cu totul absurde! Dar ea îl vede și îl iubește. E cel mai mare dar pe care-l poate oferi un om altui om.
Cred că primii treizeci de ani din viață ni-i petrecem încercând să scăpăm de versiunea pe care o are mama asupra noastră, iar următorii treizeci, descoperind că am memorat-o. Raja are șaizeci și trei de ani.
Ați menționat într-un articol că Adevărata poveste a lui Raja cel naiv a început de la o imagine vie a doi adolescenți dansând într-un garaj. Cum a evoluat acea imagine din mintea dvs. într-o epopee a unei familii, întinsă pe mai multe decenii?
Un roman e un lucru viu și, la fel ca viața, are multe începuturi. Vorbim despre concepție, gestație, naștere? Dar da, imaginea: citisem o proză scurtă coreeană în care ploaia suna ca unu, doi, cha-cha-cha, și am văzut cu ochii minții doi adolescenți dansând într-un garaj subteran. M-am dus la culcare cu acea imagine în cap și m-am trezit tot cu ea. De ce în subteran? M-am gândit la Persefona. Și dacă era vorba de Persefona, atunci aveam nevoie și de Demetra. Mama a intrat în roman și a preluat controlul. Pentru că asta fac mamele. Ceea ce a început cu doi băieți dansând a devenit o poveste despre dragostea unei mame pentru fiul ei și a lui pentru ea, de-a lungul a șaizeci de ani plini de catastrofe.
Asta e povestea pe care mi-am spus-o eu mie, și e adevărată. Dar, recent, mi-am recitit o proză scurtă intitulată „Bread“, publicată în 2001, pe care aproape o uitasem. Doi adolescenți într-un garaj subteran. O mamă puternică. Se pare că scriam romanul ăsta de douăzeci și cinci de ani fără să-mi dau seama.
Și de ce anume un garaj? Când aveam unsprezece ani, locuiam cu mătușa mea în Beirut, iar adolescenții din cartier au dat o petrecere în garajul clădirii noastre. Eram prea mic ca să particip, și suficient de naiv încât să le mătur podeaua, lucru pe care l-am și făcut, euforic, toată sâmbăta. Au amenajat un ring de dans în centru și au așezat perne în colțurile îndepărtate, în spatele mașinilor parcate. Eram băiat deștept. Mi-am dat seama la ce servesc pernele. N-am dormit deloc în noaptea aia, tot gândindu-mă la tinerii așezați pe perne, într-un garaj.
Ideile nu apar de nicăieri. O idee vine dintr-o idee, care a venit din altă idee, care a venit dintr-un garaj din Beirut de acum cincizeci și cinci de ani.
Credeți că ne îndrăgostim cel mai adesea de oameni care seamănă cu părinții noștri?
N-am încredere în aceste formule universale – ne îndrăgostim de mamele noastre, ne căsătorim cu tații noștri, sindromul tuturor e același. Oamenii sunt mai ciudați de-atât și mult mai interesanți. Nu cred că ne îndrăgostim de oameni care seamănă cu părinții noștri și cu siguranță nu fizic. Cred că ne îndrăgostim de oameni care reiau conversația – orice conversație a început și a lăsat neterminată copilăria noastră. M-am îndrăgostit de bărbați care semănau cu tatăl meu dintr-un anume punct de vedere cu care voiam să fac pace la momentul respectiv. Evident, n-am făcut pace. În ce-l privește pe Raja, conversația a fost începută de Zalfa – și e foarte greu să concurezi cu ea. E foarte greu să-i ții piept, iar ea știe asta și are opinii despre oricine încearcă să i se pună în față.
Ce moștenim probabil de la părinți e un anume fel de a iubi. Zalfa iubește cu ferocitate, posesiv, cu cicăleli. Și Raja face la fel, iubește cu ferocitate, posesiv, cu note de subsol.
În cărțile dvs., orașele – locuri precum Beirut sau plaja Lesbos din Capătul greșit al telescopului – par a fi personaje în sine, descrierile lor fiind întotdeauna foarte vii. Ce legătură aveți cu Beirut și istoria sa, pe care o descrieți în Adevărata poveste a lui Raja?
Am o relație complicată cu Beirutul. Ne-am despărțit de multe ori, dar eu mă tot întorc, iar ea (în arabă, numele orașului Beirut este feminin – n.r.) se preface mereu că nici n-a observat c-am dispărut.
Am crescut în Kuweit și în Beirut, le-am părăsit în timpul războiului civil și mi-am petrecut zeci de ani făcând naveta între cele două și San Francisco, iar acum Washington, D.C. Așadar, Beirutul meu e unul anume – e Beirutul cuiva care pleacă. Iar Beirutul din cărțile mele e și mai special: e un oraș amintit, ceea ce înseamnă că e unul inventat. De fiecare dată când scriu, îl reconstruiesc din ce-am iubit și ce m-a îngrozit, în proporții inegale, iar proporțiile se schimbă cu fiecare carte. Beirutul meu e al meu și există tot atâtea Beiruturi diferite câți oameni au trăit acolo.
Romanul urmărește șase decenii de catastrofe ale orașului: războiul civil, asasinatele, colapsul bancar, explozia din port, din 2020. Cred că locul în care trăim, de unde venim, ne formează în multe moduri importante. Cineva care a crescut în Beirut ar fi probabil o persoană diferită dacă ar fi crescut în Kinshasa sau în Sydney. Poate că pare un lucru evident, dar mi-aș dori ca aceste locuri, aceste orașe să fie mai prezente în romane. Multe cărți din zilele noastre nu par să ia în considerare acest aspect.
Văd Beirutul drept o formă de viață diferită de oricare alta, vie și respirând. Este ea un personaj în romanele mele? Ar fi insultată că am redus-o la așa ceva. Ea se consideră însăși autoarea.
În multe dintre cărțile dumneavoastră, familia e un spațiu atât pentru iubire, cât și pentru suferință. Ce vă face să reveniți la relațiile dintre părinți și copii, sau dintre frați și surori?
Unde altundeva m-aș duce? Familia e prima țară în care ne naștem; n-o alegem, nu putem vota în sânul ei, iar granițele sale ne urmează peste tot. Tot ce scriu – război, exil, dragoste, trădare, iertare – se întâmplă mai întâi într-o familie, în mic, înainte să se întâmple oriunde altundeva. Dacă vrei să înțelegi cum se rănesc oamenii unii pe alții și apoi se așază împreună la cină, nu-i nevoie să studiezi națiunile. Uită-te la o familie într-o după-amiază de duminică. În mintea mea, totul în viață, absolut totul, de la religie la guvern și la corporații, reconstituie dinamica familială.
În Liban, acest lucru e cu atât mai adevărat, pentru că statul a eșuat atât de des și atât de constant, încât familia e singura instituție rămasă în picioare. Nu avem o plasă de siguranță; avem veri. Când băncile au furat economiile tuturor, niciun guvern n-a salvat pe nimeni. Oamenii au fost salvați, dacă au fost salvați vreodată, de o soră din Montreal, de un unchi din São Paolo. Așadar, atunci când scriu despre familie, scriu și despre Liban – tandrețea și tirania sunt același subiect.
Și tot revin la familie pentru că registrul contabil nu ajunge niciodată la echilibru. Oamenii care ne rănesc cel mai tare sunt cei care ne-au ținut primii în brațe. Orice relație din care poți să pleci e, în cele din urmă, o poveste mai simplă. Cele din care nu poți să pleci, ei bine, acelea sunt romane.
De la Koolaids în anii ’90 până la cea mai recentă carte, ați scris constant și consecvent despre personaje queer și trans din Orientul Mijlociu. Cum au evoluat literatura și lumea în ceea ce privește deschiderea față de poveștile LGBT de când ați început să scrieți?
Când a apărut Koolaids în 1998, i-a reușit șmecheria deșteaptă de a-i aliena pe toți în același timp. Era prea gay pentru cititorii arabi, prea arab pentru cititorii gay și prea furios în ce privește SIDA pentru americanii care voiau să termine odată cu doliul. Nimeni nu știa pe ce raft să-l pună. Ceea ce mi se pare că e cel mai frumos compliment.
E lumea mai deschisă acum? Da și nu, și nu pot să spun da cu toată siguranța. Publicațiile au descoperit că poveștile queer vând, ceea ce e, oarecum, un progres. În cărți suntem mai mulți dintre noi decât mi-aș fi putut imagina în 1998, iar tinerii scriitori arabi queer trăiesc acum într-un mod care era aproape de neconceput pe atunci; unii dintre ei îmi spun că romanul Koolaids le-a permis să trăiască așa, ceea ce mă emoționează și mă face să mă simt bătrân în egală măsură. Dar vizibilitatea nu e același lucru cu siguranța. E încă periculos să fii queer în cea mai mare parte a Orientului Mijlociu și, în ultima vreme, a devenit din nou la modă în SUA să fim transformați în dușmani. Progresul nu e o scară. E un val. Vine, toată lumea sărbătorește, și apoi dispare din nou în timp ce oamenii încă țin paharul de șampanie în mână.
Așa că eu continui să scriu personajele pe care le-am scris dintotdeauna, nu pentru că ar fi o cauză, ci pentru că sunt ale mele.
Românii au trecut prin comunism adesea cu ajutorul unui simț al umorului ieșit din comun, iar în cărțile dvs. am descoperit de asemenea un simț al umorului minunat, efervescent. Credeți că umorul e esențial pentru reziliență?
Îmi place foarte mult întrebarea asta, pentru că libanezii și românii aparțin aceleiași societăți secrete: oameni care au învățat că, dacă nu poți să schimbi catastrofa, cel puțin poți s-o umilești. Mi s-a spus că, sub Ceaușescu, gluma era singurul tip de presă liberă pe care o avea România, spusă în șoaptă, de necenzurat și circulând mai repede decât orice ziar. Beirutul funcționa cu aceeași agenție de știri. Bombele cădeau toată noaptea, iar până dimineața apăreau trei glume noi despre ele. Nu pentru că nu eram îndurerați, ci tocmai pentru că eram.
Uite ce cred eu: seriozitatea e supraevaluată și nu se transmite mai departe. Spune-le oamenilor cât de groaznice sunt lucrurile, iar ei o să dea din cap și n-o să te mai asculte. Fă-i să râdă, iar lucrul groaznic o să intre pe ușa din dos și o să rămână. Umorul nu e o pauză de la seriozitate, ci e modul de transmitere a mesajului. Fiecare curte avea un bufon, pentru că bufonul era singurul căruia i se permitea să-i spună regelui adevărul.
Dar mă opun puțintel cuvântului reziliență. Reziliența a devenit un compliment, o răsplată comodă pentru cei care suferă: cât de minunat înduri ceva ce noi n-am tolera nici măcar o zi. Umorul despre care vorbesc nu e prea nobil. E încăpățânare. E refuzul catastrofei, e satisfacția de-a avea ultimul cuvânt. Raja și Zalfa se ceartă de-a lungul a zeci de ani de distrugeri, iar cearta lor nu e o distragere de la supraviețuire. E supraviețuirea însăși. În ziua când ei n-o să mai facă glume, cheamă imediat medicul.
Îmbinați adesea comedia și tragedia profundă în cărțile dvs., și foarte natural, aș spune. Cât de multă muncă se află în spatele acestui echilibru perfect – cât de des rescrieți sau editați manuscrisele și când știți sigur că o carte e gata?
Mă bucur că arată natural. Naturalul e cel mai scump rezultat pe care ți-l poți dori în literatură. Cere foarte multă muncă.
Rescriu constant. Nu scriu o primă schiță și apoi revizuiesc; revizuiesc drumul care mi se așterne în față, propoziție cu propoziție, paragraf cu paragraf, scenă cu scenă. Citesc totul cu voce tare, observând ritmul. Dacă o replică amuzantă are o silabă în plus, o scot cu totul. Echilibrul dintre comedie și tragedie se reduce în mare parte la asta: tăiatul. Prima versiune a unei scene e de obicei fie prea amuzantă, fie prea tristă, iar revizuirea e procesul de-a o lăsa pe fiecare s-o contamineze pe cealaltă până când niciuna nu mai e în siguranță.
Când știu că o carte e gata? Niciodată. Există o vorbă, atribuită lui Valéry, care spune că o poezie nu e niciodată terminată, ci doar abandonată. Romanele sunt la fel, doar că abandonarea durează ani întregi. La un moment dat, observ că readuc lucrurile la cum erau cu două ciorne în urmă, și ăsta e semnalul că nu mai îmbunătățesc cartea, ci doar mă învârt în jurul ei. Atunci e momentul când îi dau drumul și n-o mai citesc din nou până când nu e prea târziu să mai fac modificări. Uneori, trimit o carte editurii pentru că m-am săturat de ea, adică, dacă o mai țin încă o zi, încă o oră, încă un minut, o să mă las pradă nebuniei.
Scrieți atât povestiri scurte, cât și romane ample. Cum evoluează ele în mintea dvs.?
Evoluează diferit, și mi-aș dori să pot să-ți spun cum anume. Un roman e ca o obsesie, o imagine pe care n-o pot lăsa din mână, o voce care nu se oprește din vorbit, și știu că e un roman pentru că mă preocupă și mă sperie. O poveste îmi apare în minte mai degrabă ca un țânțar: e mică, specifică, iritantă și termină ce-avea de făcut cu mine în câteva săptămâni. Romanul se mută direct în mine; povestea doar mă vizitează.
Am început câteva povestiri care au ajuns să fie romane. De obicei, asta se întâmplă pentru că povestea n-a avut cine știe ce succes sau pentru că doar mi-a întețit mâncărimea. „Bread“, se pare, și-a petrecut douăzeci și cinci de ani devenind, fără știrea mea, un roman.
Preferați romanele în locul prozelor scurte? Ce realizează o proză scurtă mai bine – sau mai rău – decât un roman?
Nu iar partea niciunora; la urma urmei, sunt promiscuu. Dar ele îndeplinesc lucruri diferite. Un roman e o imersiune; vrea să-ți înghită viața o vreme, iar unul dintre marile sale subiecte e timpul. Ce fac șaizeci de ani unei mame și unui fiu se poate întâmpla doar într-un roman. O proză scurtă nu-ți poate oferi atât de mult timp, dar îți poate arăta momentul în care totul se schimbă, într-o fracțiune de secundă fulgerătoare, fără nimic care să apere de șoc. Un roman iartă digresiunea; povestea lui Raja are multe cozi tocmai pentru că un roman are loc pentru cozi. O proză scurtă nu iartă nimic. E diferența dintre arderea lentă și o lovitură de fulger, iar oricine îți spune că una dintre ele ar fi superioară îți mărturisește de fapt de care se teme.
Ați editat recent antologia The Penguin Book of the International Short Story alături de John Freeman. Cu ce ați rămas din explorarea atât de profundă a prozei scurte de pe cuprinsul întregului glob?
Antologia a început într-o sală de clasă. Am predat un curs despre proza scurtă internațională mai întâi la University of Virginia, apoi la Georgetown, intitulat „În jurul lumii în patruzeci de povestiri“. Mă loveam întruna de aceeași absurditate: antologiile existente presupuneau că centrul lumii e oriunde se află cel care, întâmplător, editează antologia, cel mai des în New York City, și că literatura radiază din câteva capitale europene precum căldura dintr-un calorifer stricat. Eu și John voiam taman opusul: o carte cu adevărat globală, cu scriitori de pretutindeni, majoritatea în viață, mulți dintre ei sosiți prin miracolul și truda traducătorilor. Să citim pentru a forma antologia a însemnat sute de povestiri din zeci de limbi, iar în fiecare săptămână unul dintre noi îl ataca pe celălalt cu o descoperire. John mi-a oferit „Apples“ de Gunnhild Øyehaug și mi s-a zis apoi că am spus „O, Doamne!“ pe vreo douăzeci de tonuri diferite. Eu i-am trimis „Squatting“ de Diao Dou și am râs un sfert de oră la telefon ca niște băieței la școală.
Ce m-a învățat antologia? Că proza scurtă nu e pe moarte; pur și simplu s-a mutat din New York și a neglijat să lase o adresă de contact. Și că cei mai interesanți scriitori de azi s-au îndepărtat de realism și s-au întors la poveste: fabule, întâmplări stranii, broaște care salvează Tokyoul. Pentru mine, ca om care și-a petrecut ani întregi scriind un roman narat de un bărbat care nu reușește să spună o poveste fără s-o condimenteze cu sare și piper, m-am simțit ca acasă. Lumea s-a întors către povestitor. Hakawati („povestitorul“, în arabă – n.r.) nu ne-a părăsit nicio clipă.
Predați la Georgetown University, la Lannan Center for Poetics and Social Practice. Cum se raportează tinerii de astăzi la cuvântul scris, la poveștile puse pe hârtie? Ce vă surprinde cel mai mult la ei acum, spre deosebire de acum zece ani, și ce vă aduce cea mai mare bucurie?
Nu pot compara situația cu cea de acum zece ani, pentru că pe atunci nu predam în mod oficial tinerilor. Făceam muncă voluntară, la închisoarea San Quentin din California și pentru copii sirieni refugiați în Istanbul, dar nu aveam propria sală de clasă. Ce m-a condus în fața unor elevi a fost colapsul sistemului bancar libanez. Am menționat mai devreme că băncile au furat economiile tuturor; le-au furat și pe ale mele. Așa se face că am început să predau din necesitate. S-a dovedit că a fost un dar care mi-a fost făcut.
Pentru că uite ce s-a întâmplat: după ani întregi în care m-am delectat râzându-mi de generațiile tinere, m-am trezit față în față cu copiii și am fost copleșit de smerenie în moduri la care nici nu m-aș fi gândit. Am descoperit o generație însetată de cunoaștere, curioasă în ce privește lumea și – cel mai șocant pentru un pesimist profesionist – entuziasmată de viitor. Copiii citesc. Se ceartă în privința traducerilor. Se îndrăgostesc de o poveste norvegiană într-o marți și joi vin la ore cerându-mi mai multe. Ar trebui să fiu sincer în privința privilegiului de care mă bucur: sunt șeful de catedră al Lannan Center și îi aleg personal pe cei care participă la seminarul meu, așa că lucrez cu cei mai pasionați studenți. Dar chiar și luând asta în considerare, lucrurile pe care le-am descoperit predând rămâne valabile. Copiii nu sunt ce spunem noi despre ei la vreo serată. Copiii sunt mai buni decât noi.
Ce mă bucură cel mai mult? Faptul că primesc mai mult decât dau. N-aș fi putut scrie cel mai recent roman al meu și cu siguranță n-aș fi putut edita antologia fără puștii ăștia. Să predau ar fi trebuit să fie un plan B. S-a dovedit a fi o revigorantă transfuzie de sânge.
„Patul meu e împărțit în patru cadrane; eu dorm într-unul, cele două pisici ale mele primesc câte unul fiecare, iar altul e pentru cărți. Pisicile-mi spun că e un aranjament echitabil“, spuneți într-un interviu pentru The New York Times și, sincer, mi se pare viața perfectă. (Și motanul meu e de acord.) Mă întreb totuși: de ce nu trăiesc mai mulți oameni așa? De ce nu ne sunt suficiente pisicile și cărțile – și filmele și muzica – în lumea de azi?
Pisicile au renegociat. Încă dețin oficial un cadran, dar Euro Vision (o pufoșenie cu blană alb-negru, parcă presărată cu sare și piper – n.r.) a anexat un colț din al meu, iar cărțile au propriile tendințe expansioniste. Trăiesc sub presiune teritorială constantă.
De ce nu trăiesc mai mulți oameni așa? Pentru că trebuie să recunoști ceva ce lumea noastră e construită să nege: că îți ești suficient și singur, cu puțină supraveghere felină. Totul în jurul nostru insistă să ne maximizăm, să ne facem legături, să ne optimizăm, să ne manifestăm. Un pat plin de cărți și pisici nu produce nimic măsurabil. Nu există niciun indicator de valoare pentru statul întins în propriul pat la patru după-amiaza, recitind un roman pe care l-ai citit de șase ori, în timp ce o pisică te judecă. Este, conform majorității standardelor moderne, o pierdere de timp.
În același timp, pisicile și cărțile nu-mi sunt suficiente. Am nevoie de prietenii mei, de familia mea, de studenții mei, de străinii care-mi devin personaje. Secretul nu este să te retragi dinspre oameni înspre cărți. Secretul este că o carte e alcătuită din oameni; cititul e, pentru mine, lucrul cel mai apropiat de-a fi în interiorul minții altcuiva. Așa că patul e atât un schit, cât și cel mai aglomerat loc pe care-l cunosc.
Cărțile sunt, pentru mine, modalități de-a ne asculta cu adevărat unii pe alții. Credeți că ne pierdem încetul cu încetul capacitatea de-a asculta, sau doar că aceasta își schimbă forma?
Ai spus-o mai bine decât aș fi putut eu s-o spun: cărțile sunt modul în care ne ascultăm unii pe alții dincolo de orice distanță posibilă, de geografie, de limbă, de secol. Când citesc, un străin – uneori un străin mort – îmi vorbește în cap cu mai multă onestitate decât reușesc majoritatea oamenilor așezați la o masă. Nimic altceva nu reușește să facă așa ceva. Nici filmul – care îmi arată; nici muzica – care mă mișcă. Doar cuvântul scris mă pune înăuntrul minții altcuiva.
Pierdem această abilitate? Refuz să dau răspunsul ușor – că da. Oamenii n-au fost niciodată ascultători extraordinar de buni; nostalgia pentru o epocă de aur a atenției e în mare parte reprezentată de bătrâni care-și amintesc greșit propria tinerețe, și spun asta fiind în pielea cuiva suficient de în vârstă pentru a fi tentat de nostalgie. Dar da, ceva s-a schimbat și merită numit cu precizie: am construit mașini care recompensează opusul ascultării. Scrollatul ne învață să gustăm doar câte o bucățică mică; algoritmul ne învață să reacționăm; totul ne învață să răspundem înainte ca cealaltă persoană să termine ce are de spus. Ascultarea ne cere să rămânem pe loc în timp ce altcineva își ia timpul necesar să transmită ceva, iar acum, să rămâi pe loc a devenit un act contracultural, poate chiar unul revoluționar.
De aceea cred că romanul contează în prezent mai mult, nu mai puțin. În cartea mea, lucrul de care are nevoie Raja nu e un sfat, nu e o salvare – el are nevoie de cineva care să asculte totul, să-i asculte întreaga poveste, cu toate detaliile ei. Cred că ăsta e lucrul de care are nevoie toată lumea și e ceea ce o carte cere și oferă în același timp. Fiecare cititor care termină de citit un roman a făcut, în mod discret, ceva radical: a lăsat pe altcineva să vorbească, fără întrerupere, timp de trei sute de pagini. În privința asta, studenții mei îmi dau speranță – vezi, îți răspund la ultima întrebare mai devreme. Studenții mei rămân pe loc. Abilitatea de-a asculta nu moare. Devine o alegere, iar unii oameni continuă s-o aleagă.
Ne aflăm astăzi în războaie atât fizice, cât și ale minții, războaie pentru empatie, educație și gândire critică. Ce-ar trebui să-i învățăm pe copii ca să fie pregătiți să înfrunte orice le-ar arunca lumea în cale?
Întrebarea asta presupune mereu că problema sunt copiii. Copiii sunt bine. Uită-te în jur la cine distruge lumea: nu sunt copiii de opt ani. Fiecare generație cere ca următoarea să fie echipată cu virtuți pe care ea însăși nu s-a obosit niciodată să le practice. Poate că întrebarea este ce-ar trebui să-i învățăm pe adulți, iar răspunsul este: rușinea. Dar despre asta putem vorbi în alt interviu.
Pentru copii, așadar, din moment ce întrebi, și cu precizarea că nu te poți încrede într-un om care întreține două pisici: i-aș învăța povești. Nu lecții deghizate în povești. Povești adevărate, cu toate cozile, capetele, minciunile și jumătățile de adevăr. Pentru că un copil crescut cu povești învață, fără să i se spună vreodată, singurele lecții care contează: că alți oameni sunt la fel de adevărați ca tine; că personajul negativ are o mamă; că aceleași evenimente creează o poveste diferită în funcție de cine o povestește; și că atunci când totul îți este luat, singurul lucru care nu-ți poate fi confiscat e actul povestirii.
Zalfa ar adăuga: învață-i să fie dificili. În privința asta, suntem de acord.
Și i-aș învăța să-și râdă de putere. Un copil care-și râde de un tiran e deja liber, orice s-ar întâmpla în continuare.
Aveți speranță pentru viitor?
Speranța este o disciplină, nu o stare de spirit. Activista aboliționistă Mariame Kaba a spus asta, iar eu i-am furat declarația, pentru că asta fac scriitorii.
Am speranță? Uneori da, alteori nu. Mi-am văzut orașul prăbușindu-se de mai multe ori decât pot număra și l-am văzut, de fiecare dată, trezindu-se în dimineața de după dezastru și plângându-se de prețul pătrunjelului. Ăsta nu-i optimism. Optimismul e o predicție, iar predicțiile îi fac pe toți de râs. Lucrul despre care vorbesc eu e mai încăpățânat: am văzut ce fac oamenii în dimineața de după. Mătură. Gătesc. Spun povestea a ce s-a întâmplat, presărând-o sare și piper, iar cineva râde.
Așadar: speranță pentru viitor? Nu știu viitorul. Dar știu ziua de marți. Iar marți, undeva în lume, o mamă îi pregătește fiului mâncarea preferată și îl critică în timp ce el mănâncă, și el își va aminti de toate astea ca fiind dragoste, pentru că așa este. Atâta timp cât asta e adevărat, am speranță.
Rabih Alameddine © Oliver Wasow
