Ceva din coperta volumului Revărsatul zorilor (Trei, 2025) al prozatorului, eseistului și filologului Iulian Bocai îmi atrage atenția. Prin urmare, am să încep abrupt această cronică de la o idee mai degrabă banală, extra-literară. Nu mă refer nici la semnificația celor opt cadre de uși, făcând referire la același număr de proze scurte care străbat culoarul „bildungsromanesc“ al volumului, nici la portretul melancolic al fetei portretizate, simbolizând acest mister nelămurit al existenței care este dragostea – și nici măcar la decuparea celor două imagini și montarea lor pe coperta desfășurată în patru cadre aflate pe diagonale opuse, insistând pe amestecarea tematică și formală a planurilor.
Dimpotrivă, mă interesează, cum ar spune un politician contemporan, „schema de marketing“ din spatele designului. Amprenta stilistică a lui Andrei Gamarț este resimțită în întreaga colecție de proză românească a editurii Trei: în intervalul delimitat de prețiozitatea Humanitas și de utilitarismul Polirom, ea reprezintă o alternativă vizuală atractivă, probabil cea mai apropiată la noi de cum ar trebui să arate o carte „din Vest“. Iar Revărsatul zorilor arată, până la urmă, ca o carte „din Vest“. Ramele concentrice sunt transpuse într-un alb auster, distant, sub numele înroșit al autorului, iar textura pielii în alb-negru a personajului feminin anonim este granulată, în contrast atât cu fundalul întunecat și omogen, cât și cu titlul albastru-lucios al cărții. Pe scurt, estetica dominantă este cea a unei postări de pe defunctul Tumblr sau poate chiar a unei cărți publicate de Amazon, aflată la intersecția subtilă dintre o simbolistică paratextuală și un figurativ misterios, ce poate fi mimată ușor astăzi cu inteligența artificială. Așadar, cui i se adresează această copertă noir-romantică?
Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018) și Constantin (Polirom, 2019) au fost romane aparent realiste ale tranziției, cel dintâi despre sărăcia extremă într-un sat lăsat în urmă din Oltenia, iar celălalt despre precaritatea studențească din Capitala anilor ’90. Din acest punct de vedere, Bocai este un autor care se apleacă cu multă sensibilitate asupra realităților materiale șubrede din acei ani, arătând cum demnitatea umană – văzută și ca un drept fundamental la reprezentare estetică – poate lua naștere chiar și în cele mai prăfuite colțuri ale istoriei recente. Este o perspectivă pe care mizerabilismul cinic al douămiiștilor a ocolit-o cu grație, preferând „legea junglei“ – chiar ca mecanism de autolegitimare în câmpul literar – în detrimentul tipologiei de soft boy propuse de Bocai.
În același timp, aceste romane cuprind și o anumită reflexivitate metaliterară, care le situează în complexul de perspective naratologice ale unei clase particulare de naratori intelectuali, a căror ratare socială doar le potențează excepționalismul tragic. Copilul pasionat de științele naturii din Priță… este, până la urmă, reîncarnarea studentului la limbi clasice din Constantin, la rândul lui un alter ego al autorului ușor de situat printre celelalte alter ego-uri prezente în volumul de proze scurte actual. De la debutul din 2018 pânăla Revărsatul…, Bocai a început să scrie din ce în ce mai autobiografic. Totodată, idealul literaturii – un factor structurant al prozei sale și un patrimoniu suprapersonal de la care i se revendică moral personajele – devine un trop tot mai vizibil. Acest lucru face ca prozele să capete și o dimensiune ușor retro, cum bine spunea Alex Goldiș, vizibil în academismul lor moderat.
Cu toate acestea, semnificativ mi se pare și contrastul care se creează între gravitatea existențială a acestor proze și modul în care sunt împachetate, de la coperta lush până la nonșalanța studiată a vocii narative (Adi Schiop spune pe coperta a IV-a: „Salinger meets Camus“, dar poate fi și „Julian Casablancas meets Mateiu Caragiale“). Nu este clar dacă Revărsatul zorilor este o carte profundă care s-a vrut de consum sau o carte de consum care s-a vrut profundă, însă ea vine la pachet cu sentimentalismul pop al intelectualului pur-sânge. Naratorul ni se arată ca un rockstar timid, ce uneori mai face cu ochiul la cameră („dați-mi voie să vă spun ceva din povestea acestei decăderi și apoi s-o întorc artistic la final cu o altă viclenie“), un loverboy atipic care tranzacționează cultura înaltă pentru un sex appeal stângaci, totul într-un „București în care cel mai greu lucru de găsit era dragostea“.
Bocai s-ar putea să facă parte din specia rară a dandy-ului realist.Deși sunt marcate de peisajele austere ale tranziției românești, în care „violența era doar o emoție printre altele“, sublimarea în povestirile de față a „chestiei ăsteia pe care numai în literatură mai pot s-o numesc viață“ joacă un rol central. La fel ca în visul hiper-citat din Craii de Curtea-Veche, toate eșecurile din viața naratorilor – „sumele tuturor abaterilor“ acestora, ca să parafrazăm titlul unei proze din volum – se concluzionează în diorame extatice, în proiecții imaginare care par să curețe rămășițele frustrărilor acumulate de personaje: „Așa mi-a revenit în minte cerul frumos, prins între noapte și zi, din halta al cărei nume nu-l mai știu, în care pentru câteva ore fără timp zorii păreau într-adevăr să se reverse în valuri mute de lumină și să ocupe întreg crugul pământului, licărind deasupra vieții mele ca o mare“.
Naratorii sunt tineri bisexuali și singuratici al căror histrionism colapsează în pasivitate, studenți din umanioare ce ajung să lucreze munci mizere, ca traducători de romane de duzină sau de subtitrări de filme, toți cu aspirații neîmplinite de scriitori sau de academicieni. Deși toate povestirile urmăresc disoluția agonizantă a relațiilor între personaje, în care doar cine scapă din angrenajul dragostei cu naratorul câștigă cursa pentru fericire (vezi Deepthika, Laura, M., Rareș, Aylin & Radu etc.), nefericirile aproape că sunt ridicate la rang de artă prin meșteșugul povestirii. În același timp, există o resemnare în fața limitelor literaturii. Descoperind un articol despre Fenomenologia spiritului scris de una dintre iubitele sale din tinerețe (Maria), naratorul stăruie timp de un paragraf asupra problematicii devenirii la Hegel, pornind de la metafora bine-cunoscută a trecerii „de la boboc la floare“ din prefața scrisă de idealistul german. Aici apare o idee pop-hegeliană importantă: faptul că „rezultatul nu este întregul lucrului împlinit“, iar „ce obțineai la final […] nu era decât trupul mort al unui lucru care-și vedea de drum și trăia în continuare sub altă formă“. Secvența teoretică introdusă în mijlocul acțiunii funcționează ca o ars poetica, întrucât ne spune multe despre atitudinea auctorială față de artă.
Volumul de față este un obiect mort, care înregistrează un eșec de comunicare, iar în spatele coperții (care ne invită la o lectură comodă, sensibilă) se află ceva mai mult decât literatura, poate chiar un autentic strigăt după ajutor („trăiesc […] cu sentimentul că există mereu ceva la marginea lumii, chiar în afara câmpului vederii mele, care amenință să ucidă orice iubire“). Doar că adevărul („la veritá“, spunea o profesoară din carte, citindu-l răsturnat pe Petrarca)nu poate exista, fiindcă au dispărut condițiile pentru înțelegerea lui. Tot aici intră proiectul lui Bocai într-o constelație instituțională mai mare.
Autorul este un intelectual de modă veche, un adept al eseismului elegant, cultivat și al cunoașterii filologice profunde, de durată. Departe de el indicele Hirsch și acumularea de citări în journal-uri bine cotate în afară. Cartea lui din 2020, Filologii (instituționalizarea studiului literar în Europa) (Tracus Arte), a reprezentat o încercare ambițioasă de a recrea genealogia gândirii filologice în Europa secolului al XIX-lea, concentrându-se cu acribie de cărturar pe cazurile occidentale cele mai cunoscute (Franța, Germania etc.). O astfel de încercare de cercetare old school, necabrată la niciuna dintre noile direcții disciplinare nord-atlantice ideologizante, îl înscrie pe Bocai în spectrul unui conservatorism nu neapărat ideologic, cât disciplinar. Autorul știe că funcția literaturii și a studiului său s-au schimbat, că transa estetică a secolului al XIX-lea s-a rupt, iar instituțiile academice și culturale care îi făceau posibilă aura s-au dus.
Revărsatul zorilor vine cu un fior post-flaubertian într-o epocă a ruinelor postmoderne. Asta face cu atât mai paradoxală camuflarea acestui recviem într-un produs de consum, cu povești de dragoste și naratori carismatici care împachetează idei grele sau monumentale: de la sexualitatea irizată de cele mai adânci părți ale subconștientului mic-burghez până la sentimentul generalizat de sfârșit al lumii în preajma pandemiei de COVID. Doar că există un caracter decadent în alegerea prozei scurte ca matrice formală pentru aceste tensiuni. Economia ei aerisită obligă zorii să se reverse pe spații scurte și repostabile. Și poate tocmai de aici vine originalitatea lui Bocai.
