Totuși, ideea potrivit căreia alegerile ar fi despre acordarea unei anumite puteri unui politician sau partid, cu scopul de a reprezenta votantul, poate fi înșelătoare. În perioade care nu sunt neapărat de criză acută, marcată, și într-un climat în care participarea politică activă – prin demonstrații, petiții sau ONG-uri – implică prea mult efort sau pare ineficientă, votul poate deveni o formă puternică de protest. Alegătorul nu mai votează neapărat cu cel pe care îl dorește ca reprezentant direct. Nici cu cel care ar aduce o schimbare legislativă în beneficiul său – fiindcă acel politician nici măcar nu apare pe listă. Votează, în schimb, cu cineva care, prin poziționarea sa, poate perturba câmpul politic suficient de mult pentru a provoca o realiniere. Această realiniere ar putea, într-un viitor incert, să permită apariția unui politician capabil să-i reprezinte cu adevărat interesele. Este, astfel, un vot din mânie – pentru un „mâine“ nesigur, chiar deformat. Paradoxal, este un vot care încă mai crede că Binele poate fi reprezentat în politică, fie acum, fie cândva. Un vot idealist, poate chiar purist, care refuză ideea că democrația este, în fond, o negociere alunecoasă între diverse grupuri de interes. În realitate, însă, nu mesajul, politicianul sau partidul asigură cel mai fidel răspuns la voința populară (mereu greu de definit), ci regulile jocului – forma, nu conținutul – sunt cele care garantează un rezultat reprezentativ.
Cam la acest gen de vot – din mânie – am fost martori pe 4 mai. Înainte de a analiza rezultatele alegerilor, merită să ne reamintim un fapt des invocat: în ultimii 25 de ani, produsul intern brut pe cap de locuitor al României a crescut nu doar mai rapid decât cel al oricărui alt stat post-comunist vecin, ci chiar mai mult decât cel al Germaniei de Vest în perioada 1950–1975, imediat după Al Doilea Război Mondial. Vorbim despre un record european pentru orice interval de 25 de ani la care am putea alege să ne uităm. Desigur, ne putem plânge – așa cum și subsemnatul a făcut-o – că disparitățile dintre rural și urban rămân semnificative. Mare parte din această creștere economică s-a concentrat în mediul urban. În plus, dacă reluăm observația lui Florentin Cassonnet dintr-un articol recent publicat în Le Monde Diplomatique, observăm că impozitul pe profit în România este de doar 16%, față de o medie europeană de 21%. Totuși, o privire mai atentă asupra coeficientului de inegalitate umană din cadrul Indexului Dezvoltării Umane Inegalitare (IDUI), în perioada 2010–2023, arată că inegalitatea în România – măsurată în termeni de educație, salarii și sănătate – a scăzut cu peste 17%. Această tendință este comună pentru majoritatea țărilor europene, inclusiv cele din Vest. Dar ceea ce este mai puțin obișnuit este faptul că această scădere a inegalității apare și în coeficientul Gini al României (care măsoară inegalitatea veniturilor din orice sursă, nu doar din salarii), în aceeași perioadă – lucru care nu se regăsește în datele din vestul Europei.
Pe scurt, în ultimele două decenii și jumătate, economia României – și, odată cu ea, societatea românească – a cunoscut o creștere semnificativă. În paralel, inegalitatea din România a scăzut atât în privința educației și sănătății, cât și în privința veniturilor propriu-zise. Contrastul cu Europa de Vest este remarcabil. În multe dintre țările dezvoltate, inegalitatea veniturilor a crescut – iar în unele cazuri, precum Germania, Norvegia sau Suedia, s-au înregistrat chiar creșteri ale inegalității în domenii precum educația și sănătatea. Aceasta nu înseamnă că România a devenit, brusc, o societate mai echitabilă decât țările occidentale. Cu atât mai puțin că ar fi „mai dezvoltată“. Dar, cel puțin, traiectoria în care se află este una pozitivă. Iar această direcție ar trebui, în mod firesc, să alimenteze un sentiment de optimism – și poate chiar un anumit grad de recunoaștere (meritată sau nu) față de cei care au condus țara în această perioadă. Și totuși, pe 4 mai, am asistat la un val de voturi alimentate de furie: 41% dintre alegători au optat pentru un candidat de extremă dreapta, care contestă tocmai această poveste a progresului. În viziunea sa, ultimii 25 de ani – guvernați, în mare parte, de partidele „de sistem“ – nu au adus decât declin și trădare. Cum se explică această ruptură între datele obiective și percepția subiectivă? De ce atâta mânie într-o societate care, cel puțin în cifre, pare să o ducă mai bine?
Ce aș vrea să sugerez este că, dincolo de faptele deja devenite banale (dar nu mai puțin adevărate) – și anume, că istoria și cultura politică a României sunt profund marcate de autoritarismul întruchipat cel mai adesea într-o figură politică gen „tăticuț“; sau că România, fiind o țară aproape-europeană, s-a considerat automat și una aproape-dezvoltată imediat după 1989, ajungând astfel rapid la dezamăgirea că nu a putut atinge nivelul Belgiei, să zicem, în doar 10–20 de ani; sau că furia acumulată după criza economică din 2007–2008, adică acei ani negri trăiți de omul de rând, nu poate fi ștearsă pocnind din degete; sau, mai ales, lipsa de spitale, alfabetizare, oameni competenți, infrastructură, medici, salarii de trai decent, canalizare, școli și tot ce derivă din ele – ei bine, în afară de aceste fapte și constatarea că ele persistă, votul din mânie de pe 4 mai a venit mai degrabă „din afară“, și anume din diasporă.
Cu alte cuvinte, procentajul de 41% obținut de Simion se compune astfel: 3% (adică 587.000 de voturi din 3.862.761) provine din voturile exprimate de diasporă și 38% provine din voturile exprimate de cei care trăiesc în România. Putem presupune – deși ar fi ideal să dispunem de date exacte – că aproximativ 20% dintre cei care locuiesc acum în România au făcut, la un moment dat, parte din diasporă, fie pentru câteva luni, fie pentru câțiva ani. Prin urmare, inegalitatea crescândă împotriva căreia aceștia protestează prin votul lor mânios, acordat unui partid fascizant, este, de fapt, o reflecție a inegalității crescute experimentate în străinătate. Mai exact, susținătorii AUR din România sunt, similar celor din diasporă, acei oameni care nu pot vota sau nu au putut vota în Germania, Spania, Marea Britanie sau Italia și care, dacă ar fi avut acest drept, ar fi susținut probabil partide precum AfD, Vox, Reform UK sau Fratelli d’Italia – asemenea altor alegători afectați de creșterea inegalității din țările respective. Pe de altă parte, românii din diasporă care au o situație bună în străinătate au votat în majoritate pentru ceilalți candidați, în special pentru Dan – așa cum, în țările respective, votează (dacă au drept de vot) cu partide precum CDU, PP sau Partidul Conservator britanic („Tories“) etc. (în Italia, câmpul politic fiind mai fragmentat). În plus, cei care s-au întors în România nu au făcut-o pentru că le mergea bine în străinătate; prin urmare, majoritatea celor reîntorși au votat, foarte probabil, cu Simion.
Aceasta explică, pe de o parte, de ce votul pentru Simion a fost cel mai redus în rândul votanților din grupa de vârstă 61+. Tocmai cei de la care ne-am fi așteptat să voteze naționalist/fascist, dat fiind că au crescut în plin protocronism, sunt, de fapt, cei care susțin AUR cel mai puțin dintre cele trei grupuri de vârstă analizate în exit poll-ul CURS. Astfel, 57% dintre ei au votat fie pentru Antonescu, fie pentru Ponta, votul cu accente protocroniste orientându-se mai degrabă spre fostul lider PSD-ist-promițător-de-măriri-pensii. Mai important însă, alegătorii de 61+ ani sunt fie cei care s-au mutat în afara României înainte de 2007 și au avut suficient timp să-și construiască o viață stabilă acolo, fie cei care nu au plecat niciodată din țară. În schimb, cei aproximativ 20% care s-au întors recent în România aparțin, în mare parte, grupei de vârstă 31–60 de ani.
Ne rămân deci – și lucrăm aici cu estimări și speculații, nota bene! – ceilalți 18%, împreună cu cei între 18 și 30 de ani care au votat Simion, dintre care, probabil, mulți nici n-au avut încă ocazia să plece din România. Cele două grupuri, aș sugera, sunt unul și același: o diasporă digitală. Cu alte cuvinte, în contextul apariției internetului, iPhone-ului și a rețelelor de socializare, o bună parte din viața tinerilor e trăită într-un „altundeva“ digital, fiind influențată direct de conținutul predominant generat în țările care au capitalul necesar pentru a-l produce – adică în anglosferă. Și cum, în anglosferă, inegalitatea chiar crește, devine relativ simplu atât pentru un tânăr care consumă conținut pe 4Chan, TikTok sau Netflix, cât și pentru un fost membru al diasporei fizice, să substituie percepția (tinerii) sau experiența (diaspora) inegalității crescânde din afară în locul realității inegalității în scădere din România. Sau, mai nuanțat, ca situația din afară să-l facă să anticipeze o situație similară în România. Iar acest comportament, sau mai exact acest mod de a (nu?) privi în jur, e facilitat de lipsa cercetărilor sociologice și economice adecvate în România, de lipsa transparenței și a unei distribuții eficiente a datelor existente, precum și de lipsa educației necesare pentru a interpreta corect aceste date.
Poate că această sugestie speculativă – anume că 41% dintre cei care au participat la vot au ales, de fapt, o iluzie, confundând situația României cu cea din Occident – pare trasă de păr. Dar chiar și așa, dacă doar jumătate dintre cei 38% care au votat Simion din interiorul țării ar fi fost motivați de această iluzie, restul de 19% poate fi explicat rezonabil prin alte cauze: unii au rămas ancorați în protocronism, alții au beneficiat prea puțin sau chiar deloc de dezvoltarea României din ultimii 25 de ani, iar mulți alții trăiesc o viață atât de dificilă – devenită și mai grea din cauza inflației ultimilor ani –, încât votul lor, mai ales după eșecul guvernării PSD, nu putea fi altfel decât unul disperat și mânios.
Și atunci, ce ne facem? Suntem condamnați să-l avem președinte pe Simion? Adevărul e că nu putem anticipa cu certitudine ce urmează să se întâmple. Pe de o parte, datorită sprijinului semnificativ pe care AUR îl are în rândul tinerilor, o prezență mai mare la vot – care ar implica, ca de obicei, mai ales tinerii – i-ar putea aduce victoria lui Simion. Pe de altă parte, în lipsa lui Ponta și Antonescu din cursă, electoratul din grupa de vârstă 61+ ar putea, la fel cum a procedat pe 4 mai, să-l prefere pe Simion în defavoarea lui Dan. În plus, cei care și-au exprimat votul din mânie nu-și vor schimba opțiunea prea ușor, deoarece mânia nu e ceva ce poate fi depășit de pe o zi pe alta.
Dar să ne păstrăm calmul: o eventuală victorie a lui Simion nu ar aduce neapărat sfârșitul lumii, nici nu ar presupune automat instaurarea imediată a unui regim autoritar în stil Orbán (rareori se poate instaura un astfel de regim peste noapte). Desigur, o asemenea victorie ar adânci criza în care România deja se află: țara și-ar pierde în continuare încrederea pe plan internațional și, implicit, investițiile străine (deși dependența excesivă de acestea nu reprezintă neapărat cea mai sănătoasă opțiune). Există și riscul unor noi alegeri parlamentare, care ar prelungi paralizia politică din ultima jumătate de an și ar accentua criza menționată anterior. Însă tocmai această situație ne-ar putea oferi oportunitatea de a ne reactiva politic, de a ne solidariza în jurul unor strategii și forme de organizare și gândire politică ce au dispărut odată cu izbucnirea pandemiei, dar care sunt fundamentale pentru orice democrație sănătoasă. Delegarea acestor energii exclusiv la vot reprezintă, de fapt, un semn de iresponsabilitate cetățenească și unul dintre motivele principale pentru care mânia colectivă crește și se intensifică. Dintr-o astfel de criză pot apărea și se pot implementa tocmai acele soluții care să ne ajute să evităm, pe viitor, acest gen de situații.
