„În ciuda vârstei, am încă o memorie foarte bună. Ce spuneam? Ha, ha, ha! Glumă, încruntaților!“
Horațiu Mălăele, Tristețea ploilor
Nu știu exact când am început să-l înțeleg sau dacă l-am înțeles vreodată, însă îmi e clar faptul că Sunt un orb este spectacolul meu preferat. Îl văd de câte ori am ocazia, ca și cum aș reveni într-un loc care nu promite liniște, ci freamăt. Și, de fiecare dată, mă prinde nepregătită.
Voi recunoaște ceva ce nu se spune ușor, simt un strop de invidie față de Horațiu Mălăele. Nu pentru succes, nu pentru aplauze, ci pentru această capacitate stranie de a se juca cu emoțiile mele ca și cum ar fi obiecte ușoare. Le aruncă, le prinde, le răsucește. Într-o clipă râd până la epuizare, în următoarea mă lovesc de o tristețe care nu mă întreabă dacă sunt pregătită.
Nu-mi place să fiu vulnerabilă. Și, mai ales, nu-mi place să-mi văd rănile desfăcute în public, sub o lumină care nu iartă nimic. Și totuși, mă întorc, de fiecare dată. Îi permit să desfacă, cu o precizie aproape crudă, straturi din mine pe care eu le-aș lăsa liniștite. Nu din teamă, ci din confort.
Sunt oare și eu un orb? Cu siguranță. În alegoria peșterii, oamenii sunt orbi fără să știe, privesc umbrele și le numesc realitate. Trăiesc într-un confort care le mângâie fruntea și le spune că totul este în regulă. A ieși din peșteră nu este un act de curaj, ci unul de violență asupra propriei iluzii. Iar noi alegem, de cele mai multe ori, să rămânem. Este mai simplu, nu? Mai clar și mai curat.
Nu există un punct fix din care lumea să se arate întreagă, fiecare perspectivă luminează ceva și ascunde altceva. Suntem, într-un fel, condamnați la propriile noastre orbiri. Și poate că cea mai dureroasă dintre ele este lipsa de autocunoaștere, refuzul de a vedea cine suntem atunci când nu ne mai povestim frumos.
Spectacolul lui Mălăele nu oferă soluții, nu vindecă, ci deschide căi pe care nu știi dacă vrei să le urmezi. De fiecare dată când ies din sală, simt că ceva din mine a fost mutat, ușor, dar ireversibil. Uneori e o liniște ciudată, alteori e o neliniște care mă ține trează mai mult decât mi-aș dori.
Dar de fiecare dată apare poezia, lucru care mă bucură nespus de mult. Se scutură de praf Nichita Stănescu și vine aproape firesc, fără să fie chemat, cu versurile lui care nu explică nimic și totuși spun tot. Îl simt pe Marin Sorescu strecurându-se în gândurile mele cu acea simplitate fantastică, care întreabă fără să ridice tonul, unde fugim de acasă?
Spectacolul acesta are un fel aparte de a scoate la suprafață nu doar emoții, ci dorințe uitate. Dorința de a scrie, de a simți, de a nu mai filtra totul până devine acceptabil, dorința de a trăi fără să îndulcim realitatea, dar și fără să ne temem de ea. Pentru că, în mod ciudat, printre toate aceste straturi de melancolie, de neliniște, de întrebări fără răspuns, există și râsul.
Un râs pe care nu îl negociezi, nu îl ascunzi, nu îl temperezi ca să nu deranjeze. Un râs care vine dintr-un loc atât de sincer încât te ia prin surprindere. Râzi și, pentru câteva clipe, nu mai există nimic altceva. Nu există grijă, nu există roluri, nu există imagine. Există doar acel moment simplu în care te lași dus de ceva mai mare decât tine. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai mari libertăți pe care le avem și pe care le folosim atât de rar, să râdem fără frică.
Lumea, în felul ei tăcut și uneori brutal, are mereu un întuneric de vărsat peste noi. Și atunci râsul nu mai este doar o reacție ci devine o formă de rezistență, o formă de a rămâne întregi, de a nu ne pierde complet în propriile noastre orbiri.
Poate că nu vom vedea niciodată tot, dar, dacă avem curajul să râdem cu adevărat măcar pentru o clipă, e suficient. Restul… îl mai învățăm pe drum.
Imagine: Dariusz Zawadzki
