Prea-Tăcutul nostru i-a felicitat pe japonezi pentru ajutorul acordat Ucrainei, în timp ce-și secretizează cheltuielile și, nouă, angajatorilor săi, ne dă cu flit. Sper că pricepe că nu suntem supușii preamuțeniei sale.
Deja, ca cetățean, straturile de putere & autoritate aflate prea deasupra mea îmi sunt suficiente, nu am nevoie de o lume în care soft powerul regimurilor autoritare să se întărească și să-mi facă ostile ferestrele din statul în care trăiesc.
Războiul meu personal nu e doar cu Putin sau cu putinismul. Trăim, de bine, de rău, într-o societate unde libertatea individuală există, chiar dacă de multe ori raportul de putere între cetățean (angajator) și funcționar sau demnitar (angajat) e debalansat în moduri perverse în favoarea „angajaților”. Că ne place, că nu ne place, viața bună pe care o avem nu e un dat, nu e un drept inalienabil primit de la natură, e ceva de care trebuie să avem grijă – având grijă, în primul rând, să ne păstrăm puterea propriului cuvânt. Nu vreau să trăiesc într-o lume în care să mă arunce, de la înălțime, prin geamuri cuvintele mele. Și nu-mi ajunge nici o lume în care opiniile mele, ca cetățean, sunt doar vorbe în vânt.
Să luăm lucrurile pe rând. Avem un strat de putere locală (primar, consiliul local & funcționari + consiliul județean & prefectură + alte instituții ale guvernului reprezentate la nivel local/județean), avem stratul de putere centrală, națională: președinție, guvern, parlament, justiție, instituții de forță – poliție, jandarmerie, Arafat (?) + Banca Națională etc. –, apoi vine stratul de putere „european”, după care ar mai fi câteva organizații și mai internaționale, cum sunt Curtea Penală Internațională (CPI) sau ONU – a căror „putere” efectivă e rarefiată, circumstanțială și în multe chestiuni, abia, simbolică. Cel puțin așa văd eu lucrurile – asta ar fi pentru mine o posibilă „teorie a lumii”.
Bun, acum hai să luăm straturile astea în sens invers. Stratul internațional, mi-e mai degrabă indiferent, deocamdată îl văd mai mult ca pe un „show”, o reprezentație din care reiese doar faptul că încă nu prea știm, ca umanitate, cum să creăm instituții care să funcționeze echitabil la un nivel așa de înalt. Există și exemple mai bune, dar mă opresc doar la CPI, care a luat ființă în urma unui „Tratat de la Roma” (1998, proces întins până după 2002 și nu tocmai încheiat). CPI a emis, recent, un mandat de arestare pe numele lui Putin, iar din articolul despre știrea asta, de pe adevărul.ro, mai aflăm că: „majoritatea țărilor din întreaga lume, 123, sunt părți la tratat, însă există excepții, printre care se numără și Rusia.” Ce nu aflăm, explicit, din articolul respectiv e faptul că printre excepții se numără și Statele Unite și Ucraina. De aceea, pentru mine, treaba asta are o semnificație mai degrabă simbolică, e ceva care nici nu mă încântă, nici nu mă contrariază, eu l-am condamnat demult pe Putin. Evident că acțiunea CPI poate avea și alte implicații, nu doar retorice, dar, cel puțin în ce mă privește, măcar asupra lui Putin Curtea Penală Internațională pare să aibă exact atâta putere câtă am și eu.
Paranteză: nici despre Bush nu am o părere considerabil mai bună. Există totuși o diferență între Statele Unite și Federația Rusă. Zilele trecute presa americană era plină de articole care dezbăteau și puneau sub semnul întrebării invazia Irakului din 2003. Și, totuși, cred că putem afirma cu certitudine că nu se va lăsa cu defenestrări.
Coborâm la stratul de putere european, aici deja sunt mai îngrijorat. Pe de o parte, Comisia Europeană – practic Guvernul UE, mai ales pe fondul măsurilor luate pentru contracararea efectelor pandemiei, începe să își aroge puteri specifice unui guvern federal, nefiind așa ceva. În plus, Parlamentul European pare să aibă o putere tot mai firavă în relație cu „Comisia” și, oricum am lua-o, Parlamentul European e singura instituție față de a cărei componență am, ca cetățean, un cuvânt de spus – cât de cât. Pe de altă parte, avem și o funcționărime brusseleză, care, pentru că are în gestiune niște fonduri absolut imense, tinde să se ocupe și să impună statelor soluții la nivel de detaliu pentru probleme care ar fi mult mai sănătos să fie rezolvate la nivel local. Și funcționărimea asta, deși tot angajați ai cetățenilor, pare să funcționeze de parcă ar fi angajații propriilor eseuri.
Mai jos, mai aproape de cămășile noastre, dacă e să învățăm ceva din războiul meschin al lui Putin, atunci, cel puțin lecția însușită de mine e că trebuie, musai și obligatoriu, să avem grijă să nu pierdem care cumva limitarea mandatelor. Deja, Prea-Tăcutul începe ușor-ușor să fure curent, imaginați-vă câte i s-ar mai putea urca la cap într-un eventual nou mandat. Ba mai mult, ar fi cazul să limităm numărul de mandate și în cazul aleșilor locali.
Alt aspect, care ar trebui să ne pună pe gânduri e calitatea relațiilor pe care le avem cu statele vecine, dar despre subiectul acesta, precum și despre ultimul strat de putere (& relația cetățean–autorități locale) poate voi scrie cu ocazii ulterioare.
În loc de concluzie sau ca o concluzie provizorie, dacă sunt de părere că e de datoria cetățenilor ruși să-și rezolve problemele interne și chiar să facă tot ce pot pentru a-l opri pe Putin, atunci e de datoria mea ca cetățean să fac ce pot, cât pot, pentru a mă asigura că nu mă trezesc cu putinici pe cap, nici la nivelul comunității în care trăiesc, nici la nivelul statului și nici la nivelul uniunii suprastatale – căreia tot cetățean îi sunt. Pentru că nu vreau să ajung să mă feresc de ferestrele pe lângă care trăiesc.
