Într-o dimineață luminoasă de la sfârșitul lui septembrie, la zece fix, în fața unei anumite porți de pe strada Popa Soare se auzea viola. Mai era o lună și un pic până la Festivalul SoNoRo, pe violistul Răzvan Popovici îl așteaptau, între timp, trei săptămâni care aveau să-l poarte de la București la Chișinău și din Peru în Belgia, dar programul de studiu era păstrat cu rigoare. Peste câteva ore, într-o conversație în trei, pianistul Dragoș Dimitriu mărturisea cum, odată ce se așază la claviatură, tot ce e lumesc tace și nu mai rămâne loc decât pentru muzică. Fondator și director executiv, respectiv director de dezvoltare, Răzvan Popovici și Dragoș Dimitriu sunt doi dintre oamenii care fac să se întâmple SoNoRo – un festival de muzică de cameră imaginat la jumătatea anilor 2000 și ajuns în 2024 la ediția a XIX-a. În aproape două decenii de existență, SoNoRo s-a dezvoltat într-o platformă culturală internațională care aduce împreună comunități, idei și proiecte, care creează stare și leagă muzica clasică de locuri și de oameni, care dă o șansă patrimoniului construit din România, care inspiră, modelează gusturi, formează noi generații de muzicieni și dezvăluie frumusețe în cele mai neașteptate chipuri.
Despre frumusețe a fost vorba și în ora pe care am petrecut-o cu Răzvan și Dragoș. Fie că spun anecdote despre începuturile SoNoRo, fie că își împărtășesc viziunea despre rolul culturii în societate, frumusețea se întoarce ca laitmotiv în frazele lor, părând să le hrănească atitudinea și căutările. A mai fost vorba despre joacă, licori magice și Seinfield, despre cum se acompaniază muzica și literatura în ediția Ex libris, care se desfășoară între 1 și 17 noiembrie 2024 la București și Cluj-Napoca, despre perseverență, fler și înflorire. Iar bucuria dialogului nu a zădărnicit-o nimic. Nici măcar un reportofon stricat.

SoNoRo e un proiect longeviv. Dar în loc să vorbim despre rețete sau secrete, îți propun, Răzvan, o întoarcere în timp: era greu în 2006 să aduci publicul în săli pentru muzica de cameră?
R. P.: Cred că era greu, doar că eu nu mi-am dat seama. Evident, în construirea unui festival primii ani nu sunt deloc ușori: trebuie să câștigi adepți, sponsori, să creezi o comunitate care să te susțină, apoi una de artiști, să conturezi profilul și să vezi cum se dezvoltă, să găsești o direcție, să anticipezi. Dar am luat-o foarte ușor și cred că de aceea a și ieșit.
Însă la vremea respectivă muzica de cameră era văzută ca un fel de Cenușăreasă, ceva de care societatea nu avea nevoie. Se sfârșea Vestul Sălbatic al anilor 1990 și începeau anii 2000 – o perioadă în care prioritățile societății erau mai degrabă economice. Lumea nu se gândea neapărat la nevoia inerentă de frumusețe.
Îmi amintesc că la primul concert de la Ateneu, un prieten bun m-a ajutat chemând inclusiv femeile de serviciu din compania lui și așa am reușit să umplem aproape jumătate de sală – pe atunci, o victorie incredibilă. Însă concertul care a mers cel mai bine a fost cel din Club Embryo, pe care l-am organizat pentru că îmi plăcea locul. Era ceva aproape newyorkez, demn de Brooklyn – underground, foarte elegant, un loc în care a venit elita tânără și curioasă a Bucureștiului, oameni care nu mai avuseseră parte de o experiență similară. Am avut inspirația aproape divină de a combina muzica clasică cu niște DJ – Electric Brother și Vlaicu Golcea – și a ieșit o seară de neuitat. Deci încă de la începuturi lumea a asociat SoNoRo cu ceva extrem de inovativ și de ingenios.
Și dovleacul Cenușăresei s-a transformat în caleașcă, dar presupun că nu printr-o simplă fluturare de baghetă. Cum s-au schimbat percepțiile față de muzica de cameră de-a lungul anilor?
R. P.: Schimbarea e uriașă. Lumea și-a descoperit apetitul pentru muzica de cameră, a descoperit minunăția ei și posibilitățile pe care ți le oferă, a descoperit ce frumuseți îți aduce în viață odată ce ai pășit în acest univers.

Dragoș, vorbeam la un moment dat despre SoNoRo și ai pronunțat cuvântul „joacă“. Unde se întâlnesc pentru tine joaca și dezvoltarea unui festival de muzică de cameră?
D. D.: În general mi se pare că totul e un fel de joacă. Mă gândesc adeseori cum în copilărie aveam câte un scop de atins – de exemplu, un Lego de construit – și găseam soluțiile în joacă. Situațiile respective nu erau importante în sine, iar acum, ca adult, îmi dau seama că multe altele, pe care de-a lungul timpului le-am luat foarte în serios, se aseamănă de fapt cu cele din copilărie.
La fel și în festival. Întâlnești situații ieșite din comun, a căror rezolvare nu e deloc la îndemână, iar ca s-o găsești trebuie să ieși constant din zona de confort. Ce am învățat în timp e că lucrurile nu trebuie luate prea în serios. E o abordare care te ajută să vezi soluțiile mult mai ușor și prin care se ivesc variante la care nu s-ar fi gândit nimeni. Joaca stă în descoperirea acestor posibilități și în curiozitatea pe care trebuie s-o ai la fiecare pas.
R. D.: Fac o mică paranteză, pentru că am un exemplu splendid: adineauri eram la o întâlnire legată de organizare și am observat pe masă un pachet de șervețele pe care scria DADA. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc că totul e de fapt dadaist. Viețile noastre, ale muzicienilor, dar și ale celorlalți organizatori au ceva de sitcom – se poate scrie un mic scenariu doar din câteva astfel de zile.
D. D.: Da, și revenind la joacă, e ca în Seinfield: scenariul e plin de lucruri pe care noi le luăm în tragic, când de fapt ar trebui să le luăm cu umor.
SoNoRo a devenit o platformă culturală și e totodată un model pentru cum se poate declina un festival în mai multe ipostaze: bursele Interferențe, turneele Conac și Musikland, conceptul LʼHeure Bleue – fiecare bine profilată și conturată, dar funcționând împreună, ca într-un ansamblu cu coerență interioară. Cum au crescut unele din altele, cum a arătat de-a lungul anilor laboratorul SoNoRo?
R. P.: Foarte frumos la acest laborator e că a fost extrem de natural. Noi n-am avut nimic forțat, la fel cum n-am avut nici pe cineva care să vină și să ne spună: „Băieți, aveți la dispoziție un milion. Faceți ceva cu el.“ Nu. L-am fondat de la zero și a crescut exact ca o ființă umană, l-am îngrijit din punct de vedere artistic. Frumos a mai fost și că ne-am dat seama încă din al doilea an că trebuie (re)creată o elită muzicală tânără, care să ducă făclia mai departe. Am observat că nu există interes pentru muzica de cameră și ne-am întrebat de ce: de ce nu vin la concerte elevii din liceele de muzică și studenții din conservatoare? Am devenit conștienți de faptul că elita trebuie crescută.
D. D.: Iar anul trecut am urmărit situația foștilor bursieri Interferențe și ne-am dat seama că, spre deosebire de alte domenii – în care cel puțin o parte dintre cei pe care îi susții renunță sau se reorientează –, în cazul nostru toți au rămas în domeniul muzical.
R. P.: Apoi lucrurile au curs de la an la an: unele idei au venit întâmplător, dar exact când trebuiau să vină, altele au fost căutate. Însă definitoriu pentru proces rămâne faptul că s-a desfășurat organic, firesc – de exemplu, SoNoRo Musikland a crescut din SoNoRo Conac. Toate ramurile au încolțit la vremea lor și cred că de aceea am și găsit susținere. Trebuie să ai privire de ansamblu și un pic de fler: dacă încerci să faci ceva over the top, care nu-și găsește rostul pe moment, nu iese. Trebuie să prinzi clipa când lucrurile înfloresc.
Ai amintit de SoNoRo Conac, care a ajuns în 2024 la ediția a XII-a și s-a desfășurat până acum în 120 de clădiri de patrimoniu de pe tot teritoriul României, miza fiind repunerea în circuit, prin muzică, a patrimoniului construit. Mi-a plăcut mult o sintagmă din prezentarea de pe site-ul vostru, și anume „harta emoțională a țării“. Chiar așa, cum cartografiați emoțional o Românie a patrimoniului necunoscut sau neglijat? Dacă un geograf pleacă la drum cu busolă și compas, voi ce instrumente și ce metodă aveți?
R. P.: Instrumentul nostru principal a fost și rămâne muzica. Odată cu turneul SoNoRo Conac i-am adăugat arhitectura de patrimoniu din România, ce ne-am dorit încă de la începutul proiectului fiind să atragem atenția asupra clădirilor vitregite de uitare, care meritau să reintre urgent în atenția autorităților. Totul cu scopul ca aceste clădiri cu istoric impresionant să facă parte iarăși din viața comunităților locale și a turiștilor. Pornind de la conace, de-a lungul anilor am extins selecția clădirilor către teatre, muzee, catedrale și biserici. Multe dintre clădirile recondiționate au fost inaugurate, după restaurare, printr-un concert SoNoRo Conac, fapt care ne-a dovedit că demersul nostru a dat roade. Și ne-a făcut foarte fericiți.

SoNoRo se desfășoară într-o varietate de spații: începuturile au fost deopotrivă la Ateneu și în Club Embryo, așa cum povestea Răzvan mai devreme, iar în prezent propuneți concerte atât la Ateneu și la Sala Radio, cât și în muzee și în cluburi ca Expirat, iar prin Musikland, în șuri și biserici din Transilvania. Cum articulați programul muzical cu locul și cu starea pe care o transmite muzica? De pildă, în ediția de anul acesta, Ex libris.
R. P.: În fiecare an, Diana Ketler și cu mine intrăm într-un fel de laborator muzical, unde creăm licori magice cu ajutorul cărora se nasc conceptul și programul festivalului.
În calitate de director artistic, Diana este în mare parte autoarea programului Ex libris, ea fiind cea care a făcut legătura dintre muzică și cărți. Tot ea spune că limba poate fi intens muzicală per se și că unele forme muzicale, precum rondoul sau variațiunile, își au corespondentul în structurile literare. Având amândoi obișnuința lecturii, a fost un proces interesant să alegem cărțile, apoi să le căutăm corespondențe în anumite compoziții clasice.
Un bun exemplu este concertul WALDEN din Sufrageria Regală de la Muzeul Național de Artă, inspirat de cartea Walden sau Viața în pădure de Henry David Thoreau, pentru care lucrările selectate au un corespondent în natură, de pildă: Robert Schuman cu Scene din pădure, Leoš Janáček cu Viața în pădure, Ludwig van Beethoven cu Sonata primăverii și Johannes Brahms cu Trio cu corn.
În concertul MANUSCRIPTS DON’T BURN de la Ateneul Român, inspirat de celebrul roman Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, am inclus lucrarea Sonata Trilul Diavolului GT 2.g05 de Giuseppe Tartini.
TO THE LIGHTHOUSE, un alt concert din Sufrageria Regală, inspirat de cartea Spre Far a Virginiei Woolf, include compoziția „După apus“ din Three Moods of the Sea pentru bas-bariton și pian. Și exemplele ar putea continua, dar le las cititorilor plăcerea descoperirii acestor asocieri la concerte.
Cât despre spații, și ele sunt în sinergie cu programul muzical și cu emoțiile pe care le transmite. Așadar și aceste asocieri pot fi urmărite cu atenție, iar noi sperăm că publicul va fi încântat de ceea ce propunem. În acest an an revenim la Palatul Bragadiru, Sala Radio și Ateneul Român, Muzeul Național de Artă al României, ARCUB – Hanul Gabroveni – Sala Mare, Centrul Național de Artă „Tinerimea română“, Teatrul Recul și Club Expirat, dar vom avea și un spațiu în premieră – Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, un palat inaugurat de regele Carol I în 1911.
În plus, după câțiva ani suntem bucuroși să concertăm din nou în Sala Mare a Institutului Cultural Român și la The Ark, dar și să continuăm un eveniment conex, pe care l-am început anul trecut – SoNoRo Talks. În acest an, discuțiile despre muzică și cărți vor avea loc la Muzeul Național al Literaturii Române, unde îl vom avea ca invitat pe scriitorul Vlad Zografi.
În fiecare an, Diana Ketler și cu mine intrăm într-un fel de laborator muzical, unde creăm licori magice cu ajutorul cărora se nasc conceptul și programul festivalului. – Răzvan Popovici
Ai vorbit pe larg despre Ex libris și cred că e un prilej bun ca să amintim că, de câțiva ani, edițiile SoNoRo sunt construite fiecare în jurul câte unei teme. Cum le alegeți și cum puneți carne pe ele?
R. P.: Temele își au sursa de inspirație în preocupările Dianei Ketler și ale mele, în felul nostru de a fi – în primul rând ca persoane și abia apoi ca muzicieni. Cred că se reflectă în ele arhitectura interioară a fiecăruia, maniera în care ne-am construit de-a lungul timpului.
Un exemplu recent: prin tema de anul trecut, On the Couch, ne-am dorit să atragem atenția asupra faptului că muzica vindecă și am făcut legătura cu Viena începutului de secol XX, unde a existat o efervescență culturală în contextul căreia au înflorit disciplinele psihanalitice.
Anul acesta, prin tema Ex libris ne dorim să punem un reflector pe conjugarea dintre muzică și literatură – căci, în definitiv, sunt două arte care ne fac mult bine. Trăim din ce în ce mai intens, într-o goană de cele mai multe ori nejustificată; e atât de mult zgomot în jur, încât fiecare e dator față de sine să-și găsească zonele de liniște sufletească și mintală. În spiritul acestor idei, muzica și literatura chiar ne stau la îndemână: avem la dispoziție nenumărate resurse și modalități de a asculta muzică și de a citi, de a ne liniști mintea agitată, de a ne destinde și bucura. S-a compus și s-a scris enorm, avem de unde alege și întotdeauna ne putem lăsa încântați de mari întâlniri cu compozitori și artiști din trecut sau din prezent, cu scriitori a căror operă trăiește dincolo de timp, dar și cu autori contemporani excepționali.
Cum găsim temele? Când concepem programul unei ediții, în spate e întotdeauna foarte multă documentare, dar și imaginație și joacă, dincolo de referințele directe. În plus, eu și Diana avem o înțelegere: nicio temă nu trece dacă nu suntem amândoi sută la sută de acord cu ea. E o muncă semnificativă ca proces și durată, deși asta nu se vede efectiv. Dar, dacă vrei, putem face o paralelă cu performanțele unui sportiv: cu cât programul este mai bine gândit și echilibrat, cu atât concertele vor fi mai interesante, iar publicul va putea trăi în continuare experiența SoNoRo.
Anul acesta, prin tema Ex libris ne dorim să punem un reflector pe conjugarea dintre muzică și literatură – căci, în definitiv, sunt două arte care ne fac mult bine. – Răzvan Popovici
Ai spus la conferința de presă din 13 septembrie un lucru care mi-a reținut atenția: „Când organizezi un festival, ești întotdeauna în viitor.“ Cum se împacă ritmul trepidant al organizării cu viziunea și perspectiva?
R. P.: Excelent, de vreme ce fac asta de aproape 20 de ani. La conferința de presă m-am referit la faptul că întotdeauna am planificat pe termen lung. Ca să duc mai departe paralela cu sportul de performanță, a crea un festival și a-l continua ani în șir presupune viziune, desigur, dar și perseverență. Au fost și mai apar și acum unele inadvertențe, dar provocarea e să rezolvi problemele, nu să le contempli existența. Modul acesta de gândire m-a ghidat întotdeauna și doar așa am reușit să ajungem la ediția a XIX-a.
Cât despre ritmul trepidant, e nevoie de claritate pentru a lua deciziile potrivite, poate și de un pic de cunoaștere a naturii umane, precum și de un simț al observației, pe care îl poți cultiva. Acum se trăiește foarte mult în imediat, dar în cheie metaforică, fundația unei case, construirea și apoi îngrijirea ei se fac cu răbdare și cu un bun management al timpului. Care, de asemenea, poate fi exersat.

Dacă ar fi să asociați ritmul organizării unui festival cu o compoziție muzicală, ce ați alege?
R. P.: Uneori, când sunt ușor depășit de evenimente, mă gândesc că mă aflu în cea mai amuzantă și mai ridicolă opera buffa. Alteori, când ne aflăm în vâltoarea pregătirilor, într-o piesă a lui Steve Reich. Dar, de obicei, aș asocia organizarea cu Cvintetul de Dvořák.
D. D.: Cred că e comparabilă de multe ori și cu piesa Oglinda a lui Mozart, în care un violonist începe partitura, iar celălalt o întoarce și cântă de la celălalt capăt. Inițial pare să nu aibă sens, dar de fapt totul e armonios. Așa și aici: uneori anumite lucruri nu au sens și merg anapoda, dar în final își găsesc cele mai bizare soluții, care duc la rezultate minunate precum SoNoRo Musikland, SoNoRo Conac și SoNoRo Festival. De exemplu, ne-am confruntat adesea cu situații în care aveam nevoie de anumite documente oficiale de la diverse instituții, imposibil de obținut în câteva zile, darămite în câteva ore. Și totuși, steaua norocoasă a SoNoRo ne-a ajutat să le obținem în câteva minute. Scopul era unul bun și cred că asta transcende persoana noastră. Organizarea cere multă disciplină și răbdare, la fel ca în studiul oricărei piese muzicale, dar stările prin care treci pot fi comparate foarte des cu ce aduc piesele lui Bach, Stravinski, Șostakovici și Prokofiev. Sau muzica de film.
Dragoș, tu te-ai format timp de 12 ani la Viena și ai venit în SoNoRo cu o experiență artistică, de studiu și de management care poartă amprenta acelui oraș. După care au urmat câțiva ani în calitate de director al unei instituții de stat din România. Cum s-au articulat pentru tine aceste două experiențe? Ce aduci, după ele, în povestea SoNoRo?
D. D.: Am încercat să aduc în România cât mai mult din experiența acumulată pe parcursul anilor petrecuți la Viena, locul în care mi-am și început, de altfel, cariera de manager cultural. Însă am avut nevoie de o adaptare la realitatea de aici, unde mediul cultural mai are încă de recuperat, deși trebuie spus că o face cu pași repezi. Deja se simte în toată țara un suflu nou, probabil datorat mai multor generații care au avut șansa să studieze în alte părți, apoi să se întoarcă. Nu cred că trebuie s-o spunem cu rușine, ci cu mândria că suntem deschiși și adaptabili.
Cei aproape patru ani de la Filarmonica din Brașov m-au făcut să înțeleg cadrul legal și rigorile impuse de o legislație, din păcate, învechită. Am învățat foarte multe și sunt recunoscător pentru perioada petrecută acolo.
Cred că următorul pas logic era să revin în privat, unde lucrurile sunt, din fericire, mult mai flexibile, pentru că ai posibilitatea să iei singur deciziile și să gestionezi din mers activitățile și bugetele. Mediul privat din România îți oferă de departe mult mai multe șanse de dezvoltare, chiar și în comparație cu țările vestice, unde drumurile sunt deja foarte bătătorite și nu prea mai există loc pentru inovație sau flexibilitate. În mediul cultural din România încă descoperim și construim, ceea ce e fascinant. Marele nostru avantaj este că suntem foarte creativi ca națiune, iar această creativitate se poate manifesta fabulos în mediul privat.
Așadar, simt că aduc multă energie și o dorință nestăvilită de a-i face pe cei din jur să înțeleagă mai bine rolul culturii. Cultura este marca unei societăți dezvoltate și produce foarte mult în jurul ei. Odată ce înțelegem asta, nu ne mai ferim de ea, ci o folosim în cel mai bun sens posibil, ca să creăm plusvaloare. Exemplele sunt numeroase, nu trebuie decât să ne uităm la cifrele generate în jurul oricărui festival de amploare din țară sau din afară. De pildă, un festival de la Viena în care s-au investit 2 milioane de euro a produs în cele trei săptămâni de desfășurare mai bine de 6,5 milioane de euro, prin faptul că lumea a participat la evenimente.
Aduci energie. Și ce primești în schimb?
Primesc un mediu de lucru echilibrat, în care am cei mai buni parteneri de discuție și dezvoltare pe care mi i-aș putea dori. Spun cu mândrie că avem o echipă pe care abia aștept s-o revăd, în fiecare zi.
Mediul privat din România îți oferă de departe mult mai multe șanse de dezvoltare, chiar și în comparație cu țările vestice, unde drumurile sunt deja foarte bătătorite. – Dragoș Dimitriu
Cum glisați între postúrile de muzicieni și manageri – zi de zi, dar mai ales atunci când o ediție e în plină desfășurare? E un continuum sau intervine și nevoia de negociere, poate de compromis?
R. P.: Ambele sunt foarte bine individualizate, în caz contrar rezultatele nu ar avea calitatea pe care mi-o doresc. Nu am cum să fac rabat de la ceva nici ca muzician, nici ca manager, pentru că nu putem subestima publicul. Profesia de muzician presupune studiu continuu, iar cea de manager implică decizii care influențează bunul mers al activităților echipei.
Când festivalul e în plină desfășurare, am un program de studiu riguros, iar pentru deciziile de management sunt concentrat și eficient. Am învățat de-a lungul anilor să le echilibrez din ce în ce mai bine, astfel încât în prezent totul funcționează impecabil.
D. D.: Niciodată nu e vorba despre compromis. Managerul e una, muzicianul e alta. Și din punctul meu de vedere lucrurile sunt foarte bine delimitate. Când am ceva de organizat, sunt concentrat sută la sută doar pe acea direcție. Iar când sunt la pian, poate să sune telefonul sau să intre orice e-mail, nu mai contează, cel puțin nu în orele petrecute la instrument sau alături de colegii muzicieni. Din punctul meu de vedere, managementul corect este ceva obiectiv, care nu necesită o implicare emoțională. Dar când vorbim despre muzică, cred că nu am cuvinte ca să exprim ce trăiesc – sunt acolo cu toată ființa, cu tot sufletul, cu tot intelectul; nu mai e loc de nimic lumesc. Pot să spun că muzica mă echilibrează în toate privințele, e metoda mea de autoterapie.
Managementul e ceva obiectiv. Dar când vorbim despre muzică, sunt acolo cu toată ființa, cu tot sufletul, cu tot intelectul; nu mai e loc de nimic lumesc. – Dragoș Dimitriu
Cum arată inițiativa SoNoRo Kids și ce îți propui cu ea?
D. D.: SoNoRo Kids vine dintr-un proiect pe care l-am creat în pandemie, când am mers prin școli cu un pian ca să le cânt copiilor, pentru că nu mai aveau voie să vină în sala Filarmonicii. Am redescoperit puterea muzicii cu ocazia unui concert pe care l-am ținut într-un sat din apropierea Brașovului, ai cărui elevi erau 99% romi. Profesorii mi-au povestit că de obicei copiii nu vin la școală dacă nu au condițiile optime și cu atât mai puțin dacă plouă. În acea zi a și plouat, am avut și un bilet de intrare în valoare de cinci lei, dar prezența a fost de aproape 100%. Toți părinții și-au trimis copiii la școală, pentru că în ziua aceea era concert. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea! Am discutat, am cântat împreună, am râs și am învățat despre comunitate, despre iubire și despre ce înseamnă muzica pentru toți.
SoNoRo Kids duce muzica în școli și grădinițe prin intermediul nostru, al artiștilor, și le propune copiilor un dialog cu muzică, în care creativitatea și exprimarea părerii lor contează foarte mult. Nu e un concert plictisitor pe care să-l asculte dintr-un fotoliu, cuminți și aproape adormiți; din contră, e un dialog care prezintă, prin muzică, diverse aspecte ale vieților noastre. Până acum am ajuns deja la câteva sute de copii și interesul crește pe zi ce trece. Chiar îi îndemnăm pe cititori să ne scrie pe contact@sonoro.org dacă vor să ne recomande o instituție de învățământ în care să ducem SoNoRo Kids.

La conferința de presă din septembrie, Răzvan a amintit întrebarea prin care sunt departajați candidații la bursele SoNoRo Interferențe: „Care e visul tău?“ Aș încheia dialogul nostru întorcând ocheanul, așa că vă întreb același lucru: care e visul vostru?
R. P.: Visul meu este să dezvolt SoNoRo și astfel să aduc muzica bună, frumusețea și bucuria în viața cât mai multor oameni. Anul viitor împlinim 20 de ani, dar visez des, cu ochii deschiși, cum va fi peste încă 10, 20 sau 30 de ani.
D. D.: Ca visător, îmi doresc să înțelegem tot mai mult și în România că arta e probabil unul dintre cele mai importante aspecte ale omenirii. Fără artă, fără cultură, nu suntem prea diferiți de animale. Aceste două elemente ne-au ajutat să evoluăm de-a lungul secolelor, au determinat inovațiile în știință și au creat echilibru în societate. Pe lângă asta, visez la o lume culturală în care să ținem unii cu alții și să înțelegem că arta și cultura ne unesc, că nu au interese meschine și că nu servesc unui singur om, ci întregii comunități.
În ceea ce privește visurile pragmatice, visez ca în următorii ani să avem o echipă de minim opt persoane angajate, cu care să lucrăm zi de zi la proiectele noastre. Și să dezvoltăm un departament de inovație și educație în domeniul managementului cultural, ca să sprijinim și să ducem mai departe inițiativele care prind formă în țară. Acum, multe dintre ele pier după primele două ediții, chiar dacă sunt de calitate. Asta se poate remedia ușor, însă e nevoie de o capacitate umană și financiară pe măsură.
Vă ascult și îmi vine să mă joc un pic cu fraza lui Shakespeare din titlul concertului de pe 2 noiembrie: If love be the food of music, love on?
R. P.: Exact.
Imagine: vizual SoNoRo, concept artistic de Dan Dulău