Bucureștiul este un oraș plin de surprize. O situație complet obișnuită, precum o călătorie cu autobuzul, poate să se transforme foarte repede în ceva ciudat sau surprinzător, cel puțin pentru mine, ca străină. N-o să uit niciodată momentul în care m-am trezit în autobuz lângă mine cu un bărbat în costum de urs, cu tot tacâmul: picioare, cap și gheare. Era în drum spre colindat. Am făcut un selfie cu ursul și decorul, l-am pus pe Instagram și am primit multe întrebări de la prietenii mei din Olanda. Însă, pe parcursul celor optsprezece luni în care am stat în orașul București, mi-am dat seama că, de fapt, momentele care mă uimesc cel mai mult nu sunt cele în care trăiesc ceva ciudat, ci mai degrabă cele în care re-cunosc ceva. Mai exact, sunt momentele în care dau peste situații reale pe care le cunosc din povestirile literare.
În anul 2019, m-am îndrăgostit de romanul Ciudata și înduioșătoarea viața a lui Priță Barsacu, de Iulian Bocai, iar de atunci am încercat să-i găsesc o editură în Țările de Jos (stați liniștiți, am reușit, iar cartea o să apară în neerlandeză), dar abia după trei luni în care m-am plimbat aproape în fiecare zi prin cartier și pe dealul Patriarhiei mi-am dat seama că locuiesc la o aruncătură de băț de casa care ocupă un loc central în cel de-al doilea roman al lui Iulian, Constantin. Treceam aproape zilnic chiar prin fața casei. Prima dată când am citit cartea, încă locuiam în Leiden și nu cunoșteam Bucureștiul suficient de bine încât să-mi dau seama exact unde se desfășoară acțiunea. Recitindu-l, m-am uitat pe geam și practic am putut să văd casa cu pricina din apartamentul meu de la etajul șapte.
Un moment asemănător de recunoaștere am simțit când am ajuns pentru prima dată în Chișinău, după ce am tradus romanul Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac. Am fost întâmpinată cu multă prietenie și ospitalitate de scriitorii Iulian Ciocan și Nicolae Spătaru, care mi-au arătat orașul. Pe Nicolae l-am rugat să mă ducă la Botanica, acolo unde se află blocurile de patru etaje pe care le descrie Tatiana în romanul ei. La început nu a știut la ce mă refer, dar când i-am zis că locul căutat trebuie să fie aproape de statuia lui Serghei Lazo, n-a durat mult și l-am și văzut pe Lazo, exact cum l-a descris Tatiana, „un om cât o casă“, mult mai mare decât mă așteptam, cu „mâna dreaptă întinsă, de parcă voia să-i oprească pe toți din vorbit, și fața tristă, de parcă a știut de mic că va fi ars de viu“ (citat din Grădina de sticlă).
Pe o stradă aflată de-a lungul linei de troleibuz, am văzut blocuri cu curți exact ca cele din carte. Când intri de pe stradă în curte, trotuarul nu mai este asfaltat, iar curțile sunt pline de castani și sârme de rufe. Am simțit că pătrund direct în carte. Probabil pentru autoare locul nu mai arată ca pe vremuri, pentru că multe s-au schimbat, dar mie mi-a făcut o bucurie imensă să văd locurile despre care citisem. În Chișinău era deja toamnă, în timp ce în București era încă vară, pe jos erau frunze galbene și roșii. Într-unul dintre blocuri, stătea un cățel pe acoperișul de la etajul unu, delectându-se în lumina soarelui. După plimbarea noastră prin Botanica, și eu, ca Lastocika în Grădina de sticlă, „am căutat din priviri ouăle calului“ lui Kotovski în fața hotelului Cosmos și m-am plimbat prin Valea Trandafirilor.
Nu fusesem niciodată în Republica Moldova, nici în Chișinău, și totuși, datorită descrierii Tatianei, m-am simțit foarte apropiată de acele locuri când mi-a fost oferită ocazia să le văd pentru prima dată cu ochii mei. Uimirea și emoția pe care le-am simțit văzând locurile reale din poveștile scriitorilor români sunt chiar mai intense decât surprinderea sau veselia provocate de incidentele de zi cu zi, care se schimbă în snoave pe care pot să le povestesc acasă despre viața mea din București, cum a fost și cea cu ursul din autobuz. Chiar dacă și momentele de acest gen sunt întipărite în mintea mea, literatura bate viața.
Credit fotografie: Tim Evanson, 2017; Man Ray, Kiki Noir et Blanche, 1920.
