Primul toponim care-ți vine în minte când te gândești la Kadare e, mai mult ca sigur, Gjirokastra. Al doilea e Tirana. Apoi, poate Kruja. Nu știu câți s-ar gândi la Durrës. Din câte-mi amintesc, niciuna dintre cărțile sale nu e plasată aici, deși portul de la Adriatică e, inevitabil, amintit de multe ori, datorită importanței sale istorice și prin contrast cu cătunele din munți, încă prinse în cutume seculare. Totuși, aproape de acest orășel, mergând spre Kavaja, în zona numită Mali i Robit, la capătul unui drum desfundat, între pini, nu departe de plajă, se găsește vila cubistă unde legendarul scriitor albanez și-a căutat în ultimii ani refugiul.
Am aterizat în Albania cu întârziere, bineînțeles, pe o căldură cum doar la buza Saharei am mai trăit. Șoferul care trebuia să ne ia de la aeroport a mai întârziat și el vreo jumătate de oră. Aveam posibilitatea de a lua un autobuz din autogara Kashar, însă era anevoie de ajuns acolo și în fotografii aceasta, o fostă gară dezafectată, arăta întocmai cum ar fi înfățișată o gară albaneză într-un film american. Străbătând periferia Tiranei, o întrezărire a socialismului mediteraneean, blocuri brutaliste și case albe cu acoperișuri de ardezie portocalie, câte un minaret ivindu-se printre palmierii îngălbeniți de soare, merțane cu volan pe dreapta conduse de indivizi care aduceau a Marko din Tropojë, embleme cu coiful lui Gjergj Kastrioti – după ce amintirea lui Skanderbeg a fost interzisă timp de secole de Imperiul Otoman, acum se regăsește pretutindeni. Războiul din Kosovo s-a derulat pe fundalul copilăriei mele (memorabilii ani ’98-’99), așa că am simțit o gheară în piept când am văzut un indicator spre Priștina, care-i la vreo trei ore de aici.
Primul contact cu Durrës – bulevardul mărginit de palmieri. Senzația că te găsești în Miami, o impresie efemeră, căci dai iute de blocuri în paragină, șantiere abandonate, restaurante în ruină, terenuri virane, ghene din care se înalță duhori inimaginabile, câini vagabonzi șchiopi și râioși. Epidamnos, Dyrrachium, Durrës. Două milenii și jumătate de istorie și mitologie. De la așezare iliră la port grecesc, apoi roman, bizantin, venețian, otoman, capitală a Principatului Albaniei, parte a Regatului Italiei și oraș sub ocupație nazistă. Fii ai lui Poseidon, strănepoți ai lui Hercule, regi macedoneni, triumviri și împărați romani, apostoli ai lui Hristos, episcopi bizantini, căpetenii bulgare și ostrogote, condotieri normanzi, regi sicilieni, duci venețieni, despoți epiroți, țari sârbi, nobili unguri, șalgăi evrei, pașale otomane, dragoni francezi, ofițeri fasciști și naziști, dictatori albanezi. Unul dintre cele mai importante și bogate porturi ale antichității, locul unde trăgea oricine naviga pe Adriatică, cea mai puternică fortăreață din Balcani și scena unde s-au desfășurat mari bătălii care au schimbat istoria.
În pofida trecutului glorios, pare un loc lipsit de istorie, un oraș ridicat parcă nu mai devreme de câteva decenii, în care oameni abătuți își văd de viețile lor, în umbra betoanelor scorojite, pe sub rufe întinse la uscat și rodii în pârg, printre cete anemice de turiști stacojii măsurați din ochi de dulăi cu cozi țepene. Clasica ruptură balcanică, mizerie și Lamborghiniuri. De pe colina din centru, veghează asupra întregului oraș vila regelui Zog – ce nume de antagonist din benzi desenate. Spre nord, se zăresc dealurile Kallmi și Currila, cu culmile golașe și poalele acoperite de arbuști prăfuiți coborând până la marea întunecată. Totul încins și neclintit.
Amfiteatrul lui Traian e în stare avansată de degradare, zidurile cetății bizantine abia mai stau în picioare, iar Turnul venețian pare o butaforie printre giganticele hoteluri de sticlă. Muzeul de Arheologie e închis (pare în renovare). Toate astea îmi amintesc de fortăreața Amiralității Syrtelor, decăzută, cu vremurile de glorie de mult apuse, dar n-o să înaintez pe calea asta, căci ar fi o divagație care nu l-ar include doar pe Gracq, ci și pe Kavafis, Buzzati și Coetzee. Revin la subiect cu o constatare: spre deosebire de greci, albanezii, cel puțin aici, nu împing tradiția în fața turiștilor. Din păcate. În Grecia mergi pentru tot ce e grecesc. În Albania sau, ca să nu generalizez, într-un orășel ca acesta, cu o identitate ce se disipează tot mai mult, mergi parcă pentru a găsi ce ai lăsat acasă. Nu știu dacă e vorba aici despre un complex de inferioritate similar celui căruia și românii îi cad pradă.
Specificul național lipsește cu desăvârșire – nu-i destul ici și colo câte un steag cu vulturul bicefal fluturând în briza mării. Neașteptat de greu găsești o urmă a gastronomiei tradiționale, căci aproape toate restaurantele au specific internațional. Dacă ai noroc, dai peste o ospătărie cu mâncare albaneză sau peste o tavernă cu grătar care arată așa cum și-ar imagina americanii că arată o bodegă în Balcani, plină de localnici fioroși și unde un singur ospătar cocoșat e într-un du-te-vino necontenit între mese și gratargiul mătăhălos care, învăluit de fum, ațâță focul și taie hartane cu satârul.
Gastronomia albaneză e modelată, uneori sufocată, de puternice influențe italiene și otomane. Felurile principale sunt vădit rezultatul moștenirii orientale, tavë kosi, fërgesë, byrek, chebapuri, mititei și toată gama de dolmas – sarmale, ardei umpluți, vinete umplute. Deserturile, de asemenea – baclavale, cataifuri, tollumba, revani. Până și tradiționala shëndetlie e o negresă cu nuci ținută în miere – albanezii au un adevărat cult al mierii, de la cea de salvie din Zadrima la cea de castan din Tropojë. De băut, cafea tare, ceai de munte, bragă, ayran, rachiuri. În rest, pretutindeni, pizza, paste, lasagna, piadine, panini, toate mezelurile sunt prosciutto, spianata, șuncă de Parma, salam milanez, toate brânzeturile sunt mozzarella, burrata, provolone, scamorza. Poate că-i firesc dacă ne amintim că peste apă e Bari.
În 1916, în timpul ocupației austro-ungare, făcându-se săpături pentru construirea unor adăposturi antiaeriene în cartierul Varosh, a fost descoperit un mozaic datând din secolul al IV-lea î. Hr. și cunoscut astăzi ca Frumoasa din Durrës – chipul unei femei înconjurat de flori pe fundal negru. Gât lung, buze pline, păr castaniu, privire melancolică. Se pare că împodobea podeaua băii din vila unei înstărite familii elene. Devenită un simbol al bogatei istorii albaneze, Frumoasa apare astăzi pe coperte de cărți, afișe și suvenire, în poezii, în cântece și în numele mai multor festivaluri, premii și restaurante haute cuisine. Există speranță, așadar, și pentru noi, muritorii de rând – nu vom pieri cu totul câtă vreme gresia noastră din baie va fi cândva expusă într-un muzeu.
Am avut la mine Concert la sfârșit de iarnă, scrisă între 1978 și 1981, dar publicată abia în 1988, după moartea lui Enver Hodja, despre ruptura dintre Albania și China lui Mao (vizitată de Kadare la sfârșitul anilor ’60), după ce relațiile cu URSS și cu Iugoslavia avuseseră aceeași soartă. The Independent afirma că e probabil cea mai bună carte a scriitorului albanez, iar autorul însuși a spus că e cea mai curajoasă și mai liberă dintre cărțile sale. E un roman admirabil, însă pentru mine Kadare înseamnă Aprilie spulberat, chiar mai mult decât Generalul armatei moarte. Prin urmare, drama politică, cu intrigile sale întortocheate, absurdul satirei abia mascate, similitudinile cu tragicul și cu ridicolul deceniilor de comunism mioritic, și fresca intimistă n-au exercitat asupra mea aceeași fascinația ca fabuloasele povești despre kanun, ahmarjja și datorii de sânge, cu amestecul lor de istorie și mit, chiar dacă de multe ori la Kadare acestea sunt doar un travesti în spatele căruia se găsesc problemele arzătoare ale realității contemporane.
M-a interesat să aflu legătura scriitorului cu Durrës și am discutat cu Marius Dobrescu, eminent albanolog, traducătorul lui Kadare și prieten al acestuia de-a lungul deceniilor, și am aflat astfel că așezarea de la Adriatică era locul de vacanță preferat de albanezi pe vremea lui Hodja. Era aproape de Tirana și era ieftin, așa că puhoaie de oameni se înghesuiau în trenul neîncăpător, îndurând îmbulzeala, miasmele și căldura sufocantă, pentru câteva zile în care să se poată rupe de lipsurile și apăsarea vieții cotidiene. Însuși Hodja avea o vilă aici – pentru o scurtă vreme, orașul chiar i-a purtat numele –, pe care însă n-o frecventa, căci prefera să meargă la Pogradeț. Interesant mi se pare că dictatorul e născut în același oraș cu Kadare, Gjirokastra, și chiar au fost vecini – o prefigurare a două destine care, inevitabil, aveau să se intersecteze.
După ’90, în zona Durrësului și-au ridicat case de vacanță cei cu stare. Se construiește în continuare, inclusiv în apropierea vilei lui Kadare, ceea ce reprezenta o supărare constantă pentru scriitor, căci vacarmul permanent al șantierelor învecinate îl deranja mereu de la scris. Recunosc că am avut impulsul de a merge până acolo, dar apoi mi-am imaginat scena, eu zgâindu-mă peste gard, când abia s-a ridicat doliul după moartea stăpânului casei. Poate că-i prozaic să amintesc acum despre Nobel, dar în 2016, după ce ne-a părăsit Eco, unul dintre cele mai răsunătoare nume care nu se regăsesc pe lista nobelarzilor, m-am arătat convins că și albanezului avea să i se facă aceeași nedreptate. Dincolo de controversele politice, Kadare a fost un scriitor uriaș și puțini sunt cei care au avut un impact mai mare asupra scrisului meu. Albania are un farmec dur, contondent, un aer diferit de al altor țări din bazinul Mediteranei. Marius Dobrescu m-a asigurat că odată ce-o voi descoperi, „cu bunele și cu relele ei“, n-o voi mai uita. Cred că timpul va dovedi că a avut dreptate.
Imagine: Durrës, Margaret Masson Hasluck, 1928
