Am 52 de ani. Nu cred că este exagerat dacă zic că mă lupt de-o viață cu felul în care sunt percepute minoritățile în anumite medii. Mentalitatea, de multe ori martiro-conflictuală, ca s-o numesc așa, este identitatea rigidă. Aceasta nu acceptă sub niciun chip că cineva poate să gândească într-o altă limbă și nu poate accepta nici identitatea sexuală altfel decât o cunoaște. Tânjește la acceptare dar este cât se poate de închisă.
De aceea, sunt, poate, excesiv de sensibil la închiderea asta, oriunde aș observa-o. În weekend, am căutat volumele Hertei Müller pe site-ul Cărturești. Nu am găsit nimic disponibil pentru comandă și m-am gândit că e totuși o scriitoare de Nobel născută în România, cum să nu fie ea pe piață?!
Prin comparație, Imre Kertész a fost și el atacat din multe părți când a primit Nobelul. S-au lansat invective la adresa „jidanului“ care spune lucruri „rele“ despre maghiari, s-a spus chiar că nici nu este maghiar și altele. Cu toate acestea, Libri, un fel de Cărturești maghiar, ține pe piață mereu volumele lui.
Îmi amintesc că și în legătură cu Herta Müller s-au repetat afirmații ciudate izvorâte din faptul că s-a pronunțat critic despre România. Iar ea, vai de mine, nici nu scrie în românește. Așa cum nici Ionesco nu scria…
Poate nu ăsta e motivul. Dar dacă ăsta e, atunci ar fi bine să fim mai relaxați. În cultura română există o cultură a lejerității care mie, maghiaro-românului, îmi place chiar foarte mult. Să nu ne încrâncenăm în legătură cu identitățile noastre. Ele nu sunt de fier, nici de piatră: sunt lucruri omenești, deci interpretabile. E bine să acceptăm asta și să trăim fără principii contrafăcute.
Imagine reprezentativă: Joan Junyer, La danse folklorique
