Reîncarnare în Auvergne

Start

Recunosc că din când în când îmi place să citesc și să fiu la curent cu ce și cum se mai scrie în felurite genuri, să le spunem de nișă – de la carte SF la literatură de popularizare a științelor, de la jurnale de călătorie la romane polițiste. În general am observat un soi de transgresare a granițelor, având acum de-a face cu autori care au ambiții literare mai mari decât canonul genului în care operele lor se încadrează. Jurnaliștii de călătorie nu se mărginesc la a consemna geografii ale locului sau la a relata întâmplări de care au parte, ci alunecă foarte lesne către eseu, filosofie, totul punctat uneori de puseuri lirice. SF-urile ating teme tot mai complexe de economie, politică, religie, sociologie. Literatura de popularizare a științelor merge adesea înspre metafizică și include aproape întotdeauna și excursuri istorice ori epistemologice. Să vedem, însă, cum stau lucrurile și cu romanul policier.

Michel Bussi se numără – alături de Guillaume Musso – printre cei mai citiți, apreciați și vânduți autori de literatură polițistă franceză ai ultimilor ani. Bussi este cunoscut publicului român prin numeroasele traduceri publicate în colecția Biblioteca Polirom, volumele traduse recent fiind Nuferi negri, La soarele neîmblânzit sau Fetița cu ochi albaștri. Nimic nu mi te poate șterge din minte este ultimul volum al autorului publicat în Franța în 2021 și tradus degrabă, iată, și la noi, de Cristina Jinga.

Pentru cine nu a mai citit vreodată un roman al autorului francez, mă văd nevoit să fac o precizare – mai toate cărțile sale cuprind surprize majore în final, imposibil de anticipat, oricât de atent ai încerca să citești printre rânduri. Nu avem de-a face cu clasice răsturnări de situație și criminali scoși uneori din joben, ca-n multe cărți polițiste clasice și suntem relativ departe de limitele și tiparele în care investighează Holmes sau Poirot. Surprizele vin din felul în care e țesut textul, din jonglatul constant cu paliere narative distincte temporal sau cu voci naratoriale care nu coincid cu așteptările (legitime) ale cititorilor.

Nimic nu mi te poate șterge din minte are o intrigă relativ simplă. În ziua în care fiul ei împlinea 10 ani, nu foarte tânăra doctoriță Maddi își pierde copilul pe o plajă însorită din Țara Bascilor. Ancheta autorităților scoate la iveală după o lună un cadavru de copil care a murit înecat. Mama îndurerată refuză să accepte realitatea și rămâne convinsă că fiul ei încă trăiește, în pofida tuturor evidențelor. Zece ani mai târziu și după ce încearcă să-și refacă viața alături de alt bărbat, Maddi revine pe aceeași plajă unde s-a petrecut tragedia și observă un copil care seamănă leit cu fiul ei răposat. Vocea, ticurile verbale, semnele din naștere, chiar și șortul de baie, toate coincid. Băiatul e însoțit de mama sa, Amandine, o franțuzoaică relativ apatică, fără prea multă energie și mai degrabă distantă față de copilul ei. Uimită de coincidențe, Maddi ia urma copilului și a mamei sale și se mută din Spania în frumoasa regiune franceză Auvergne, unde lucrează ca medic de familie. Doar că, odată ajunsă aici, comunitatea locală o privește mai degrabă cu scepticism – prilej pentru Bussi de excelente momente de critică socială, punctate discret de sarcasm împotriva societăților închise, rurale: „Îi identific pe aproape toți sătenii: în trei săptămâni, i-am văzut pe toți defilând prin cabinetul meu și știu probabil mai multe secrete despre ei decât știu unii despre alții cei născuți și crescuți în Murol. Oare de-asta mă fixează cu o privire așa încruntată? De câteva zile, am senzația că localnicii mă spionează. În special cei doi funcționari cărunți ai primăriei, asistenta socială și secretarul, bateria electrică și neurastenicul. Aș fi putut jura că secretarul e celibatar, cu înfățișarea lui de flăcău tomnatic, dar nu. Are la braț o fată, pe-atât de excentrică pe cât e el de clasic. E cam de vârsta lui, în jur de cincizeci de ani, dar se îmbracă de parcă are cu douăzeci mai puțin. O tunică etnică peste niște colanți colorați, o pălărie de paie împletită purtată cu eleganță, de sub care atârnă cerceii în formă de roți budiste, asortați cu un pandantiv ciudat de cupru, cu spirale răsucite.“ (p. 95)

Romanul curge relativ neliniar, naratorul omniscient pendulând constant cu perspectivele. Povestirea este depănată atât din perspectiva doctoriței, cât și a unor funcționari locali din primărie, a copilului, a psihologului cu care Maddi făcea terapie etc. Fiecare unghi adaugă noi perspective, iar tehnica lui Bussi este una aglutinantă. Noi dezvăluiri din trecut sau detalii neștiute despre anumite personaje se adaugă tuturor amănuntelor pe care le cunoșteam deja și schimbă constant perspectiva și așteptările. Tehnica aceasta, alături de constantele cliffhangers – finaluri de capitole în care cititorul rămâne cu sufletul la gură, dornic să vadă ce se mai petrece – fac din romanul de față o lectură cât se poate de captivantă. „Mă uit cu interes la perechea ciudată. Ai jura că sunt un cuplu vechi, dar nu vor s-o mărturisească. Aceleași coduri verbale, aceleași ciondăneli, aceleași jocuri. Totuși, sunt amândoi celibatari. Au toată viața înainte. – Dar, continuă Savine, o să filozofăm mai târziu, la trei păhărele de Fourche du Diable. Ești sigur că fostul tău coleg o să accepte să facă testele ADN pentru noi? – Boursoux? Sigur. Ne sunăm în fiecare săptămână de când am plecat din poliție. Locuiește la Royat, aproape de grota Laveuses. Facem parte din același club de filatelie, numai că el colecționează timbre cu peșteri din lumea întreagă. Rămânem tăcuți câteva secunde. După asta ce-ar mai fi de adăugat? – Indestructibila solidaritate a țicniților! Nu se poate abține totuși să comenteze Savine. Nectaire Paturin trebuie să ducă încă din seara asta, la Royat, eșantioanele pentru colegul lui. Sunt treizeci de kilometri de la Murol la Royat, dar își verifică Renault-ul de parc-ar pleca în raliul Dakar. Presiunea pneurilor, reglajul farurilor… – Eu sunt țicnitul? bodogănește Nectaire, cercetând starea cauciucului de la ștergătoarele de parbriz. Îmi cereți să compar ADN-ul unor gemeni, niște gemeni care s-au născut la zece ani distanță, și eu sunt scrântitul!“ (p. 248)

Dincolo de intrigă și desfășurarea acțiunii, există un plan ideatic mai complex, care face ca romanul să se ridice cu mult peste condiția de whodonit – genul de creație de ficțiune a cărei unică miză e să identifici un criminal sau o eminență cenușie ce se ascunde îndărătul unui lung șir de mașinațiuni. Michel Bussi problematizează și atacă indirect numeroase teme în vogă, de la adopții la reîncarnare, sau de la tensiunea constantă între medicina alopată și forme alternative de tratament la responsabilitatea psihologilor față de pacienții lor. Sunt teme multe, uneori grele, mai mereu de actualitate, asupra cărora romancierul francez nu se abate partizan, ci mai degrabă preferă să ofere, prin intermediul personajelor sale, argumente pro și contra fiecărei tabere.

Asta nu-nseamnă totuși că Nimic nu mi te poate șterge din minte încetează să mai fie în primul rând un roman polițist, ci că avem de-a face cu o carte cât se poate de ofertantă și pentru cititori care nu pun neapărat suspansul și curiozitatea pe primul plan, dar în schimb savurează oricând o dezbatere serioasă. O lectură captivantă, cu un final imBussibil de anticipat.

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×