Ciudat cum timpul îşi decide singur ritmul, care, deşi prins în îmbrăţişarea rece a limbilor ceasului, aleargă, când mai repede, când mai încet, înspre acel ceva ce noi încă nu putem vedea. Îi simţim, desigur, trecerea, atunci când privim în urmă, şi ni se pare nedreaptă depărtarea unui anume eveniment faţă de momentul prezent. Însă tot nedreaptă ni se pare şi scurgerea chinuitoare a orelor, minutelor, secundelor acestui acum în care ne zbatem neputincioşi, în nerăbdarea, chiar setea noastră, pentru un viitor încă neavut. Căci necunoscutul va fi mereu mai ispititor decât ce am cunoscut deja, iar clipa ce va să vie mai ademenitoare decât cea care doar ce a trecut. Astfel, ne ducem traiul îngrădiţi între aceşti doi piloni mobili, care se mişcă, tot înainte, numai înainte, odată cu avansarea noastră pe axa timpului, rămânând mereu la distanţe perfect egale faţă de cea iniţială, niciodată mai aproape sau mai departe de noi. Iar noi, ei bine, noi…
Uneori, se întâmplă ca trecerea aceasta îndoielnică a timpului să mă facă să cred că eu nu sunt eu. Cum am ajuns în corpul ăsta care-mi conturează spiritul? Ce am trăit până acum este adevărat? Amintirile, senzaţiile îmi aparţin? Ţin bine minte că am fost acolo când s-au întâmplat, dar acum… acum îmi sunt străine. Ca şi cum nu ar mai fi ale mele. Ca şi cum, cu ochii minţii, mă privesc de sus, acea masă de carne prinsă în corporalitatea ei efemeră, şi nu resimt în mine nimic din ce am fost. Este posibil? Totul pare o glumă, o joacă, un experiment al unei sorţi alocate nouă la întâmplare, al cărui rezultat este la fel de aleatoriu precum combinăriile de n luate câte k… Privind de sus, îmi dau seama că nu suntem decât un indice dintr-o matriţă imperfectă, care se schimbă pe parcurs în permutări infinite. Dar, ca în orice sistem, pot apărea erori… Şi poate introspecţia – sau, mai bine zis, extrospecţia – mea este una dintre ele. Confuzia care-mi guvernează gândurile şi simţămintele din ultima vreme poate fi cel mai uşor de desluşit dacă o anulez. Astfel, detaşarea, înstrăinarea trupului de minte, devine singura cale prin care suferinţele, aceste anomalii ale existenţei, pot deveni suportabile. Ba chiar… ridicole. Neînsemnate. Zero. În acele momente, ajung să mă privesc în oglindă şi să nu ştiu cine sunt. Un chip, un corp, amândouă ale mele şi parcă nerecunoscute. Şi poate de-asta evit să mă privesc mai des: eroarea îmi tulbură iluzia realităţii.
Imaginea principală: Marc Chagall, Homage to Apollinaire, 1912
