Cu ce începi scrisul? Cu o frază, cu o imagine sau cu chinul că trebuie să faci asta?
Cu o imagine mentală pe care încerc s-o transpun în cuvinte cât mai simple și expresive. Cred că în primele rânduri ale unei povestiri se află toată energia ei. Trăim într-o epocă a vitezei, capacitatea noastră de atenție s-a diminuat considerabil, nu mai putem să pierdem timpul cu descrieri de 10 pagini ale vremii. Iar chinul constă în faptul că deși reușesc să găsesc o primă frază care îmi place foarte-foarte mult, din nu știu ce motiv nu mă pot mobiliza să scriu. Poate că uneori nu ești pregătit să scrii ceea ce vrei să scrii, ai nevoie de mai mult timp să se coaguleze în interiorul tău povestea. Tocmai de asta am în carnetele mele o colecție de începuturi de povestiri care așteaptă să fie duse la capăt.
Dacă ar fi să definești „povestirea“, ca gen, ce ai spune?
Nu-mi plac definițiile, ideea de ceva definitiv mă termină psihic. Dar pot să zic că pentru mine povestirea e un gen în sine, cu regulile specifice ei, nu-i doar un mod de-a exersa cuvintele pentru a scrie un roman – cum se consideră în general. Însă e ceva paradoxal cu genul ăsta scurt. Pe de-o parte, e ceva la îndemână tocmai datorită dimensiunii reduse, adică e mult mai ușor să înșiri cuvinte pe 2-3 pagini decât pe 200-300 de pagini. Iar pe de altă parte, e foarte dificil să aranjezi pe 2-3 pagini acele cuvinte astfel încât să strălucească cu putere și – de ce nu? – să degaje o anumită căldură. E ca și cum ar fi legate în serie. Dacă unul nu funcționează, nu merge toată instalația. Exagerez, dar cam așa văd eu lucrurile.
Din care experiență proprie va fi proză, și din care niciodată?
Cred că orice experiență puternică are potențialul de-a deveni proză. Bineînțeles că asta înseamnă ceva diferit pentru fiecare scriitor. Eu aleg să scriu despre acele lucruri, pe care după ce le-am trăit, viața mea psihică n-a mai fost la fel. Iar aici pot să intre tot felul de întâmplări. De la cele mărunte, la cele grandioase. Spre exemplu o dată am fost la înmormântarea tatălui unui prieten și, pentru că a fost foarte puțină lume prezentă, a trebuit să car crucea răposatului. N-am putut să zic nu. În fine, zic asta ca să dau un exemplu legat de întâmplările care pot să-ți modifice percepția asupra propriei persoane. Bineînțeles că atunci când ele devin proză, sunt foarte diferite față de cum ți le-ai imaginat. Dar asta e magia lucrului pe text.
Ești într-o prietenie legendară cu Iulian Tănase. Cum profiți de ea?
Pentru mine ideea de prietenie e împotriva ideii de profit. Însă înțeleg ce vrei să spui. Cu Iulian am norocul să împart ceea ce cred că e un fel de boală psihică încă necatalogată în DSM. Putem să vorbim ore întregi despre literatură și scris fără să ne plictisim. Ne contaminăm reciproc cu entuziasmul pentru arta povestirii în orice formă. Mai am prieteni cu care împart aceeași pasiune, dar cu Iulian mă văd mai des pentru că facem și-un podcast împreuna – RSS Reloaded se numește. Prietenia noastră e vie pentru că se întâmplă – nu des, dar se întâmplă – să nu avem aceleași viziuni asupra unor aspecte ale literaturii și-ale scrisului, dar chestia asta face ca discuțiile să fie mai antrenante și mai interesante. La final cred că ieșim amândoi mai câștigați, iar asta e minunat.
Ai succes. Nu te temi de el?
A râs și tata, debutul meu, a fost foarte bine primit. Am avut parte de multe reacții de la cititori. Chiar nu știu cum de s-a întâmplat asta, n-am avut cine știe ce așteptări, însă m-am bucurat foarte tare. Acum trebuie să recunosc că am simțit o presiune puternică, mi-a fost frică să nu dezamăgesc. În același timp mi-am dat seama că e foarte important să-mi păstrez bucuria scrisului. De asta am și renunțat să scriu romanul pe care-l începusem. Pentru că nu-mi mai plăcea de mine când scriam. Așa că m-am întors să scriu povestiri fără intenția de-a publica, doar pentru plăcerea scrisului. Cred că textele sunt mai inteligente decât autorul lor. După ce s-au adunat mai multe, mi-am dat seama că ele comunică cumva între ele și că ar merita să le adun într-un volum.
