După intervenții ante și post alegeri ale tuturor celor care au sau cred că dețin o idee/un secret/o cheie despre binele țării, fie că sunt politologi, formatori de opinie, filosofi sociali, activiști culturali, statisticieni, ideocrați, intelectuali aferați, moderatori contrați, poporeni ambetați etc., am ajuns la concluzia că trebuie să vorbească, la urma-urmei, și un poet.
De ce la urmă, poetul? Poate că nu trebuie explicat, dar ne-a rămas un vers de la unul cu adevărat mare: „ceea ce rămâne întemeiază, însă, poeții…“.
Lupta româno-română detectată de majoritatea intervenienților (unii chiar cetățeni-pompiari care voiau să stingă focul pus de cetățeni-piromani cu căști adecvate) a accentuat starea de amoc și rebeliune care a cuprins țara din 2024 încoace. Un an de campanii și dezmăț financiar întrerupt de știrile că bugetul e în vrie, iar țara se împrumută pentru a supraviețui.
Se lupta la baionetă, în grupuri mai mult sau mai puțin armate, între grupări care nu se sfiau să arate că au în spate facțiuni ale vechii Securități, militari în retragere sau în Congo, și altele care mizau pe rejuvenatul SRI (activ factor economic, cu firme și bălți cu pește și răcănei) pe când nu se vedea, nu se auzea, dar a cărui portavoce părea retrasul Hellvig. What a hell!? O reacție a ceaușismului târziu și himeric (în chiar zilele când la Craiova se demola clădirea de birouri de 9 etaje a fostei mari uzine Electroputere, iar la 3 km mai încolo se ridica un impunător hotel de 10 etaje, sticlă, beton și brutalism, amintind tulburător de clădirea demolată mai încolo) a dat senzația Războiului celor doi Ciulini.
A câștigat în cele din urmă ciulinul mai „proaspăt“, mai activ pe Bărăgan, acela care vrea, potrivit propriului discurs, evoluție, iar nu revoluție, corporatism, nu colectivism. A fost înfrânt ciulinul cu spini răi, dar nu e vorba de palidul pesede, ci de galbenul muștărit care amintea de nuanța în care artistul Ion Barbu vopsise toate ustensilele de bucătărie ale mamei pentru a prezenta casa-muzeu, definiție a Epocii de Aur. Să-ți sară muștarul, nu alta…
Bătălia care a costat România câteva miliarde [indimenticabilul domn Isărescu, un nemuritor al Leului românesc, a trebuit și el să sară cu „doar“ 6 miliarde (!!!) de euro ca să calmeze detenta monedei EU] ne-a găsit la final, storși eviscerați, ecorșați în ceea ce s-ar putea denumi meciul secolului: ProMânia vs. AntiSărăcia. În orice caz, mai săraci ca niciodată și ca de când ne știm, dar cu aceleași dorințe (las) fierbinți: unii ar dori țara înapoi (deci și Electroputere), alții cât mai multe etaje de hoteluri (pe motiv că a Zăpezii Crăiasă nu se cazează decât la etajul 21, pe care îl ocupă integral cu suita). Naționala celor care cred că strămoșii ne-au lăsat credința amanet la BOR (iar nu în mâinile și grația lui Isus care își amână sosirea pentru cei care nu-i sesizează Prezența) se împunge cu Internaționala liber cugetătorilor și a celor care cred că statul român este laic și protejează credința fiecăruia, fără deosebire de patrafir și anateme, iar, când patrafirul lipsește, explozia goliciunii originare îți ia ochii. Pentru că anatema este de fapt economică și identitară și este oficiată de paradigma frăției celor care 35 de ani (cât îi trebuie celulei românești să năpârlească) au oficiat liturghii oneroase pe spinarea unor cetățeni care se credeau astfel (clasa de mijloc, evacuată, merge în Paradis), dar erau doar subiecți ai escrocheriilor prezentate drept PNNR-uri à rebours (sau à outrance, cum vă place), în vreme ce democrația era un moft românesc, acolo, pentru constituirea unei prea sfinte oligarhii crescute pe anomie și fracturi sociale. Da, Socrate, ai avut dreptate: tirania provine cel mai adesea din democrația ajunsă la dezmăț.
Așadar, a câștigat partida pro în fața așa-zisei partide anti, dar de fapt a pierdut din nou democrația, de vreme ce guvernele trecute, prezente și viitoare nu vor face decât să critice poporul care nu le va înțelege aspirațiile spre căpătuire și agoniseală de clan. Reeditând astfel în cheie postironică poemul, pe drept cuvânt, faimos al, pe drept cuvânt, detestatului Bertolt Brecht: „După revolta din 17 iunie/ Secretarul Uniunii Scriitorilor/ A distribuit pe Aleea Stalin broșuri în care arăta că poporul/ Și-a pierdut încrederea guvernului/ Și că nu o poate recâștiga decât dacă muncește de două ori mai mult./ Nu ar fi mai simplu dacă guvernul/ Ar dizolva poporul și/ Ar alege altul?“ Ce puternică era Uniunea Scriitorilor (germani, firește) pe atunci! Poemul se numește „Soluția“ și este posibil să fie în variante subtile pe masa de lucru a strategilor cultivați din România ori de câte ori se anunță o criză majoră. Oligarhia nu trebuie deranjată, pentru că a muncit pentru banii ei. Restul pot primi cartele de alimente europene, carduri de vacanță românești (autoplătite) și chiar diplome frumoase. Ca să dau din casă: cel mai important premiu literar de poezie din România ajunge la 4500 de euro, în vreme ce omologul său spaniol bate spre 30 000. Blackout. De aceea a căzut rețeaua în Spania.
Un fapt: scandalul Teatrului Cub din Iași, cel amenințat cu demolarea, în care chiar ministra culturii semnează actul (MC este „apropitar“) arată apogeul gândirii naționale când vine vorba de spiritualitate: totul stă sub protecția lui Arsenie Boca. La ce bun teatru, când putem face cafenele și baruri în care se dansează până dimineața pe manele frumos ticluite de maeștri ai gândirii slobode? Dar de bosonul Higgs pus pe manele rebele ce ziceți?
Ne putem enerva, putem refuza „edictul“ profetizat acum 35 de ani – ce coincidență, și președintele Nicușor zice ca avem de reparat ce au făcut acești 35! –, însă ar putea avea dreptate Ioan Petru Culianu, de la a cărui moarte violentă se împlinesc 34 de ani, la recitirea interviului în care Gabriela Adameșteanu l-a întrebat cum vede (R)Estul nostru de lume: „Cred, e o mare, tragică pierdere de timp, de oameni, de energii“, a răspuns dezolat Culianu. Pe cine o fi supărat rău evidența asta? Ne consolează minimal acel „cred“, poate că încerca și el să nu fie definitiv, absolutist, iremediabil.
Indiscutabil – ca moartea (W.H. Auden).
Imagine: Electroputere Craiova
