Când am început proiectul EchoScapes: Estetici Performative ale (In)Vizibilității, veneam cu experiența unui alt proiect, PerformAccess: Traduceri Performative ale Tăcerii, care s-a finalizat anul trecut cu un spectacol cu și despre surzi (termen ales și folosit de comunitate) și care a militat pentru schimbarea metodelor din teatrul tradițional, accesibilizare și autoreprezentare. Nu știam atunci cât de mult ne va schimba modul în care privim și vorbim despre corpuri, dar nici cum ne raportăm la realitatea materială cea mai imediată: la străzi, transport în comun sau accesul în instituții publice, școli, spitale ș. a. EchoScapes,inițiat de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, este al doilea dintr-o serie de proiecte inovatoare care au în centru disability theatre și care se bucură de sprijin instituțional într-o țară în care există un disability arts gap foarte puternic. Vedem, în ultimul timp, inițiative din zona culturală care au drept miză democratizarea procesului scenic pentru toate tipurile de corpuri, ceea ce ne bucură și credem este și o reflexie a awareness-ului ridicat de primul proiect, PerformAccess. Relevanța proiectului EchoScapes constă în faptul că aduce laolaltă o echipă de artiste, artiști, profesori, cercetătoare, studente și studenți din diferite domenii, care operează cu metodologii alternative pentru abordarea disability theatre în lipsa unui teren cultural accesibil și a unei structuri de cercetare pre-existente. Toate aceste lucruri au fost posibile datorită mai multor persoane din ULBS: Oana Marin (inițiatoarea ambelor proiecte), Ovio Olaru (co-dramaturg și dramaturg de proces), Dragoș Buhagiar (scenograf), Ștefan Baghiu (sound designer), Diana Nechit (consultanță în implementarea proiectului), Sorina Corman (consultanță în grupuri vulnerabile), Sofia Ilie (documentare), etc., în colaborare cu artiste și traineri locali și naționali.
Am propus o serie de activități în care studente și studenți din domeniul teatral și persoane din comunitățile surzilor și nevăzătorilor din Sibiu au participat la ateliere și întâlniri cu persoane avizate pentru a combate abilitismul din educația artistică.
Jurnalul de activități care a însoțit proiectul s-a transformat treptat într-un spațiu de reflecție: o colecție de momente și idei care vorbesc despre cum ne raportăm la dizabilitate în funcție de cum am fost socializați, despre învățământul special și învățământul de masă, despre dez/instituționalizare, despre accesibilitate în funcție de zona geografică și multe altele.
Au avut loc șase ateliere: primele trei pentru familiarizarea publicului larg cu cultura dizabilității, următoarele două destinate persoanelor cu dizabilități, iar ultimul destinat echipei artistice.
Atelierul 1. Cultura dizabilității: povestea lor spusă de ei
Când vorbim despre cultura dizabilității (disability culture), vorbim despre experiențele, practicile și valorile împărtășite de persoanele cu dizabilități: de la nevoile de zi cu zi legate de accesibilitate până la formele diferite de expresie artistică. În România, persistența modelului medical și incluziunea superficială, doar la nivel discursiv, împiedică formarea unei culturi a dizabilității. Chiar dacă persoanele cu dizabilități au comunități create online (Facebook, Instagram și mai ales Tik Tok, în cazul surzilor) sau în cadrul asociațiilor, unde se organizează activități (vizionare de filme accesibilizate, campionatele de șah, de popice ș. a.), ele sunt în continuare discriminate în societatea românească.
Atelierul de introducere în cultura dizabilității a avut-o ca trainer pe Doina Părăian, persoană cu dizabilitate locomotorie, activistă și absolventă a Facultății de Științe Socio-Umane,urmat de un curs de învățarea limbii semnelor române (LSR), coordonat de Anamaria Stoica, interpretă și profesoară în Sibiu. În fiecare zi am avut câte o invitată sau un invitat, iar în discuțiile libere ne-am confruntat cu idei diferite, uneori contradictorii, pe care am le-am adus laolaltă aici.
În ce privește teatrul, Diana Nechit, directoarea Departamentului de Artă Teatrală a Facultății de Litere și Arte din Sibiu, a explicat de ce e important să vedem cât mai des pe scenă tipologii corporale de toate felurile, voci și limbaje diferite, ștergând granița artificială dintre persoanele „tipice“ și cele „atipice“. Limitarea teatrului tradițional vine din zona formatorilor, a „școlii“, dar se simte totuși azi un efort de emancipare, iar prin astfel de proiecte se sensibilizează nu doar publicul, studentele și studenții, ci și corpul didactic. În cadrul facultății, în ultimii ani a existat o deschidere tot mai mare la zona de applied theatre și sperăm ca tendința să se generalizeze.
Sorina Corman, prodecana Facultății de Științe Socio-Umane, a vorbit despre cum tehnicile din domeniul artei pot fi folosite foarte bine în intervențiile asistenților sociali, anume în dezvoltarea și cultivarea competențelor, iar Nicu Blaga, asistent social, a proiectat un scurtmetraj în care joacă copii cu dizabilitate intelectuală severă de la Casa Luminii.
Invitatele de la Direcția de Asistență Socială (DAS) Sibiu au vorbit despre cum limbajul juridic modelează percepții sociale. Deși „dizabilitate“ este termenul actual și corect, în acte încă se folosește termenul „h*ndicap“, iar schimbarea este îngreunată de birocrație.
La întâlnirea cu inspectoarea școlară pentru educație timpurie și învățământ special din cadrul ISJ Sibiu, s-a pornit o discuție mai controversată: învățământ special sau învățământ de masă? Răspunsul e ancorat într-o realitate materială complexă. Pe de o parte, mulți părinți refuză diagnosticarea și sunt reticenți să își trimită copiii la evaluări din cauza stigmei sociale, iar „granița” dintre învățământul special și învățământul de masă este în sine problematică.
În învățământul de masă există o serie de măsuri menite să sprijine educația elevelor și elevilor în funcție de nevoile lor particulare, care însă nu sunt puse în practică, iar aici investigația merită cu mult extinsă. Pe de altă parte, centrele școlare destinate copiilor cu abilități diferite oferă aceste resurse gratuit, în timp ce terapiile sunt foarte scumpe în România.
Atelierul 2. Deaf culture și limba semnelor române
Cursul de aprofundare a limbii semnelor române i-a avut ca traineri pe Camelia și Paul Costea, persoane surde din Sibiu care au jucat și în spectacolul din proiectul trecut (Quijote fericit) și pe Anamaria Stoica. La începutul cursului s-au format două grupe, de începători și de avansați. Paul și Camelia au lucrat cu grupa de avansați, iar profesoara Anamaria Stoica a lucrat cu grupa de începători, pentru a le pune bazele. În zilele următoare, grupele s-au unit.
A fost important de observat modul în care fiecare persoană face semnele într-un limbaj corporal propriu, limba manifestându-se diferit în funcție de personalitate. Fiind profund expresivă, învățarea ei nu e deloc plictisitoare, iar greșelile, în loc să stânjenească, se transformă în glume și creează spații pentru descoperire.
Atelierul 3. Cultura nevăzătorilor și alfabetul Braille
Președintele Asociației Nevăzătorilor din Sibiu, Bogdan Dordea, a început cu o prezentare despre istoria mișcării nevăzătorilor din România, împreună cu Adriana Orlea, asistenta socială a asociației.
O prejudecată comună despre nevăzători este că dezvoltă un al șaselea simț, ca o superputere. Adevărul e că își dezvoltă simțuri pe care le au deja toți oamenii, anume tactil și auditiv. Astfel de exagerări nu servesc comunității, ci doar creează o distanță și mai mare față de ea. S-a vorbit și despre tendința familiilor de a supraproteja persoanele nevăzătoare, o atitudine care, deși bine intenționată, le poate afecta autonomia și integrarea socială.
Una dintre temele centrale a fost utilitatea învățării alfabetului Braille în epoca digitalizării. Deși există device-uri performante care pot citi cu voce tare imagini și text, alfabetul Braille, susțin nevăzătorii, rămâne un instrument esențial pentru accesul la informații de bază, cum sunt instrucțiunile de pe medicamente sau panourile tactile din lifturi.
Am vizionat apoi Beyond Closer (reg. Steliana Blaga), un reportaj despre o persoană nevăzătoare care explorează vederea ca formă tactilă. O întrebare care s-a pus în sală a fost care este nivelul de diseminare a scurt-metrajului în cadrul festivalurilor. Răspunsul regizoarei a fost că, din păcate, dacă nu e vorba de un festival cu tematica dizabilității, filmul are slabe șanse să fie selectat.
Atelierul 4. Corporealities: mișcare, ritm și expresivitate corporală
Timp de patru zile, Andrea Gavriliu, coregrafă, performer și lector la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC, a coordonat atelierul de expresivitate corporală și coreologie dedicat surzilor.
Prima zi a început cu exerciții de improvizație bazate pe senzații și pe conectarea cu spațiul, punând accent pe adaptarea tehnicilor coregrafice la corpuri cu abilități diferite. S-a pus accent pe explorarea formelor alternative de comunicare prin mișcare. În zilele următoare, exercițiile au evoluat spre coordonare în echipă, ritm interior și sincron, în absența muzicii, pentru a pune accentul pe „ritmul organic“, cum l-a numit Andrea, al fiecărei persoane (respirația, bătăile inimii, vibrațiile corpului ș. a.) și pe descoperirea propriei prezențe corporale. O întrebare care se ridică aici este dacă putem folosi în aceste exerciții expresii ca „ascultă-ți corpul“ și cum găsim formule alternative de explicație. Interesant de observat a fost cum tehnicile artistice din establishmentul cultural sunt diferite de tehnicile alternative abordate în lucrul cu persoanele cu dizabilități. Melodiile cu bass puternic au permis tuturor să simtă ritmul prin vibrații, iar feedback-ul a fost pozitiv.
Carmen, o mamă surdă venită din afara orașului, a povestit la final cum a ajutat-o atelierul să se relaxeze și să se deconecteze de grijile zilnice. Activitățile au fost cu atât mai apreciate și pentru că în Sibiu nu există activități sportive în grup destinate persoanelor surde, au spus Paul și Camelia.
Atelierul 5. Soundscapes: expresivitate vocală și spații sonore
Regizoarea Ilinca Stihi a coordonat atelierul de expresivitate vocală și creație de spații sonore pentru nevăzători, unde s-a discutat despre ce este teatrul radiofonic. Există moduri multiple în care se poate spune o narațiune, iar avansarea tehnologiei stă în favoarea acestora. Ilinca a făcut și un scurt istoric al teatrului radiofonic românesc, explicând cum evoluția tehnologică (de la sunetul stereo la cel imersiv) a transformat radical modul în care percepem spațiul auditiv. O întrebare-cheie a ghidat întreaga discuție: cum spunem o poveste astfel încât să nu fie nevoie de imagini (deci nu cum spunem o poveste în lipsa imaginilor, ci cum structurăm astfel încât să fie un produs audio complet, independent de imagine)?
Atelierul a pus accent pe valoarea autonomă a sunetului și pe emoția transmisă prin voce, într-un context în care inteligența artificială începe să înlocuiască actori reali. Deși se pierde, așa cum au spus nevăzătorii, „amprenta caldă“ a vocii umane, progresul tehnologic joacă un rol uriaș în facilitarea accesului la conținut, ei ascultând frecvent cărți cu vocea telefonului, nu cu voce umană.
Atelierul 6. EchoScapes: noi metode pentru un alt tip de teatru
Atelierul de EchoScapes a propus, în primul rând, o perioadă de documentare antropologică și etnografică realizată de Oana Marin și Ovio Olaru care a constat în interviuri cu nevăzători, vizite la diferite activități și cercetare științifică și de arhivă. S-a construit apoi scenariul spectacolului „Acces permis doar câinilor însoțitori“, a cărui distribuție este formată din cinci actori cu dizabilități și trei tipici. Procesul colaborativ a însemnat intersectarea metodologiilor propuse de artistele și artiștii angajați în proces (scenografi, sound designeri, compozitori, video designeri etc.) pentru a obține o coerență de viziune. Au existat apoi dezbateri cu echipa de proiect, întâlniri cu actorii nevăzători și surzi în care au fost verificate narațiunile și întâlniri de creație alături de echipa artistică, care au provocat explorarea unor metode teatrale noi îmbinate cu metodologii din domenii conexe, precum sociologia și antropologia.
Proiectul este inițiat de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, prin Departamentul de Artă Teatrală din cadrul Facultății de Litere și Arte, în colaborare cu Departamentul de Asistență Socială, Jurnalism, Relații Publice și Sociologie din cadrul Facultății de Științe Socio-Umane și Asociația AUZIT și se desfășoară cu sprijinul a numeroși parteneri instituționali și media: Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu, Direcția de Asistență Socială Sibiu, Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Sibiu, Inspectoratul Școlar Județean Sibiu, Centrul Școlar de Educație Incluzivă nr. 2, Asociația Prietenii CSEI2 Sibiu, Asociația Națională a Persoanelor cu Deficiențe de Auz din România „Ascultă Viața“, Asociația Nevăzătorilor din România – Filiala Județeană Sibiu, Asociația pentru Dezvoltare Comunitară și Servicii Sociale, precum și publicațiile Observator Cultural, Scena9 – Fundația9, Matca Literară, Capital Cultural, Mesagerul de Sibiu și Sibiu Independent.
Proiectul este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu și Biblioteca Județeană Astra Sibiu.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Imagine reprezentativă © Vlad Dumitru
