Pentru mine, lectura a fost mereu dublată de o atenție obsesivă la litera textului, la osatura lui interioară și exterioară. O singură virgulă strecurată greșit în țesătura paginii ar fi fost de ajuns să destrame toată plăcerea de a citi. Act vindicativ și reparator, mai târziu am început să tai sau să refac acolo unde cartea suna sau arăta ca un mic corp bolnav. Acum un an și două luni, aceste două vocații timpurii ale mele, de cititor și de corector, s-au reunit în culisele redacției de la Curtea Veche, unde o echipă minunată are grijă ca nicio literă să nu șchioapete și niciun sens să nu pășească în lume cu fracturi. Timp de câteva cărți, am cusut acolo unde nu trebuia și am lăsat nepansate destule cicatrici, suficient însă cât să îmi formez ochiul și mâna și să învăț justa măsură între a repara prea mult sau prea puțin.
Datorită colegilor mei generoși și extrem de pasionați, am continuat să măsor tot mai bine distanțele și apropierile necesare față de text. Fiecare carte care ajunge la mine e un prilej de a-mi aminti că de partea cealaltă se poate găsi cititorul care, așa cum mi se întâmpla mie încă din copilărie, ar putea fi rănit de o virgulă nărăvașă sau de un capăt de rând aranjat astfel încât să pună capăt bucuriei lecturii. Am emoții la fel de mari de fiecare dată și sentimentul că nu există nimic mai fără de sfârșit decât munca de a aduce pe lume o carte. Întrucât cartea e un corp viu, atenția și grija față de ea sunt inepuizabile.
Asta am învățat, mai mult decât orice, anul acesta: vigilența, însă nu încrâncenată, încordată, ci una ochi și urechi la cum arată și respiră cartea, astfel încât drumul ei în lume să fie cât mai lin. Și nu am învățat asta singură, ci cu ajutorul unor oameni pe cât de profesioniști, pe atât de dispuși să împărtășească din experiența lor. Fără încrederea Cristinei Drăgulin, nu aș fi avut nici eu încredere în mine, iar fără sprijinul la fiecare pas al Alinei Rudeanu, aș fi bâjbâit prin ceea ce mi se părea un labirint la început. De la fiecare coleg din redacție am învățat să îmi dublez exigențele față de cărți și față de mine. Așadar, pasiunii mele i s-a alăturat anul acesta sentimentul de recunoștință, cu atât mai mult cu cât drumul care mi s-a deschis odată cu începuturile mele în lumea editorială s-a ivit într-un moment de cumpănă. Mai simt deci foarte multă bucurie.
Știu pe de rost paginile primei cărți la care lucram acum un an și două luni. Repetițiile lui Șarov. Cu fiecare carte la care îmi aduc contribuția, împreună cu colegii mei ascunși în spatele cortinelor, îmi dau seama tot mai mult că universul fetiței despre care vorbeam la început nu era doar cel al bibliotecii, ci și cel presimțit, al editurii. Iar etapa corecturii care îmi revine e o repetiție care ajută cartea să prindă formă și viață și să aducă încântare în lume.
