Când pe scările blocurilor din Chișinău apar manifeste pe care scrie „Moarte românilor!“, iar vestea invaziei iminente a transnistrenilor polarizează populația, când la granița peste Prut începe exodul către România, înseamnă că suntem în plină distopie, așa cum și-a imaginat-o Iulian Ciocan în romanul său Iar dimineața vor veni rușii. „Unii îi blamau pe invadatori, alții strigau că așteaptă eliberarea ca pe o mană cerească.“ (p. 37). Iar „hoții înscăunați la Chișinău încă din zorii tranziției erau debarcați fulgerător de bandiții de la Tiraspol“ (p. 45)
Conducerea liberarilor occidentaloizi, în frunte cu președintele Nicolae Flenchea încearcă să fugă cu un avion doborât de armata transnistreană chiar la decolare, astfel fiind dat jos jugul româno-occidental, după cum crede mare parte din populația rusofonă și rusofilă din Basarabia. Explozia avionului șochează mulțimea din Aeroport. „Prima care-și reveni din amorțire fu femeia despletită și isterică, ciomăgită bine de polițiști. Ea se apropia, cu ochii arzând, de fiecare om, repetând cu îndârjire aceeași frază ciudată: Dragii mei, v-a rămas numai o noapte în care puteți să faceți ce doriți sau ce n-ați mai făcut, o singură noapte, iar dimineața vor veni rușii…“ (p. 105)
Romanul ce se va numi chiar așa, explorează o lume paralelă, în care amenințarea unei invazii rusești devine realitate. Iulian Ciocan, prozator, publicist şi critic literar, preferă să scrie cărți cu miză politică și socială: Înainte să moară Brejnev (Editura Polirom, 2007); Tărâmul lui Saşa Kozak (Editura Tracus Arte, 2011); Iar dimineaţa vor veni ruşii (Editura Polirom, 2015, 2024); Clovnul (Editura Polirom, 2021).
Iar dimineața vor veni rușii, în același timp pamflet și avertisment, începe cu întoarcerea acasă a lui Marcel Pulbere. Descins într-o societate în degringoladă, absolventul începe să îşi trăiască inadaptarea într-o lume a contrastelor și a ușilor închise. „În vara anului 1995, basarabeanul Marcel Pulbere absovise, cu mari eforturi, Facultatea de Filologie din Brașov și, nemaiavând ce să facă în România, s-a întors în Chișinăul devorat de o tranziție nemiloasă.“ (p. 7)
Tatăl lui Marcel ajunge șomer după ce uzina în care se spetise trei decenii își lepădase muncitorii „ca pe niște măsele stricate“, pensia mamei este devorată de inflație, iar amândoi părinții cu nume rusești (Olga Leonovna și Boris Aurelovici) se afundă, la fel ca vecinii lor, într-o adâncă sărăcie.
În orașul natal, proaspătul absolvent reîntâlnește un prieten carismatic, întors tot de la Litere, însă din Iași. „Împreună cu Blina, timp de trei ani, Marcel a tras mâța de coadă la Filologia din Chișinău. Împreună au fluturat, striviți de emoție, drapele tricolore la Marea Adunare Națională din 1989, apoi, înainte să se prăbușească Uniunea Sovietică, și-au băgat picioarele în Filologia basarabeană și au fost incluși împreună, în ceasul al doisprezecelea, în plutonul tinerilor selectați pentru universitățile românești.“ (p. 24)
La fel ca România post-revoluționară, Republica Moldova se află în plină tranziție, perioadă în care oricine vrea să răzbească trebuie să se înregimenteze în uriașa caravană a corupției atotputernice și atotprezente. „Povara mișmașului era dusă cu răbdare de elevii care copiau la Bac, de hoții de buzunare, de vânzătorii șmecheri, de vameșii, judecătorii și polițiștii care luau mită, de studenții care dădeau mită, de cinovnicii specializați în traficul de influență, de angajatorii și angajații uniți de salariul în plic, de rectorii și edilii care își construiau vile uriașe, cu turnuri semețe.“ (p. 193)
Cu o ironie mușcătoare, Iulian Ciocan demontează societatea moldovenească, oprindu-se la tipologii reprezentative pe care le disecă în fața cititorului. Stilul persiflator, ce pare a fi împrumutat de la Caragiale, se reflectă întâi în numele personajelor. Andrei Țeposu, Silvica Zgură, Antonia Gîscă, Arcadie Zburleanu, Galina Coadă, Valeria Covrigaru – autorul le dă brânci pe scenă, unul câte unul. Și, exact ca într-un stand-up comedy, fiecare se lansează într-un discurs edificator, ceva între o bârfă la un pahar de vorbă și confesiunea gravă înaintea propriei conștiințe. Onomastică reprezintă în sine o caracterizare și fixează în tipologie personaje caricaturale, oferind o imagine aproape neorealistă a societății, ca în peliculele lui Bũnuel. Romanul prezintă o galerie pitorească de anti-eroi, având frustrări și păcate: ambiție, lăcomie, invidie, dorințe sexuale și alcoolism temperat de câte un infarct.
După căderea Zidului Berlinului și-a altor ziduri, invizibile, între oameni și-năuntrul lor, societatea moldovenească se reinventează, iar cetățenii, la fel. Statele din estul Europei scăpaseră de comunism tocmai când credeau că steaua roșie nu va mai apune vreodată. Însă după euforia inițială urmează un haos de care profită băieții deștepți și cu inițiativă. Speculanții, interlopii, politicienii corupți se grăbesc să umple vidul de putere, în timp ce intelectualii sunt marginalizați, iar populația pauperizată începe să se uite împrejur și să caute vinovați pentru degradarea vieții de fiecare zi.
Marcel Pulbere pendulează între încercările de a-și găsi un serviciu și cele de a-și publica romanul. În narativ se strecoară și momente de nostalgie, când își rememorează vechile iubiri. Iar lucrurile nu merg deloc bine. După ce manuscrisul îi este resprins de editura Buchea latină și nu își găsește de lucru nici la un ziar, nici la un post de radio privat, îi devine „limpede că supraviețuirea prin literatură sau filologie nu putea fi decât foarte dificilă în hățișurile tranziției postsovietice.“ (p. 77). Așa cum îi spusese prietenul Blina: „Literatura e calea care duce spre nicăieri“.
Structural, Iar dimineața vor venii rușii alternează două planuri narative: unul prezintă avatarurile studentului cu veleități scriitoricești, încleștat într-o luptă fără sorți de izbândă cu sistemul; celălalt, capitole din romanul distopic scris de Marcel Pulbere în anii studenției. Ultima eliberare pornește de la un scenariu sumbru: regiunea separatistă transnistreană ocupă Republica Moldova, ceea ce va duce, inevitabil, la o întoarcere în vremurile de tristă amintire ale tătucului Stalin.
„În dimineața zilei de 25 iunie 2020, profesorul de limbă latină Nicanor Turturică se trezi mai târziu ca de obicei.“ (p. 15). Nici prin cap nu i-ar fi trecut că acea zi oarecare avea să devină un nou 28 iunie 1940. Ziua în care „Transnistria, o enclavă separatistă rusofonă, care în mod normal trebuia să fie recuperată de Moldova, ocupa acum pas cu pas raioanele țării din care se deprinsese în 1992.“ (p. 63)
Tehnica aleasă de Iulian Ciocan, aceea a romanului în roman, accelerează dinamica textului, narațiunea se complică, ritmul i se intensifică, intervine suspansul, iar tensiunea atinge cote de thriller. „Deschizând televizorul, profesorul și bufetiera constatară cu stupoare că toate cele 60 de canale ale televiziunii prin cablu dispăruseră, cu excepția postului public, care anunța, cu vocea stridentă a unui crainic bolfos, eliberarea Moldovei de sub jugul româno-occidental.“ (p. 146)
După invazia trupelor transnistrene, începe prigoana. O bibliotecară este silită de soldații ruși să ardă cărțile românești în curtea școlii, profesorii vor trebui să predea de-acum înainte limba moldovenească cu caractere chirilice. Maica Rusie nu mai era peste Nistru, ci făcuse un mare pas până la Chișinău, nostalgicii URSS triumfau. „Și să știți că românizatorii nu vor mai reveni aici niciodată!“ (p. 191)
Nicanor Turturică este arestat de kaghebiștii transnistreni, după ce asupra lui este găsit un pașaport românesc. I se propune să colaboreze cu noua ordine, trădându-și principiile de o viață, iar soarta lui rămâne incertă.
Nici în filmul realității lucrurile nu merg prea grozav. După ce reușise, cu mari eforturi, să își publice romanul distopic, Marcel Pulbere se pomenește în plin teatru al absurdului. Este chemat în judecată sub acuzația că „instiga populația Republicii Moldova să-i favorizeze pe virtualii ocupanți transnistreni.“ (p. 244). Așa află și el, cu stupefacție, că a scris o carte „antistatală“, pledând, cu ajutorul ficţiunii, pentru o invazie adevărată.
Spre final, cele două fire narative se apropie și sunt gata să se contopească, demonstrând un adevăr paradoxal: absurdul poate migra din literatură în viața cotidiană, iar autorul unei distopii riscă să se trezească el însuşi într-una. Dacă ficțiunea scurtcircuitează uneori realitatea, scenariile virtuale se hrănesc la rândul lor din viața autorului, creând alternative posibile, probabile, în nuanțe tot mai întunecate. Traseul presărat cu eșecuri al romancierului Marcel Prigoană într-o societate putred de coruptă pare să copieze destinul tragic al lui Nicanor Turturică, personajul său azvârlit într-o distopie tragi-comică. Pentru niciunul dintre ei nu pare să existe vreo cale de ieșire din labirintul-fundătură. Amândoi sunt legați la ochi, cu spatele la zid, așteptând ca un pluton de execuție, real sau virtual, să se alinieze și să își încarce armele.
Iar dimineața vor veni rușii devine astfel nu doar un roman alert, amuzant, cu personaje emblematice pentru tranziția basarabeană, ci și o carte-avertisment. La fel ca Paul Lynch în Cântecul profetului, Iulian Ciocan pledează pentru necesitatea de a apăra democrația atât de greu câștigată și ne previne, cu o gravitate temperată de umor, să nu ignorăm dualitatea naturii umane, fiindcă balanța bine-rău a fiecăruia dintre noi se află într-un echilibru mai fragil decât am crede…
