Respiră!

(Fragment din romanul cu același titlu, aflat în curs de apariție la editura Polirom)

Start

Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu-se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi. Lăsase o jumătate de şaorma pe calorifer. În congelator ar putea fi o caserolă cu mici. Cu trei săptămâni în urmă a mâncat micii cruzi, nu a mai avut nici un chef să-i pună pe grătar. I-a lăsat să se dezgheţe şi i-a întins pe pâine cu un cuţit. A băut şi câteva beri, nu a fost rău deloc. N-ar mai putea să facă asta, îşi zice, i s-a luat. Îl trec furnicături amintindu-şi.

Asta e, o să se uite pe net şi o să citească despre căutătorii de trufe, cum e cu dresajul câinilor, cum le vinzi, cum le speli, cum le orice. Mare şmecherie nu poate să fie, şi-a zis, iar treaba asta cu trufele e de viitor, când se vor sparge oraşele ca nişte bube, ca nişte coşuri inflamate, atunci trebuie să te descurci în pădure, să ştii de toate.

El îşi spunea toate acestea, însă în adâncul său ştia foarte bine că ar rămâne în oraş, n-ar pleca nicăieri, ar putrezi aici, ar fi făcut sclav de grupuri de jefuitori, ar fi mâncat de şobolani noaptea, în somn. O singură curiozitate avea: înainte de a o sfârşi nasol, avea să fie, în sfârşit, slab? Va fi un moment al degradării, când corpul său, pierzând greutate, arzând grăsimea, va arăta ca al unui om normal?

O să mănânce restul ăla de şaorma şi o să se masturbeze sau v-a privi clipuri cu street food, în care tineri vietnamezi amestecă ingrediente în wokuri imense, flăcări, mirodenii, pui întregi aruncaţi în baia de ulei, o să i se facă poftă atât de friptură, cât şi de viaţa altcuiva, să fie altcineva, să nu îl cunoască niciodată pe cel care e azi… Cu o noapte în urmă a adormit cu penisul în mână. Beat şi fără nici un chef de nimic. A visat cum îl aruncă într-un wok încins şi cum îl mănâncă, crocant, delicios, o mică trompă, un vierme asiatic. Despre asta e vorba: ce intră în tine şi ce iese din tine, viaţa e digestie. Ar fi de văzut o civilizaţie în care omul mănâncă părţi din el însuşi, în funcţie de ce? De vinovăţie, de ce? Asta să fie viaţa: cât îţi ia să te mănânci.

La capitolul corp, mai avea o problemă: excrescenţele, gâlmele, umflăturile. I-au apărut pe corp umflături şi încă ceva, neidentificat. Două umflături mari şi încă cinci mai mici, însă foarte probabil se vor mări şi ele. Plus nişte bucăţi de carne, cum altfel să le spună, ca nişte aluniţe, dar nu erau aluniţe, doar bucăţi de carne care nu ar trebui să existe acolo. Atârnă, se mişcă, se agaţă în haine uneori. Le pipăia toată ziua, le verifica cu degetele, îşi continuau liniştite existenţa, se îngrăşau, nu putea să le acuze, nu-l dureau, simţea că nu-l ameninţă, sunt tumori domestice, îşi zicea. Ar mai fi şi petele maronii de pe mâini. Sunt deja şase pe mâna stângă şi trei pe mâna dreaptă. Se gândeşte că toate astea sunt începutul unei alte realităţi care-i ia corpul în stăpânire – cum se întâmplă cu natura care în ani de zile îşi însuşeşte o casă părăsită. Sau, dacă vrei, cum s-a petrecut cu oraşul Cernobîl.

Sau poate e un cancer malign şi va muri în chinuri groaznice.

Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.

Cu doi ani în urmă, tot într-o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L-a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într-un muzeu. Un foşnet, atât.

S-a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.

– Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi-a zis şi s-a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.

S-a plictisit şi de planurile despre seara care urma, drumul pe Şoseaua Trafic Greu are acest dar al plictiselii, a început să mormăie:

„Rămâneţi alături pentru că în continuare vom vorbi despre această bacterie nouă care provoacă distrugerea feţei. Veţi vedea imagini şocante din China cu oameni care au feţele mâncate cu totul, indivizi mutilaţi, de nerecunoscut…“ I se părea foarte atractiv scenariul megabacteriilor, superbacteriilor. După pandemie, credea Geo, oamenii trebuie să experimenteze frici tot mai profunde, iar cu anii pericolele trebuie să fie unele care să-i modifice pe oameni. Da, să-i omoare în final, dar să-i şi schimbe, să le strice feţele, să-i orbească, să le fie amputate membre. Această bacterie care să mănânce feţele oamenilor era favorita sa. Mulţi, mulţi oameni fără feţe. Foarte atrăgător. Răni în loc de chipuri.

S-a oprit la semafor la intersecţia cu 13 Septembrie, alături de doi elevi de liceu. Unul avea în mână doi covrigi, Geo și-a imaginat că sunt calzi şi miros de-ți mută creierii din loc.

Din şosea a intrat pe strada Colonel Stroe şi a traversat, fără să vadă nici o maşină. Era convins că se uitase. A auzit doar o frână puternică şi a înlemnit, inima îi bătea până în gât, îi venea s-o vomite. Doar că toate acestea s-au anulat într-o clipă. S-a uitat spre maşină, iar dincolo de parbriz era Adina Moscu. Femeia nu l-a recunoscut în primele secunde, doar a ridicat mâinile în lateral, întrebătoare: „Ce naiba faci, omule?“. Într-adevăr, trecerea de pietoni era vreo zece metri mai departe.

Geo a recunoscut-o însă din prima, i-a zâmbit larg, a ridicat şi el mâinile spre ea, eliberând timpul care trecuse şi toate transformările suferite de corp. Şi faţa Adinei s-a luminat deodată, a spus ceva, „Nu se poate“, gesticulând în acvariul maşinii. Dinţii ei albi, coroane ceramice pe suport de zirconiu, au defilat, arătându-şi naturaleţea, fillerele dermice injectate în pomeţi şi în pielea din jurul tâmplelor au lăsat ca zâmbetul, ridicând pielea feţei, să dea ochilor acel aer misterios.

Imagine reprezentativă: Fermă de crocodili din Los Angeles (cca. 1907)

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×