Ieșind din Teatrul de Comedie, am auzit în spatele meu derulându-se un al doilea spectacol. Comentariile își jucau rolul sub bagheta spiritului critic. Un trio format din doi tineri și o doamnă întorceau pe toate părțile spectacolul, până când unul dintre tineri a spus: „Eh, înțeleg că pune niște probleme, că e filosofică, etc. Dar chiar trebuia să țină două ore?!“ Vrem totul concentrat pentru că noi înșine nu ne mai putem concentra. Aplicăm legea minimului efort, pentru că ne-am obișnuit să primim de-a gata orice informație în câteva secunde cel mult. Trăim într-o lume hiper-tehnologizată în care telefonul a devenit o zeitate căreia îi jertfim propria viață. Telefonul este pus pe un piedestal ca în scenografia lui Andu Dumitrescu.
Însă nu suntem roboți, ci oameni, și suntem nevoiți să ne apărăm împotriva tehnologiei pentru a rămâne oameni. Ultimele replici ale lui Bérenger (Tudor Chirilă) rămân un ecou în urechile omului modern: „Am să mă apăr împotriva tuturor, împotriva tuturor! Sunt ultimul om și am să rămân om până la capăt! Nu mă predau!“
În anul 1964 avea loc premiera spectacolului Rinocerii, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie. Pe aceeași scenă, la distanță de 61 de ani, regizorul Vlad Massaci montează și el piesa lui Eugène Ionesco, în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi.
La bază este o piesă antinazistă, fără îndoială, dar care de-a lungul timpului primește interpretări adaptate contextelor socio-politice în care este reprezentată pe scenă. Textul ionescian este valoros prin subtextul său, iar acesta se preschimbă. În regia lui Vlad Massaci suntem puși în fața realității contemporane care este dominată de tehnologie, devenită instrument politic, acum mai mult ca oricând. În piesa lui Ionesco, la apariția rinocerilor, oamenii erau uluiți, exclamând în cor: „Incredibil!“ Acum, cum bine ilustrează regizorul, toți încearcă să găsească unghiul cel mai bun pentru a captura rinocerii. Din păcate, cei capturați ajung să fie chiar ei înșiși. Când gospodinei îi este omorâtă pisica de către un rinocer, cei din jur, în loc să dea dovadă de compasiune, continuă să înregistreze. De fapt, chiar aici începe procesul de dezumanizare.
Chestiunea metamorfozării este prezentată inteligent și sugestiv printr-o trapă deschisă plasată în centrul scenei, în care se aruncă rând pe rând cei care se îmbolnăvesc de rinocerită. Personajele își schimbă natura sub privirea publicului. În situații-limită ajungem într-o stare de animalitate. Riscăm să ne împiedicăm pe treptele evoluției și să cădem înapoi în primitivitate. Așadar, metaforei rinocerizării i se mai adaugă o a doua metaforă, cea a abisului interior, a hăului în care riscăm să cădem dacă nu ne folosim discernământul. „Trăim la marginea prăpastiei“, cum bine spune Vlad Massaci.
Mulțimile sunt contaminate cu idei primite de-a gata. Aici apare pericolul contagiunii. Toate rețelele de socializare, mai vechi sau mai noi, vehiculează știrile false, suntem invadați de informații alterate. Dezinformarea și indiferența sunt pași către rinocerizare, către îndobitocire. Nu se mai distinge binele de rău, iar platformele online nu te încurajează să gândești, ci să îngurcitezi ceva gata mestecat. Atunci riscul de rinocerizare crește. În piesa ionesciană, în fundul scenei se formează o grămadă de capete de rinocer. În regia lui Vlad Massaci, ca în realitatea actuală, de altfel, privim ecranul unui telefon supradimensionat, unde apar înregistrări video cu mulțimi de rinoceri. Propaganda este acum întreținută de mediul online, de la postări pe Instagram și TikTok, până la videoclipuri pe YouTube sau alte aplicații, schimbându-se doar mediul de difuzare: „Au ocupat (rinocerii) studiourile de radio.“ Mijloacele sunt diferite, scopul este identic. Rinocerul este cel care se învârte în cerc. La fel funcționează și algoritmii aplicațiilor care îți personalizează și îți recomandă diferite conținuturi care să îți păstreze vie atenția. Această personalizare duce, de fapt, la o depersonalizare. Ne învârtim în cerc, de dimineață până seara, fiind prinși într-o bulă din care cu greu ne putem elibera.
Prima dată când văd un rinocer oamenii sunt uluiți și înspăimântați. Pe urmă, numărul lor crește din ce în ce mai mult. Pe rând, vedem cum prietenii, membrii familiei, personalitățile sunt infectați cu virusul aceste boli colective. Chiar și Daisy (Andreea Alexandrescu) ajunge să creadă că anormali sunt ei, nu rinocerii. Bérenger privește ecranul telefonului și vede cum numărul acestora crește din ce în ce mai mult cu fiecare secundă. Numărul vizualizărilor crește, numărul potențialilor rinoceri se amplifică, dar „omul e mai presus de rinoceri!“
Bérenger îl vizitează pe Jean pentru a-și cere iertare. Îl găsește atunci chiar în timpul metamorfozării sale în rinocer. Când intră în cameră, Jean era întins sub pat. În indicațiile scenice ale lui Ionesco, personajul era culcat în pat, sub o pătură, cu spatele la public. Alegerea regizorală a lui Massaci este una de-a dreptul ingenioasă, pentru că surpinde starea de animalitate în care se regăsea Jean. Nu se mai simțea la locul său, obiceiurile omenești fiindu-i străine încă din timpul transformării. Bérenger nu-i mai recunoaștea vocea lui Jean, dar nici Jean nu-i mai recunoaștea vocea lui Bérenger. Ei nu mai vorbesc aceeși limbă, sunt specii diferite.
Până la urmă, nu numai oamenii se rinocerizează, ci și limbajul însuși. Jean (Liviu Pintileasa) îi spune lui Bérenger: „Nu exiști, dragul meu, pentru că nu gândești! Gândește și vei exista!“ Jean, intelectualul, eruditul, apelează la o seamă de clișee, cum ar fi și butada: Cogito, ergo sum. Mai târziu, afirmă că are o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Apoftegmele latinești par să fie pe placul rinocerului Jean. Adesea, se folosește de formule impersonale, de lozinci. Deosebirile dintre Jean și Bérenger sunt multiple. Jean la prima vedere este impecabil, pe când bietul Bérenger nu pare că se îngrijește prea mult nici de exterior, nici de interior. Jean are stofă de erou, iar eroii aparțin totalitarismului. Bérenger nu este un erou și nici nu vrea să se prezinte ca unul. El vrea să fie un simplu om și să poată rămâne unul, chiar dacă este înconjurat de monștrii.
În cazul transformării oamenilor în rinoceri avem de-a face cu simptome clare: vocea este răgușită, este vizbil un cucui care devine apoi corn, pielea se înverzește și se întărește. În schimb, chiar dacă nu se văd cu ochiul liber, semnele lipsei de discernământ cauzate de tehnologia de tip inteligență artificială sunt din ce în ce mai ușor de constatat. Se poate observa efectul pe care îl creează, acela de turmă.
Bérenger își pune întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem cu toții: „Mă-ntreb dacă sunt într-adevăr imunizat.“ Ajuns singur în finalul spectacolului, până și el cedează și își dorește să devină rinocer. Se află într-o poziție ambivalentă, dar nu poate fi unul dintre ei. Nu se poate schimba. Nici măcar iubirea pe care o simte față de Daisy nu-l poate face să devină ca ei. Bérenger nu capitulează. Trăiește într-o lume bolnavă, care răstoarnă raportul dintre normalitate și anormalitate, dar nu cedează în fața presiunilor exterioare și nici nu se aliniază conformismului societății. Și, cel mai important, nu rămâne tăcut, răspunde la ceea ce se întâmplă în jurul lui, el suferă pentru că nu poate fi indiferent. Se macină, vrea să găsească ieșirea din labirintul psihologic: „Uneori facem rău fără să vrem. Sau îl lăsăm să se răspândească.“ Ne aflăm în fața unei progresii a neliniștii, care se intensifică și se densifică. Numai rinocerii merg întotdeauna drept înainte fără ezitare.
Imagine: Isabelle Biquet
