Luca Ștefan Ouatu are o formulă proprie de a procesa realitatea în poezie, ca și cum ar privi-o printr-un obiectiv (ca și cum s-ar situa în afara vieții lui, cum zice Emanuel Lupașcu pe clapeta interioară a ultimului volum), iar ce distinge Magnolia (OMG, 2024) de Cinematic (OMG, 2019) este instrumentalizarea mult mai conștientă a unei ritmicități care armonizează foarte bine întreg volumul. LȘO face uz de ritm într-un mod programatic, asumat: depășește simplul scop melodic/prozodic și contribuie la un proiect măreț de salvare personală și colectivă, cu imperative clare, simple. În peisajul tinerei generații conștiente politic – cel al alienării în capitalismul târziu, unde fiecare se simte ca un „apartament într-un bloc/ gata să se dărâme curând“ (p. 84) –, LȘO e optimist și oferă soluții (de discutat dacă sunt sau nu doar textuale). Folosește ritm & rimă silly pentru a construi o estetică a hiper-inocenței salvatoare, pentru a regla altfel luminozitatea acestei realități/identități viciate.
Retorica binară a antagonismelor (exprimată insistent prin gama puritate-simplitate-adevăr) funcționează ca forță restauratoare, iar pe parcurs găsim imperative: „tu să faci totul fără pată/ să le zâmbești când câinii latră/ norocul tău îți este nume/ să nu te pierzi în vraja lor“. Astfel de versuri funcționează ca niște mantre de-a lungul volumului, care prin repetiție speră să trezească valorile binelui. Acest instrumentar tematic e suficient de (auto)ironic cât să nu fie descalificat de retorica post-truth era și suficient de serios cât să readucă în prim-plan optimismul. Naiv și timid, LȘO poartă foarte natural această mască: „prin geamuri razele de soare/ căldura care încă nu dispare/ lovind în sticlele de bere și în flori/ mă întreb/ după ce aleargă/ pe cer atâția nori?/ mă întreb/ câtă căldură/ a rămas în tine/ echivalentul a câți sori?“ (pp. 88-89).
Se consolidează o estetică a armoniei plină de artificii textuale: aliterațiile apar spontan, iar enumerațiile au ceva din naivitatea copiilor care inventariază, toate împreună dând o amprentă quirky plină de candoare care asigură unicitatea volumului: „când marea tot aleargă spre oceane/ când mă uit iar în jur printre dezastre și icoane/ de sub betoane lilieci, lalele galbene/ orașe, poze, zboruri și cafele/ și dimineți prea leneșe/ și numărat de stele/ tristețe, fericire, nebunii, tandrețe/ atingeri, piele, câini și mese pe faleze/ blândețea care nu ezită să mă învețe/ aș vrea să le împart cu tine“ (p. 128). În plus, cu toate că stăpânește bine tot felul de tehnici prozodice, volumul nu dă senzația de rigiditate, ci rămâne jucăuș.
Acest repertoriu bine articulat al „valorilor tari“ (corectitudine, loialitate, adevăr) trimite la genul de afirmații simple și de impact ale hip-hop-ului românesc de după 2000, tip Grasu XXL pe care poetul spune că-l asculta în baie la 6 ani. Versurile tari, „de stradă“ ca „nici volți din firele de cupru aruncați în piele/ nici saună în temperaturi extreme/ băi de gheață/ nu te trezesc dacă nu vrei să-ți vezi/ adevărata față“ (p. 47, subl. proprie) fac ca acest softboy quirky să nu fie de fapt atât de soft: „când zilele ne încearcă (nu-s puține)/ și corpul cade săgetat (adesea)/ fac turnulețe lego în gânduri (o mulțime)/ și nu mai știu nici ce lipsește (piesa)/ mai pierd din ele, mă împiedic (bine)/ și corpul cade săgetat (adesea)/ acolo să mă prinzi (când noaptea vine)/ în brațe călduroase (tu ești vesta)“ (p. 133). În volum apar recurent copilăria în cartier, amintirea tovarășilor care nu mai sunt, consumul de substanțe în sufragerii, toate astea fiind privite ca experiențe formatoare. Mai mult, LȘO adoptă și ceva din retorica rapperului care s-a ridicat de jos și a ajuns, în cazul lui, „să citească în orașe mari“ (p. 66): „negrești/ oraș frumos care mi-ai pus legaua în gură/ te pasez mai departe“ (p. 109).
„(E)xpresivitatea culturală a poeticii hip-hop“ este, conform lui Emanuel Lupașcu, soluția formală la un câmp de contradicții: compromisul dintre individual și social. Totuși, deși funcția simbolică a acestei expresivități ar fi „sublimarea personalului în politic și a disonanței identitare în armonie ritmică“, oscilarea pare să cadă la LȘO mereu în personal: „răbdare, cele ce sunt o să dispară/ și cele ce vor fi înseamnă rezolvare (…) toate ce au fost și cele ce vor fi/ sunt seri în care“. Contradicțiile își găsesc rezolvarea mai degrabă într-o hermeneutică a experiențelor trăite, nu în acțiune/schimbare soci(et)ală, iar aici cred că iese la iveală și neputința din spatele optimismului.
Eul din „ynwa“ de tipul „sunt… sunt…“ este eul arogant și foolish care se bate cu pumnii în piept, fiind totodată conștient cât de stupidă e mândria: „cu suflet stadion, cumetre/ se aud doar goluri, goluri, goluri/ zbor turbojet în colective/ sunt cormorani ascunși în nouri// sunt gerrard dacă se apuca de ștouri/ alunecare drept în gleznă/ cartonaș roșu/ sunt piciorul// sunt zeama scursă în mojar/ când bați 3 ore usturoiul“ (p. 62). Încearcă să pună cap la cap o realitate/identitate în continuă deconstrucție (auto-provocată) și o face revenind mereu (poate cam clișeic) la el-copilul: „sunt tot puștanul ascuns/ sub glugă decupând/ cu foarfece de plastic cartierul/ același băiat leșinat pe canapea/ în blocurile de care/ nu se mai vede cerul“ (p. 37). Introspecția se face minuțios, poetul e foarte conștient de sine, cum se întâmplă tot mai des la volumele recente: „în intimitate mă deconstruiesc/ mai ușor mai limpede analizez/ în parte fiecare pixel“ (p. 38) sau „de la distanță programăm/ noi suntem weebs/ topiți pe anime și drone/ unde se fac industrii tech/ dau inima la giveaway/ n-o am pe a mea/ trăiesc așa/ doar am atâtea clone“ (p. 19). Autoreflexivitatea și direcția etică sunt mutații care s-au întâmplat în ultimii ani în sfera poeticilor HHH (hackeri, hipsteri, hipioți), cum observa Andrei Doboș în Matca, iar LȘO propune acest eu care privește în jur cu mai puțină suspiciune, în speranța de a primi ce oferă.
Volumul e scris într-o notă a recunoștinței – pentru prietene, prieteni, vecini, familie, obiecte, păsări… (în capitolul 3, toate poeziile sunt de mulțumire), fiind un exercițiu de schimbare de perspectivă către una relațională (mai apropiată de planetarity ethics, dacă ar fi să o apropiem de o arie teoretică), unde „pământ și păsări și vibrații, telefoane/ toate se vor un soare luminos și blând“ (p. 121). Prin tehnică bine stăpânită și folosită cu o naivitate semi-simulată, LȘO creează această voce salvatoare – venită parcă din background cu multă înțelepciune – prin a cărei forță a inocenței hiperbolizate se simte însă neputința de a schimba altceva decât lumina cadrelor.
