Ritualul de seară

Fiul dă perdelele deoparte și se uită afară, cu ceașca de ceai aburindă în palme. Lumi­nile becurilor stradale și ale firmelor albastre și roșii din fața blocului se lățesc printre rafalele ninsorii ca niște pete de acuarelă, zgomotele orașului ajung moi la urechi. Ninge chiar ca-n fabu­loasele ierni de odinioară din satul buni­cilor materni! Strânge ușor pleoapele: înfofo­lindu-i dimineața zdra­văn în plapumă pe el și pe Filip, bunica deschi­dea larg geamurile. După ce valu­rile de ger împrospătau odaia, le închidea și făcea focul. La trezire, întâi și-ntâi el vedea din pat nămeții înălțați noaptea până la cerce­vele – lopata bunicului, hârșâind liniștitor pe-afară, încă nu ajunsese acolo. Și auzea lemnele trosnind vesel în sobă. Cu ce nesaț adulme­ca mirosul focului, al ceaiului de tei și al gogo­șilor fierbinți cu vanilie! Câtă bucurie și pace simțea în inimă sub aripile desfășurate larg de bunica deasupra lor!

Bunica Liza, cea convinsă că Dumnezeu ni l-a dat pe Iisus din milă de noi și ca mângâiere că nu ne îngăduie să-I vedem faţa. O credincioasă și, poate tocmai de aceea, o… universalistă: pentru ea nu conta ce funcție ai, ce mănânci, cu ce te îmbraci, conta numai dacă ești om, asta însemnând să ții la cuvântul dat, să fii simțit, să răspunzi cu ajutor la ajutor și tot așa. Bunica analfabetă, dar cu mare respect pentru carte: dacă ar fi fost cazul – dar n-a fost, muntenii erau mai înlesniți decât ceilalți, aflați direct în calea puhoaielor istoriei –, și pielea și-ar fi vândut-o ca să-și poată ține fata la facultate… Blândețea însăși era femeia aceea: când nepoții făceau năzbâtii, se mulțumea să le bată subtil obrazul cu vreo poezie ori vreo parabolă „la temă“. Iar dacă totuși îi ocăra, o făcea întotdeauna zâmbind, ocara fiind mai mult o tachinărie. După ce băieții au mai crescut, a renunţat și la asta: doar îi țintuia fără o vorbă cu ochii albaştri înrouraţi. Destul ca el să se ruşineze adânc.

Casa copilăriei de sub troienele urieșești de zăpadă iarna și de begonii viu colorate în restul anului. Paradisul lui, pierdut odată cu moartea bunicii Liza…

---

Se întoarce, caută cu ochii în rafturile bibliotecii. Alege o cărțulie albastră de lângă un atlas jerpelit, pune cana golită pe noptieră și se întinde în pat. Pâlpâ­irea lămpiței suspendate la căpătâi îi joacă umbre pe față. În bucătărie, mama coace la cuptorul araga­zului plăcintele lui prefe­rate, din aluat franțuzesc bibilit mult de cu o seară înainte. Aroma de mere scăzute lent în zahăr vanilat, esență de rom şi scorţişoară îl face să înghită în sec. Vorbesc prin ușile deschise:

– Bocănenții tăi trebuie să fie bleașcă. Eu am mâinile ocu­pate, du-i tu în baie, aproape de calorifer.  

– Ce să duc?

– Bocancii, mă! Așa le zicea Filip când era mic. Ai uitat cum a strigat: „Mama, moș Crăciun are bocănenții lui tata!?“ Și cum, după descoperirea asta, atâta ce l-a mai cercetat și l-a zgâncilit pe la mustăți, încât i le-a desprins și tat-tu a izbucnit în râs, trădându-se? râde mama.

– A, daaa, râde și el. Las’ că-i duc, zice fără să schițeze vreo mișcare.

Mda, cu serviciu’ totu-i în regulă, dar climatul e, dincolo de apa­renţe, destul de otrăvit. Sunt împărţiţi şi ei, ca toată lumea din țară, în tabere politice.

– Peste tot a intrat dihonia, care mai de care vrea să se căpătuiască peste noapte fără muncă. Nimănui nu-i mai e frică şi ruşine de nimeni şi de nimic, zice maică-sa, arătându-și o clipă în ușă fața rotundă ca luna plină și îmbujorată. Pe vremea comuniştilor, cine călca pe de lături era imediat pus în discuţie la şedinţa de partid!

– Iar începi? Lasă-mă, mamă, cu vremurile alea, cu ordinea şi disci­plina lor.

– Păi tu nu vezi, băiete, ce-a adus „libertatea“? Numai hoţie, numai şmecherie, numai minciuni și luptă pentru putere! Păcat de neamu’ ăsta că-şi bat joc de el ba aşa-zişii țărăniști, ba aşa-zişii monarhişti, ba…

– Ce treabă au ăia cu atmosfera din colective, dom’le? zbiară fiul. N-au nicio treabă. Nici cu lupta pentru putere et cetera. De vină e criza de autoritate de la toate nivelurile.

Mama își retrage capul.

– Ai dreptate, mă, o auzi după un timp. Am văzut la televizor niște români care munceau în Italia. Spuneau că atmosfera din echipele lor nu seamănă deloc cu cea din ţară. Că acolo un angajat nu stă cu ochii pe coleg, șeful e cel care…

– Păi nici aici la privat angajații nu au grija colegilor. Că patro­nul român nu se omoară recompensându-l pe cel care munceşte mai bine, mai mult şi mai repede – e-adevărat. Însă la sigur îl arde la leafă sau se deba­rasează de puturos, doar sunt banii lui în joc. Proba­bil cei văzuți de tine lucraseră în sistemul bugetar înainte de-a pleca.

– Pe vremuri, apăsă mama cu înţeles, sistemul ăsta mergea strună.

– Păi cum altfel?! Acum e jale, pare să aibă ca deviză lozinca „fă-te că lucrezi!“, vorba lui Caramitru, și funcţi­o­nează după legi sinucigașe. Dacă pe vremuri şeful era pus de Partid sau de Securitate și îi țâțâia zi și noapte fundu’ de frică, acum pe ăla ajuns la conducere – tot graţie disponibilităţii de-a fi omul cuiva, nu-ți face iluzii! – îl doare fix în pix și de salariați, și de instituție. Singura lui preocupare serioasă e să profite cât mai mult de pe urma vacii de muls din ograda Statului.

– Vezi că am dreptate? chicotește mama, ducându-i bocancii în baie.

– Hai, tovarășa, lasă politicalele și adă-mi odată plăcintele alea, că mi s-au lungit ure­chi­le de poftă de când le aştept!

– Ce, mă, eu sunt capra cu trei iezi – mă rog, doar cu doi – ca să vin la tine cu lapte-n ţâţe, frunze-n buze, mălăieş în călcăieş? râde mama.

– Da’ chiar, ce-ţi face iedul cel mic? Nu ne-am mai auzit de hă-hă-hăăăt!

– Știu doar că și-a cumpărat altă maşină, mai bengoasă decât cea veche. Și pe mine mă sună rar, e tot timpul pe drumuri. Deh, senator, mormăie intrând cu farfuria cu plăcinte.

– Senator, deh, se hlizește el acru.

– O să arunc și niște gutui în cuptor după ce termin de copt plăcintele, adaugă mama.

Se așază pe un scaun, privindu-l mulţumită cum hăpăie. Mâinile durdulii cu degete moi netezesc mecanic rochia pe burtă. Picioa­rele umfla­te nu-i ajung bine la dușumea. Lăsând să-i cadă papucii de casă pe parchet, le leagănă ușurel sus-jos, sus-jos. Fiul îi zărește tălpile mici, aproape rotunde din cauza platfusului și cu pielea încreţită: semănau izbitor cu ale unui elefant dintr-un documentar de pe Animal Planet! Doborât de o gașcă de lei, zăcea cu tălpile boante spre camera de filmat. Și, în timp ce carnasierii își băgau botul în trupul lui, regele, uriașul, forțosul clipea încă arar din genele lungi. De parcă nici moartea lui nu se dădea cu una-cu două… Sfinte Dumnezeule!

Mama nu-i văzu mâna masând pieptul în drepul inimii ca să potolească spasmul brusc de spaimă, ci doar privirile ațintite asupra picioarelor ei. Cu un rest de cochetărie parcă, mai întâi le ascunse sub scaun, apoi se grăbi să le bage în papuci. El se uită imediat în farfurie, schimbând iute vorba:

– Și de Saveta noastră ce mai știi? râde forțat. Probabil ți-am mai povestit, cum erai mereu pe la femeile tale…

– Pe la femeile mele! pufnește ea.

– Păi nu? Le învățai cum să se spele, cum să se îmbrace, cum să-și crească plozii… Ei, cum tu erai zilnic pe teren, tata la serviciu sau cu prietenii la votci, iar Filip nu se omora cu învățatul, săraca Saveta trebuia deseori să-i facă temele. La câtă carte ştia ţărăncuța semianalfabetă, curgeau notele proaste în carnetul lui. Într-o zi, la întoarcerea de la şcoală, i-a trântit nervos ghiozdanul în brațe, zbierând: „na, Savetă, ai mai luat un patru la «artimetică»!“

– Da’-l favoriza altfel, chicotește mama. Ce mai plângeai odată când m-am întors acasă: „Saveta i-a dat lui Filip măru’ cel mai maaare!“ O figură erai și tu, măi că-pă-șu-nă!

Fiul o privește nedumerit.

– Pe la vreo trei-patru ani, te-am învățat să desparți cuvintele în silabe punând mâna sub bărbie: o deschi­dere a gurii, o silabă. La ma-ma, ta-ta, ca-să, ma-să a mers strună, la căpșună te-ai blocat o clipă, însă ai ieșit urgent din încurcătură: că-pă-șu-nă. Deștept băiat!

– Daaaaaaa, se hlizește el.

– Eee, Saveta acum e-o doamnă, nu mai crește copiii altora! Stă la fata din oraș, cea plecată la muncă în Spania. I-a trimis de-acolo o căruță de bani să-i bage în amenajarea apartamentului, să-l facă mai cu moț. Iar Saveta se ia la întrecere cu o vecină de palier care şi l-a renovat eccep­țional pe-al ei vara cealaltă. A angajat aceiaşi meşteri, să nu rămână mai prejos. Şi-a pus aia faianţă cu crini imperiali în baie? Vrea la fel. Şi-a pus aia parchet nu știu de care? Îl înlocuiește pe cel vechi, încă bun. Cursa înarmă­rilor, nu alta.

– Două țăcănite!

– Să vezi: vecina aceea a luat-o într-o seară la un spectacol de balet. Când ne-am întâlnit, Saveta mi-a povestit revoltată că bale­rinele erau… „necuafate“ și că„la banii pe care i-am dat pe bilet, puteau să le îmbrace mai frumos!“ În schimb, era foarte încântată de cum arăta sala teatrului după renovare: „până și decorul de pe scenă era nou și curat!“

El hohotește, fața mamei rămâne impasibilă. Taman ca a comici­lor vestiți ai ecranului – cum zicea tata când ea, întoarsă de pe glodoasele drumuri ale educației la sate, le relata cu un aer serios fel și fel de istorii hazlii proaspăt auzite, făcându-i să se tăvălească de râs.

– Moș Tofan cum o mai duce?

– S-a hodorogit de tot. L-a luat nepoată-sa, profesoara, la ea, lăsând gospo­dăria de la țară în grija câinelui, iar câinele în grija unui consătean. Însă după un timp consăteanul le-a raportat că noaptea paznicul își părăsește postul de veghe ca să doarmă în goger cu porcul lui. „Îi e urât sărmanului animal!“ l-a căinat. Și i-a îndem­nat să-i aducă o tovarășă, acolo. „Da’, ca să umple ograda de pui!“, s-a enervat nepoata. Atunci, un tovarăș. „Da’, ca să devină homosexual!“

Fiul hăhăiește, bătându-și genunchii cu palmele. Ea se ridică, se uită pe fereastră, ninge, ninge.

– Și ce treburi zici că are Ilinca?

– Păi, cu maică-sa, e bolnavă rău.

– Câți ani are?

– Vreo șaptezeci…

– Săraca bătrână… Fată bună, Ilinca. De ce nu te-nsori cu ea? Nu mai eşti nici tu tinerel. Și-apoi sunteți de ceva vreme împreună.

– Mamă, iar începi? Nu mă-nsor, nu-mi mai trebuie iar însu­rătoare!

– Da’ poate îi trebuie ei, mă. La vârsta asta, o femeie vrea stabilitate, vrea copii…

– Nu mă bate la cap, pentru ea e bine şi-aşa.

– De unde ştii tu?

– Dom’le, instituţia căsătoriei e ceva contra naturii. N-am văzut în jurul meu decât cupluri mai degrabă de rahat. Eu am divorțat, mariajul lui Filip abia se târâie și nici ție nu ți-a prea mers cu tata… Când se înfuria, nu-ți mai zicea nici rățușcă, nici madame Lună plină, nici comic vestit, ci tova­rășa, ți-amin­tești? chicoti el. Ce alte argu­mente mai vrei?

– Ba eu știu și cupluri bune. Uite la soră-mea: chiar și după nunta de rubin Aurel îi pune în farfurie cea mai bună bucată de carne, e atent să nu umble cu ciorapii rupţi ori necoafată și se trezește noaptea să verifice dacă-i bine învelită. Sigur, Mimi e la fel de grijulie: nu-l negli­jează niciodată și, regulă de-o viață, face eforturi să nu-l încontreze pentru orice fleac. Mi-a zis însă că de-o vreme, când se încinge atmosfera și simte că nu se mai poate abține, fuge în baie, deschide robinetul şi înjură apăsat: „’zzzda mă-tii, `zzzda mă-tii, Aurele!“

El râde, și râde, și râde cu lacrimi. Se îneacă, împinge cu un gest brusc farfuria deoparte, o plăcintă cade pe covor.

– Nenea s-o fi ascunzând și el în baie s-o-njure „’zzzda mă-tii, `zzzda mă-tii, Mimișor“?

– Posibil, n-am întrebat-o.

Mama își lipește buzele de fruntea lui.

– Nu mai ești febril cum erai când ai ajuns ud din cap până-n picioare! constată mulțumită, trecându-i de câteva ori mâna prin păr.

Apoi culege plăcinta de pe jos şi, legănându-se molcom, dispare în bucătărie. O aude trăncănind la cuptor, spălând vasele. Lumina zăpezii pătrun­de fără opreliști înăuntru, came­­ra cu numai lămpița de carte aprinsă parcă-i un acvariu. E fain, miroase dum­nezeiește, atmosfera e tonică… Oare de ce nu vine el măcar de trei-patru ori pe an acasă?

---

Afundată în somieră, madame Lună plină macină manual boabele pentru cafeaua de-a doua zi dimineaţă şi urmăreşte programul de ştiri la televizor. Nu oricum, ci în mod activ, cu totală participare: ba oftează, ba râde, ba pufnește disprețuitoare, ba dă din mână a pagubă gâlgâind în gâtlej sunete joase, nein­teligibile. Un ritual familiar, în timpul căruia fiul simte de fiecare dată că se suspendă toate grijile, că dispar toate urgențele și ame­nin­­țările! Senza­ție binecuvântată pe care o mai are numai când citește o carte foarte bună sau vede un film mare în garsoniera lui, departe de lumea din ce în ce mai năucă și mai nesigură.

Spinarea lată și umerii mari ai mamei sunt un… un parapet. Masiv, de neclintit, da. În spatele para­petului, sprijinit într-un cot, el răsfo­ieşte alene Fram, ursul polar, carte primită la premiu în școala generală și păstrată de părinți cu sfinţenie, ca și pe celelalte, în raf­tu­­­­­­rile bibliotecii lor de elevi. Din când în când, bâjbâie în farfuria de pe noptieră cam zgomotos: n-a mai rămas nimic, nimic, dom’le? La un moment dat, mama aude, pricepe. Pune tubul lucios și cald al râșniței alături și se ridică împin­gând din răsputeri cu pumnul în moli­ciunea patului. Aruncă o privire pe geam:

– Niiinge, nu glumă! Dacă o ține toată noaptea așa, nici trenurile nu mai circulă. Mai rămâi vreo două zile la mine!

Fiul simte bucuria reținută din glasul stăpânei plăcintelor care se duce târșâindu-și papucii şi revi­ne cu farfuria plină. O înșfacă grabnic, sfârâind ca un motan uriaș cu praf de zahăr vanilat în firele mustății.

– Săr’ mâna, zână bună!

– Zână bătrână, mă. Scuturând zahărul cu gesturi mărunte: am făcut destule, o să iei și acasă.

– De tanti Bursuc ce mai știi?

– Credeam că ți-am zis, da’ noi n-am mai stat de mult la taclale pe înde­­lete. Că la telefon… A murit în vară.

– Cum a murit? Păi era de vârsta ta!

            Obrajii și umerii mamei tresar de râs tăcut. Iar feciorul simte iar gheara, spasmul acela de spaimă, și iar își masează pieptul în dreptul inimii. Nooo, e încă tânără… În trupul solid nu și-a băgat nimeni botul, e sănătoasă tun. E stâncă! I-a crescut de una singură de când erau adolescenți, că după moartea tatei a refuzat cu îndărătnicie să aducă „un străin“ în familie. Îngăduitoare cât cuprinde, fermă când era cazul, mai ales cu Filip: „treci la carte, băiete!“, „treci la muncă, băiete!“ Sub aparențe mai aspre, iubitoare peste puteri. Bine, îl tot bate la cap cu însurătoarea, degeaba însă: el s-a lămurit de mult că și în prietenii, și în poveștile de amor spiritul de competiție e cel care dictează până la urmă. Numai mamele pot accepta că sunt mai puţin frumoase, mai puţin deştepte, mai puţin pline de har decât alții: fiii și fiicele lor. Adică Rățușca sigur acceptă. În plus, în toții anii ăștia de singurătate n-a auzit-o niciodată smior­căindu-se, cum fac din te miri ce mai toate femeile. Și nu s-a plâns nicio­dată de lip­suri, de boli, de urât, de dor. Hm, oare chiar să n-o doară, să nu-i lipsească, să nu-și doreas­că nimic de la cei apropiați?

Nu-i de crezut. E și ea om, nu?

De crezut e mai curând că-și ascunde sentimentele, poate din educație, poate din pudoare, poate din diplomație. La drept vorbind, cum să n-o facă? Dacă stă bine și se gândește, masculii casei s-au arătat mereu interesați numai de ce le poate dărui ființa asta mărunțică, nu și de așteptările sale. Că doar inima ei o fi soarele însuși, ­suficient sieși, hrănindu-se din propria energie, nu? Rușinat, mișcat, dă să se ridice și s-o îmbră­țișeze pe la spate. Dar la jumătatea gestului se oprește – ar fi prea patetic la vârsta lui! – și se lasă între perne, lingându-și degetele de zahăr.

---

Mama mărește sunetul televizorului și reîncepe să macine. După câteva minute, deşuru­bează capacul de alamă galbenă și parfumul intens de boabe prăjite se răspân­deşte în cameră, amețindu-l de plăcere. Chiar atunci de pe ecran răzbat voci ridicate, acuza­toare. Puf­nește înciu­dat:

– Da’-nchide-l, tovarășa, să-mi tihnească şi mie cât stau la tine! Am și eu o zi liberă și, poftim, învățământ politico-ideologic!

– Așa, așa… Cine ştie, mă, ce dezastru o să se abată peste ţara asta cu nepăsători ca voi, tinerii. Că nu vă mai coaceți odată, mucoșilor! mormăie mustrătoare.

Fiul râde: acum e tânăr, ba și mucos! Fluturându-și mâna:

– Dă-i naibii, mi se strânge stomacul de nervi când îi văd pe politicieni. Mai bine fă-mi o cafea! Simt că mă apucă somnul, se alintă el, căscând de-i pocnesc fălcile.

– Cofeină acuma? Și la noapte ce-o să faci?

– O să dorm neîntors, fii fără grijă.

Cu aceleași gesturi – pumnul mic împingând arcurile somierei, fun­dul răsucit încet stânga-dreapta până ajunge la margine –, mama își smulge din nou trupul scund și dolofan din loc și dă mai încet sonorul. Cu râșnița în brațe, se duce să-i împlinească voia. Fiul îl aban­donează pe Fram alături, întin­zându-se cu voluptate din toate încheie­turile. Of, ce idee tâmpită la ea, o femeie atât de rați­onală, de pozi­tivă: dezastru! De când lumea o tot aude spunând același lucru și de când lumea râșnește liniștită la programul de ştiri al serii boa­bele de cafea, apoi în ultimul deceniu comunist – de năut, iar după revoluție – iar de cafea. Și nu s-a mai abătut niciun dezastru peste nimeni!

Sculându-se din pat și pășind cam înțepenit, se uită lung afară cu mâinile în buzunare. Nu mai ninge în rafale, ci calm, potolit. Se văd mai clar becurile, firmele colorate, oamenii rari trecând pe stradă. E noapte-noapte!

Oare nu vine mai des acasă din cauza comodității și a inerției, chestii pentru care ea l-a tachinat dintotdeauna, dar iertându-i-le întotdeauna? Cu diferențe formale, însă cu același rezultat (atașament profund din partea lui), comportamentul ei semăna cu al bunicii. Abia în adolescență a conștientizat: bunica Liza rar îi certa pe nepoți, preferând să le spună – ca Iisus apostolilor!– pilde și parabole, ca să-şi dea singuri seama cu ce au greşit. Asemenea stil a avut asupra lui un impact mai mare decât dăscăleala; în schimb, dăscăleala îi convenea lui frate-său: probabil îl făcea să creadă că e absolvit de „păcate“, că a plătit pentru ele, drept pentru care o lua de la capăt cu năzbâtiile fără remușcări…

Posibil, e posibil să nu vină mai des aici din cauza comodității și a inerției. Totuși, nu cumva… nu cumva din cauza…? Ba da, ba da, n-o mai freca atâta: nu vii de frica depen­denței de senzația de siguranță și de „cald paradis“, măi mucosule! Pufnește în râs cu mâna la gură. Păi cum nu: dependența asta, una ca oricare alta, îl poate pătrunde insidios. Iar într-o bună zi, pe neașteptate, comicul vestit al ecranului, tovarășa, madame Lună plină, stăpâna plă­cin­­telor, rățușca – zbârrr pe-o dugheană în tării!

– Gata cafeluța, mă, hai în bucătărie s-o bei!

Imagine reprezentativă: New Year Day, Jef Bourgeau, 2024