Mi-am cumpărat sacou nou, pot să particip la botezul nepotului meu și la cununia religioasă a fiicei mele. Mai târziu, fostul episcop unitarian se va mira că mă vede în sacou în pozele de pe rețele, iar eu mă mir de mirarea lui, dar deocamdată, știu doar că am sacou și că pornesc la Mărișel, lângă Cluj.
Mărișel e o lume de gospodării izolate la vreo oră de mers cu mașina de la Cluj. Ajung pe la 4, frânt de oboseală, și beau niște vin care nu-mi face bine: noaptea, mă lupt cu trupul meu să nu izbucnească din el fel de fel de lucruri.
Sâmbătă, botezul și cununia. Cioran are un pasaj în Schimbarea la față a României, despre diferența dintre catedralele gotice și cele ortodoxe, respectiv despre concluziile ce se pot trage din aceasta. Dar e o diferență tulburătoare și între ritualurile protestant și ortodox: David e uns, i se taie o șuviță, e îmbăiat de două ori până când arată ca o găină fiartă, săracul. Iar la cununie, preotul repetă de mii de ori: „robul lui Dumnezeu, Andrei, și roaba lui Dumnezeu, Ágota“. Mă gândesc, oarecum cinic, că trebuie să ne reglăm așteptările civice la o cultură atât de ritualizată și de lentă, atât de respectuoasă și de temătoare față de o entitate îndepărtată.
Urmează nunta. Nu suntem mulți, dar ne simțim bine, deși nu dansăm decât la sfârșitul chefului, de parcă ne-ar fi apăsat banii pe care i-am dat până la urmă mirilor.
Duminică, ne adunăm la un grătar, ascultăm muzică. Dintr-odată, apare o mătușică și începe un chef nemaipomenit, dansăm în ultimul hal: așa o energie bună aduce cu ea, încât nu poți să stai locului. Fata mea trebuie să-i someze pe frate-meu și pe soțul ei să se culce la ora 3 dimineața.
Luni, pornesc la drum. David plânge când îl sărut: au fost în Anglia și s-a obișnuit foarte mult cu mama lui. Eu trag o spaimă: pe segmentul dintre Cluj și Alba Iulia, nu sunt benzinării pe autostradă, trebuie să intru în Aiud ca să alimentez, așa că mă îngrozesc că o să rămân fără. La noi, nici măcar autostrăzile nu sunt cum trebuie până la capăt. Să repetăm: „autostrada lui Dumnezeu…“
Ajung acasă tot așa de frânt ca și vineri. Ema vine de la Berlin, abia o aștept. Viața mea depinde foarte mult de ea, ceea ce e frumos, dar tragic într-un fel: ar trebui să fiu mult mai autonom. Conced că nu sunt.
Nepoțelul meu nu mai este păgân 😊, iar fiică-mea e soție de-acum și în fața lui Dumnezeu. A venit și Ema, toate s-au aranjat, pot să mă culc liniștit.
Imagine: Eleanor Katie, At the Dining Table
