Primul semn că legumele au stat prea mult pe tarabă era că deveneau moi. Așa se întâmpla și cu oamenii se gândea nea Semion. Când îi băga în groapă, probabil după câteva zile de stat în sicriu primul lucru era că începeau să se înmoaie ca niște dovlecei peste care dăduse căldura. Deși avea peste 65 de ani nea Semion nu se simțise niciodată moale. Din contră. Era în putere și spera să mai vadă încă mulți clienți cumpărând de la taraba lui din Piața Matache cel Nou. Primăvară după primăvară, toamnă după toamnă, nea Semion își aștepta mușterii cu legume și verdeață, borș și ouă de curte. Dar din când în când bărbatul se uita la legumele lui de pe tarabă și se gândea la moarte.
Toată lumea știa că vine în fiecare vineri și sâmbătă la 6 dimineața. Dar astăzi era sâmbătă și întârziase. Trecuse de opt dimineața când a intrat nea Semion pe ușa halei. Pe sub șorțul lui murdar cu buzunarul mare în care ținea banii avea o cămașă. Nu îl văzuse nimeni cu cămașă în piață vreodată. Cămașă albă cu un pulovăraș gri și o îngrijorare în privire.
Gelu se apropie de taraba la care vindea nea Semion. Ești gata, bre? Hai, ia și matale un kil de roșii, niște castraveți într-o plasă și să mergem că pe urmă mai avem și altă treabă. Nea Semion se uită cu neîncredere la Gelu își dădu șorțul de piețar jos și rămase în ținuta pe care o avea de bună. Puse la repezeală niște roșii mai frumoase într-o pungă de Mega și castraveți, mai mulți. Se uită pentru o clipă la degetele lui crăpate și curbate de reumatism, unghiile nu erau prea curate, se șterse pe șorț și îl căută din privire pe Gelu care era deja în ușa de la intrare, îi făcu un semn din cap să îl urmeze. Bine, mă, Gelule, dacă zici tu, își tot spunea în gând nea Semion. Gelu ăsta era mereu prin piață. Avea câteva tarabe și el la care vindea flori și apă plată. Mulți pensionari veneau să cumpere apă plată de la el pentru că era mai ieftină decât aia de la Mega și era oricum mai sănătoasă decât aia de la robinet. Nea Semion se întrebase mereu care era treaba cu apa asta plată pe care o vindea Gelu. De unde o lua? Zicea că are un izvor în sat, la Gulia, și că i-o sfințește un preot de la o mănăstire. Dar nimeni nu văzuse vreodată izvorul de unde lua Gelu apa. Cert e că se dusese vorba și oamenii veneau. Bătrâni, mame cu copii, bărbați îmbrăcați la costum, corporatiste care veneau tocmai din celălalt capăt al orașului, făceau uneori coadă și așteptau să își ia apa. Avea ph-ul mic. Era ceva cu apa asta, se gândea nea Semion. El cât muncea pentru legumele alea și pe urmă stătea în piață și nu se făcea așa coadă ca la Gelu la apă.
Gelu îl prinse de umăr și îl strânse cu simpatie, haide, bre, ce, ai emoții? Ce stai așa încruntat? Câți ani ai matale? 70? 69? Hai, că imediat ajungem, e în blocurile alea nou construite după cutremur. Dacă spui tu, mă, Gelule, își auzi nea Semion gândurile. Ieșiră pe stradă. Soarele era puternic, simțea transpirația cum se aduna pe spate, se îmbrăcase prea gros. O mașină de Poliție era oprită pe trotuar, în dreptul oglinzii atârna o cruciuliță de lemn, aceeași cruciuliță o avea și nea Semion la oglinda lui de la mașină, iar această asemănare îl făcu cumva să se mai relaxeze. Trase aer în piept și simți mirosul de mortăciune și pește stricat care venea de la magazinul de pe colțul pieței. Pentru o clipă îi veni în minte imaginea patronului de la pescărie cu care se certase în duminica Floriilor pentru că îi vânduse scrumbie stricată. Și gestul ăla pe care îl făcuse omul cu degetul în dreptul buzelor, să nu vorbească așa de tare că avea clienți în prăvălie și nu voia să îi alunge. Îl luase în spate și îi dăduse banii înapoi pe scrumbie și la plecare patronul îl strânsese de umăr tot așa cum îl strângea acum Gelu, cu prietenie. În urma lui niște bătrâne cumpărau scrumbie. Poate ar fi trebuit să se întoarcă să le spună, dar nu voia să se pună rău cu patronul. Îl mai văzuse prin hală cu șeful pieței, râdeau împreună, uneori șeful pieței primea câte o pungă de plastic în care se zbătea un pește mai mare. Și până la urmă toți făceau așa de sărbători, se caliceau, aduceau marfă prea multă care nu se vindea așa repede și se altera. Măcelarul făcea așa, femeile care vindeau brânză făceau așa, țăranii de la legume făceau așa. Nimeni nu putea să îi oblige să fie mai responsabili. Îi spusese o dată o femeie așa, mata pari un om responsabil, de la tine cumpăr. După ce își dăduse ea seama că era el responsabil? Era un mister pentru nea Semion.
Trecură pe lângă biserică și își făcu o cruce. Pentru o clipă mirosul de mortăciune și biserica se amestecară în crucile pe care le făcu cu degetele lui noduroase. Ești credincios, bre? Să vii să-ți dau niște apă d-aia sfințită, îi spuse Gelu. Băi, Geluțule, nu sunt neapărat credincios, adică nu dau p-afară, dar mă gândesc la moarte, mă gândesc la câte zile mai am și na, e bine, să fii precaut. Da, nea Simioane, e bine să fii precaut. Așa vezi, Geluțule, mereu mă gândesc dacă o să mor acasă, la piață sau în drum spre piață. Și unde ți-ar plăcea matale? Păi, acasă, îți dai seama, să cad cu nasul în straturile de pătrunjel, ăsta să fie ultimu’ miros în nasul meu. Atunci ai grijă, bre, să nu dai ortu’ la doamna Vera, glumi Gelu. Să știi că fix la asta m-am gândit toată noaptea, dacă mor dreacu’ la femeie în casă, ce rușine pe mine. Aa, de asta ești matale așa stresat. Stai, bre, liniștit că să mori cu dânsa-ntrânsa e cea mai frumoasă moarte. Ai luat și matale o aspirină, ceva? Am luat, îți dai seama.
Gelu se opri brusc și se uită la nea Semion cu neîncredere. În intersecția de lângă piață un polițist dirija circulația și o ambulanță trecu cu alarma la maxim. Gelu spuse ceva, dar nu se auzi decât sunetul ambulanței isterice ca o prevestire rea. Ce zici, Geluțule? Nimic, bre, mă gândeam și io, spuse Gelu și porni mai departe. Hai, să mergem. Gelu își făcu și el o cruce în viteză și lăsară biserica în urmă, polițistul dirija mai departe circulația așteptând o mașină oficială să treacă, în piață legumele lui nea Semion așteptau cuminți pe tarabă întoarcerea, din când în când câte un pensionar trecea pe lângă ele și le pipăia apoi mergea mai departe.
Blocul doamnei Vera avea o brutărie la parter. În jur mirosea a pâine proaspăt coaptă. Gelu formă numărul 33 la interfon și ușa de deschise cu un scurtcircuit în difuzor. Etajul 7, apartamentul 33, spuse Gelu și crăpă ușa de la intrare făcându-i semn să intre. Cum spui tu, Geluțule, se auzi vocea pierită a lui nea Semion și intră în scara blocului. Acum că era singur simțea cum își pierde curajul. I-ar fi plăcut să audă vocea doamnei Vera la interfon, ar fi putut să își facă o idee despre cum era femeia asta. Așa, faptul că a deschis fără să întrebe cine era i s-a părut că trădează o indiferență. Indiferență, ăsta era cuvântul care îi veni în minte și care se potrivea cu doamna Vera până în acest moment. Indiferență și curaj, că îți trebuie și curaj să deschizi ușa așa fără să întrebi. Lifturile nu mergeau, dar mirosul de pâine proaspătă îi dădu avântul necesar să o ia pe scări. Mirosul de pâine proaspătă era mereu pentru el o veste bună. În copilărie de câte ori apăruse mirosul de pâine proaspătă în casă se simțise fericit. De ce nu ar fi fost și acum la fel, un moment din acela, plin de îmbrățișări calde și miros de pâine proaspătă. Urcă cele șapte etaje cu elan, dar când ajunse în dreptul apartamentului cu numărul 33, simți un nod în gât. Nu îi venea să sune. Atinse soneria de câteva ori. Avea mâinile transpirate. Se uită în pungile de plastic la roșiile frumoase pe care le culesese de dimineață din solarul său de la Buftea. Parcă de la roșiile astea începuse și discuția cu Gelu atunci în piață. Despre femei. Că femeile sunt mai pretențioase ca bărbații la cumpărături, că pun mâna, că pipăie marfa, se târguiesc, fac, dreg. În vreme ce bărbații sunt mai indiferenți. Cumpără după impuls. Le place ceva, cumpără. Nu stau șapte ore în piață. Și atunci adusese Gelu vorba de doamna Vera. Mai rămăsese marfă pe tarabă și l-a întrebat ce face cu marfa, dacă nu vrea să o ducă el la o doamnă care stă aici aproape și nu îi place să se trezească devreme dimineața. I-a dat marfa, normal, și în altă zi a aflat ce era cu doamna Vera. Gelu îi zâmbea așa cu subînțeles și i-a propus. Acuma uite-l aici cu punga plină de roșii. Era luna mai. Afurisita asta de lună mai.
Ușa s-a deschis în fața lui simplu, fără grabă. Ca și când femeia stătuse în spatele ușii și îl urmărise până atunci și a decis să facă ea primul pas. A auzit vocea Verei în sfârșit și s-a uitat la ea, era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de casă din bumbac mulați pe coapse și o bluză din mohair pufos. Era prea frumoasă pentru el. Semion, a spus grădinarul timid și a intrat în casă, de acum nu putea să stea în prag ca mutu, trebuia să intre să îi dea roșiile și să vadă ce s-o mai întâmpla. Domnul Semion, am înțeles, i-a zâmbit Vera, pentru masaj, nu?
Nea Semion a intrat, femeia a luat plasele cu legume și le-a dus în bucătărie lăudând continuu roșiile, roșii adevărate, românești, cum erau o dată, a spus cu un sâsâit ciudat, intrați domnu’ Semion, intrați în living, vă fac o cafea? Doamna Vera avea o voce ciudată, șoptită, parcă nu deschidea bine gura când rostea cuvintele sau avea o sfială.
Casa arăta destul de aglomerată cu obiecte de mobilier grele, în living era o canapea de piele ponosită și câteva scaune, în fața canapelei un televizor cu ecran foarte mare pornit pe știri. Lângă televizor era o scrumieră în care încă mai fumega un rest de țigară. Fuma. Nea Semion își frecă palmele și le trecu peste păr luându-și transpirația de pe frunte. La televizor o voce de femeie prezenta cu îngrijorare imagini cu case care ardeau și elicoptere care vărsau cantități mari de apă peste zone împădurite din care ieșeau fum și vâlvătăi. În dreapta televizorului era o ușă întredeschisă și pe ușă o icoană mică, era icoana Președintelui și a Partidului. Apăruse prin toate casele anul trecut după alegeri. Tot în mai. Afurisita de lună mai.
O pisică trecu prin ușa întredeschisă și se lipi de picioarele bărbatului, torcea de parcă avea un motoraș, doamna Vera apăru după câteva minute cu două cești pe o tăviță, era deja făcută, eu beau minim 4 cafele pe zi, a spus și s-a așezat cu țăvița pe un scaun, poftiți, dar nea Semion a refuzat politicos, am probleme cu tensiunea, prefer ceaiul. Ah, oftă femeia și apoi se lăsă tăcerea. Doamna Vera a pus tăvița lângă televizor, aburul se ridica încetișor din cești și dispărea în aer la fel cum dispăreau și gândurile lui Semion. Nu știa ce ar fi trebuit să spună. Imaginile cu case arse se derulau lent, fără grabă pe ecranul televizorului. Arde America, a spus cu înfrigurare doamna Vera și și-a aprins o țigară cu filtru auriu. De câteva zile ard cartiere întregi din Los Angeles, îmi încep dimineața cu știrile astea, la cafeluță, ieri am văzut o imagine cu o biserică care a rămas neatinsă de flăcări, restul în jur era făcut scrum. Un miracol. Nea Semion s-a uitat la doamna Vera cum își țuguia buzele pe filtrul auriu al țigării și trăgea cu nesaț, două rotocoale albe de fum se ridicau spre nările ei și ea le inspira adânc, apoi expira în sus spre tavan. Pe degete avea aplicate niște unghii de plastic roz cu pietricele care sclipeau în lumina din cameră. Se gândi la legumele care îl așteptau în piață, la oamenii care apăreau pe ecranul televizorului, pompieri mânjiți de funingine, bătrâni care erau evacuați din calea flăcărilor și i se păru totul dintr-o dată o prostie. Ce căuta el acolo? O jurnalistă apăru pe ecran în direct de la fața locului, stătea lângă un detașament de pompieri români care urmau să intre în acțiune la marginea unei păduri și să ajute la oprirea incendiilor care avansau necruțătoare pe coasta de vest a Americii. În spatele femeii se vedeau câțiva preoți care țineau o slujbă, jurnalista i-a prezentat, erau câțiva prea sfinți părinți de la Patriarhie veniți cu detașamentul de pompieri.
Cameramanul a făcut un zoom in pe grupul de preoți, vântul le ridica patrafirele aurii și dădea paginile din Evanghelia mare și grea pe care o țineau deschisă pe o măsuță. Camera a revenit la jurnalistă și la pompieri. Cu toții și-au făcut o cruce la marginea pădurii și atunci nea Semion și-a dat seama că o mai văzuse pe jurnalistă undeva. În piață, da. Venise anul trecut înainte de Paște chiar în piața Matache cel Nou cu un cameraman și un preot și făcuse niște interviuri cu țăranii și comercianții de legume. Avea ea ce avea cu roșiile. Îi întreba pe oameni cum de aveau roșii așa de devreme la tarabă. Să fi fost jumătatea lui aprilie, înainte de Paște cu vreo câteva zile. Voia să știe cum sunt crescute roșiile. Dacă sunt stropite cu chimicale ca să se coacă mai repede, dacă au folosit azotați, era pornită tare femeia, avea ceva cu țăranii. Unii îi răspundeau zâmbind amabil, un zâmbet obosit de oameni munciți și treziți la ora 5 dimineața și femeia i-a întrebat dacă au curaj să se jure pe Biblie. De ce să se jure pe Biblie? Că nu au pus chimicale. Că le-au crescut doar cu îngrășăminte naturale. Și atunci unii s-au supărat tare și au început să țipe și să îi spună că nu e bine ce face, că acum nu mai există roșii ca pe vremuri, că nu mai cresc așa ușor, că nici pământul nu mai e cum era odată, a sărăcit. Că să vină ea și cu cameramanul la ei în solar să se trezească în fiecare zi la 5 dimineața și să muncească să vadă ce greu e, că așa să ții un microfon poate toată lumea. A început o ceartă. Niște femei au aruncat cu roșii în jurnalistă, dar jurnalista nu s-a lăsat. A mers mai departe. L-a întrebat și pe el. Și el a zâmbit și a pus mâna pe Biblie, preotul i-o întinsese peste tarabă, și a zis că nu pune nicio chimicală, deși știa ce face, știa că așa fac toți, toți puneau ca să aibă roșii frumoase devreme pe tarabă când caută lumea trufandale. Așa era de ani de zile. Puneau, ce să facă. Jurnalista i-a zâmbit și a lăsat microfonul în jos și i-a zis încet, dumneata pari de încredere și a trecut mai departe. S-a gândit mult cum a mințit el cu mâna pe Biblie, o vedea în somn, mâna pe coperta aia rece și neagră cu auriu și i se părea că are mâna de ceară, ca de mort. Două săptămâni după chestia asta i-a fost puțin greață și s-a dus la un control. La ecografie a ieșit că are pietre la fiere și o pată pe ficat. O pată pe ficat, i-a zis medicul lăsând cuvintele în aer, trebuie să investigați, lucrați în mediu toxic? Lucrez în grădină a zis el, dar a știut că era de la Biblia aia, că a mințit zâmbind așa cum făceau mai toți prin piață.
Nici nu a simțit când s-a întors doamna Vera din camera cu iconița Președintelui pe ușă, era îmbrăcată într-un capot de mătase, mirosea bine a ceva mentolat, s-a așezat lângă el și capotul s-a crăpat mai mult în dreptul sânilor, a văzut pielea albă, sănătoasă a femeii. La televizor imaginile arătau un fum alb care se ridica undeva departe de locul în care erau pompierii români și cu jurnalista. Semăna cu fumul pe care îl scotea țigara doamnei Vera înainte să îl tragă pe nas. Femeia i-a pus o mână pe picior, a luat telecomanda și a închis televizorul. Hai să nu ne mai facem atâtea griji, domnu’ Semion, America e departe.
Imagine reprezentativă: Tomatoes grown by homesteader, Arthur Rothstein, 1936
