Ruxandra Gubernat a reușit, în documentarul Vis.Viață, să creeze o punte de comunicare între Mileniali și Generația Z. A fost nevoie de patru ani de filmări și de șase de realizare a unei coeziuni între regizoare și cei trei protagoniști: Una (actriță), Habet (trapper) și Ștefania (activistă de mediu). Pelicula este foarte dinamică și oarecum asemănătoare cu experimentul Boyhood, prin pilonii de plecare, fără însă a anticipa linia de finiș. Am stat de vorba cu regizoarea, dar și cu mama, profesoara și cercetătoarea Ruxandra Gubernat, mai cu seamă pe tema filmului documentar, ce a fost proiectat deja în aprilie 2024 la Festivalul One World Romania.
Ce m-a frapat în mod special în Vis.Viață este mai ales contrastul dintre versiunile personajelor anterioare pandemiei de Coronavirus și cele generate de momentul istoric prin care am trecut cu toții. Una este să vezi lucrurile cu lupa, zi de zi, fără să observi salturi majore și alta e privirea regizoarei, care apasă punctele cele mai nevralgice pe care Ștefania, Habet și Una au dorit să le oglindească. Cum vom afla în continuare, documentarul nu e despre plecare, ci despre devenire, despre contraste sociale, despre lucrurile care ne unesc ca indivizi și cele care ne separă.
Subculturile muzicale reprezintă o cheie de boltă în toată construcția Ruxandrei Gubernat, dându-ne acces la zone pe care altfel cu greu le-am fi privit onest, fără clișee sau judecăți de valoare. Mai mult, pentru a adăuga o dimensiune subiectivă demersului meu, voi spune, la unison cu Ruxandra, că filmul Vis.Viață m-a ajutat să înțeleg mai bine muzica trap și să leg în câmpul meu cultural două elemente care mi se păreau disparate. E vorba de subculturile rap/hip-hop și de trap, pe care l-am menționat deja. Îmi doresc foarte mult ca acest film să ajungă și la generația părinților mei, ca un exercițiu de acceptare și toleranță.
Care e geneza filmului Vis.Viață? Care au fost provocările, dificultățile și cum te-ai oprit asupra celor trei protagoniști?
Ma întorsesem din Franța de ceva timp, dar cred că încă nu îmi rezolvasem dilema „despre de ce am plecat“ și de ce pleacă în continuare atâția tineri din România. Și, cum îmi place să fac filme despre generații, iar cu Milenialii lucrasem deja pentru primul documentar – Portavoce, m-am dus către Gen Z. Dar, știi cum e, de la ideile inițiale la ce ajunge să fie la final orice proiect e un drum lung, în cazul ăsta de șase ani, dintre care patru de filmat. Așa că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Nu e un film despre plecare, ci unul despre devenire, despre contraste sociale, despre lucrurile care ne unesc ca indivizi și cele care ne separă. Iar cei trei copii ai mei – Habet, Ștefania și Una – au fost, pentru mine, cei mai potriviți să spună povestea asta. Pentru energiile și perspectivele diferite pe care le au asupra vieții și societății.
Ce a mers conform planului și ce s-a modificat din mers în osatura filmului văzut prin ochiul regizoarei?
Îmi place să spun despre mine că am multe planuri, dar niciodată un plan. Când pleci să observi realitatea cred că cel mai realist lucru pe care poți să-l faci – sau pe care îl fac eu – e să nu renunți, indiferent ce se întâmplă pe parcurs. Asta e singura constantă, cumva. Lucrez cu oameni, lucrez cu neprevăzut – în timpul filmului Vis.Viață s-a întâmplat Covid, am pierdut o sarcină și am născut un copil… doar câteva lucruri din viața mea care ar fi putut pune stop proiectului. Așa că sunt nemăsurat de recunoscătoare tuturor celor care s-au lăsat filmați timp de patru ani și care mi-au permis să le documentez schimbările, nesiguranțele, momentele fericite și problemele. Am fost acolo, împreună, pană am reușit să punem tot ce ni s-a întâmplat într-un film.
Ce a schimbat acest film în viziunea ta asupra Gen Z și mai ales ce stereotipii vrea Vis.Viață să demonteze?
Cred că noi, ca indivizi, lucrăm foarte mult cu discursuri, proiectăm foarte mult și nu prea avem timp să mergem să vedem cum stau lucrurile, de fapt. Gândul meu era că mă duc să ascult și să aflu, fără să fac un transfer despre ce știu, ce cred că știu, ce-am citit, care au fost experiențele mele ca adolescentă ș.a.m.d. Deci probabil că asta e prejudecata pe care-mi doresc cel mai mult s-o sparg: credem că știm cine suntem, fără să ne cunoaștem. Așa că vreau să dau 84 de minute în care se creează un spațiu comun de empatie, de conversație reală, de ascultare. Nu, n-am făcut un grup de terapie, e film documentar, promit.
Sunt cei din Gen Z mai aproape de call to action decât Milenialii? Cât de diferită era Ruxandra de la 17 ani față de personajele din film, care au această vârstă?
Nu știu cum să răspund, sincer. Cred ca viteza cu care se mișcă lucrurile îi forțează să reacționeze. Și aici îmi permit să generalizez. E mult mai puțin timp pentru sine, trebuie să te descoperi din mers. Asta ar fi și prima diferență pe care am remarcat-o, comparativ cu mine de la 17–18 ani. Mi se pare că am avut mai mult timp pentru mine, mai mult spațiu privat, înainte să înceapă toată nebunia tehnologică, social media care te plasează cumva în afara ta – tot performance-ul ăsta social care te forțează să ai așteptări mai mari de la tine, uneori foarte greu de realizat.
Unde se termină idealismul și unde începe realismul în cele trei povești pe care le lași să crească în 84 de minute de documentar?
Cred că merg împreună. Cred că realitățile sociale nu anulează idealismul individual, indiferent cât de complicate pot deveni. Și cred ca lăsăm spațiu în film pentru realități alternative.
O replică super-puternică vine de la Una. Ea spune că ar fi deprimată dacă ar da la facultate în România. Cum s-a schimbat această perspectivă după pandemie? Și, mai ales, e o abordare comună în Gen Z?
Eu am fost deprimată fiind la facultate în Franța, spunându-mi, înainte, că voi fi deprimată la facultate în România. Nu e doar o abordare a Gen Z. Evident, sistemul de învățământ din România e foarte criticabil, dar avem discursul ăsta care planează peste existențele noastre că viața în România e mizerabilă. Ne simțim confortabil imaginându-ne că viața oriunde altundeva e mai simplă. Dar, ghici ce…
Ștefania, personajul activistă de mediu, ne spune că are nevoie de o pauză de la România. Cum ai privit tu ca regizoare, mamă sau ca simplă cetățeană acest moment de mare vulnerabilitate? Oare n-avem toți nevoie de o pauză de la România?
Cred că avem cu toții nevoie de o pauză de la o societate bazată pe consum și pe exploatare, în care orice e mai important decât nevoile și protecția individului, lucru care ne polarizează, ne izolează, ne stresează și ne face să ne dorim o pauză. Ca regizoare îmi doresc să observ ce se întâmplă în jurul nostru cât mai bine, ca mamă îmi doresc să-mi protejez copilul de un mediu ostil (nu atât în România, cât în societatea globală), ca cetățean, mi-am pus problema să mă retrag, dar cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi asum mai multe misiuni. Revenind, mie-mi place în România. E spațiul meu de joacă și, oricât de precar ar fi (pentru mulți dintre noi, chiar și pentru mine), mă simt privilegiată să pot face ce-mi doresc și să am interacțiunea asta și analitică, și emoțională cu societatea și cu destul de mulți oameni cu care mă intersectez în proiectele mele.
Cât de importantă e coloana sonoră în economia documentarului?
Una spune la un moment dat „nu pot să stau două minute fără să ascult muzică“. Cam așa e și filmul. Muzica e al patrulea protagonist. Mai ales că am rămas cât de aproape posibil de ce ascultă ei, n-am intervenit artificial.
Ce știai despre subcultura trap la începutul proiectului și ce-ai adăugat pe parcursul filmărilor la cunoștințele tale?
Am crescut cu hip-hop, înregistram casete cu BUG Mafia de pe Pro FM. În afara de Timpuri Noi (trupa), am preferat hip-hop-ul oricărui alt gen de muzică în adolescența mea. BUG Mafia, Getto Dacii, Deceneu, Methadon 3000, Vexxatu. Acum ascult Amuly, Nane. Și nu, nu accept rasismul, sexismul, discriminarea din hip-hop și trap. Și nici n-am făcut mari diferențe între cele două subculturi. Dar mă simt de 50 de ori mai bine în cartier decât în Centrul Vechi. Îmi place ritmul, îmi place intimitatea, îmi place critica socială. Servesc artă pură. Si dau realități pă vers. E raw, ca Vis.Viață.
Cum se îmbină manelele cu trap-ul?
În film? Foarte bine. Fiecare și-a găsit locul și mi-a făcut misiunea mai ușoară, a adăugat emoție și un alt strat de analiză. S-au unit brigăzile și ne-au crescut forțele. În realitate? Manelele și trap-ul sunt poate cele mai puternice forme de afirmare identitară prin muzică din spațiul românesc actual. Despre folclor și instrumentalizarea lui nu vreau să vorbesc…
Care sunt cele mai interesante ecouri pe care le-ai primit până acum pentru Vis.Viață?
N-as spune interesante, cât emoționante. Am avut două proiecții speciale la One World Romania, în aprilie. Au fost foarte mulți adolescenți, probabil în jur de 500. Și mă mai uitam, din când în când, în sală. Reacțiile pe care le-au avut, și în timpul filmului, și la final, au fost cele pe care mi le doream. Au simțit că e despre ei, dar nu de la distanța mea de adult. Ci de-acolo, dintre ei. S-au conectat și au trăit toate cele 84 de minute. Au fost cei mai autentici critici și simt că am trecut testul ăsta. Altfel? S-au spus lucruri frumoase în viața scurtă de până acum a Vis.Viață și-mi iau multă energie de acolo.
Unde și când va putea să fie văzut acest film în următoarele luni? În România și în străinătate.
L-am terminat de foarte curând și l-am trimis la câteva festivaluri în afara României, deci sperăm să fie văzut și acolo. Ne dorim să-l lansăm în toamnă în cinemauri în România. Să vină cât mai mulți adolescenți, să-și aducă și părinții!
Cum s-a schimbat Bucureștiul tău după pandemie?
Am petrecut mult mai mult timp în aer liber, în parcuri și în locuri de joacă, pentru că am un copil de trei ani și opt luni care vrea mereu afară. Și mi-a plăcut. Bucureștiul e în continuare la fel de haotic, iritant, zgomotos, poluat și obositor. Deci plin de viață. Îl accept așa cum e.
Ce-a mai rămas din Portavocea noastră din 2017? Asta ca să facem o buclă și spre celălalt documentar al tău, care avea în centru protestele împotriva Ordonanței 13.
Sper că n-am rămas fără voce, indiferent de Portavoce. Nu vreau să fac discuția asta mai politică decât e, dar cred că o să aflăm foarte curând cât de multe am învățat din acei ani.
Ce urmează pentru regizoarea Ruxandra Gubernat? Dar pentru cercetătoare și profesoară?
Surprinzător, pentru că îmi dă multă anxietate predatul, îmi place foarte mult interacțiunea cu studenții mei. Schimbul de informații. Validarea și critica. Mă țin conectată. Iar eu încerc să fac conversația cât mai reală cu putință pentru ei. Ca regizoare am câteva proiecte, unul personal și foarte important, despre pierdere de sarcină și infertilitate și cât de stigmatizat este subiectul. Se numește Childless și e la începuturile lui. O să fac și un performance despre asta, în septembrie, la Rezidența9, Not this baby in my belly. Este despre pierderile mele de sarcină, urmate de o sarcină și o naștere în Covid, despre violența simbolică pe care am simțit-o și insecuritățile prin care am trecut cu toții în perioada aia. Un alt documentar la care lucrez este Love Porn, despre care nu vreau să dezvălui multe, dar al cărui titlu e suficient de sugestiv.
Ce documentare, disponibile pe rețelele de streaming sau în cinema, ne recomanzi? Dar filme artistice și seriale?
Un documentar (nu e pe streaming, dar e online): Trouble #19 – Quiet storm: Technology & Social Control. Un film: American Honey, Andrea Arnold (o iubesc, mă inspiră). Un serial (mini-serie, de fapt): Beef. Foarte diferite, pentru toate personalitățile mele.
