s h o r t i s s i m e | u n u
#Miguel Jimenez, Presenses 5c din seria Presences
Încep cu întrebarea câte forme are sensul și cât de mult contează unul pentru o imagine textuală sau un text vizual. Și am ales așa nu pentru a propune un răspuns, ci pentru a mă îndepărta de o variantă sau alta a lui. Jimenez captivează aici printr-o anatomie a literei, un fel de substituție a universaliilor, în primă fază, de care se ajută pentru a înstrăina privitorul de felul în care folosește limbajul. Structural, dar plin de contrarii, cel care vede nu poate decât să adauge scurt este textul o extensie a imaginii sau imaginea una a textului?
#Klaus Peter Denker, A
De la conotație la denotație și invers (!), poezia vizuală a lui Denker frizează conținutul. Aparent plină de indicații, poezia refuză un traseu interpretativ deja controlat, de fapt, și mizează pe ludic, improvizație și variabile ale semnificației. Cel mai mult mă atrage că înstrăinează și apropie în același timp cititorul de mult intriganta compoziție într-atât de închisă și, totuși, atât de deschisă, încât orice luare de poziție ar avea el nu face decât să-și aproprie imaginarul.
#Jo Cook, Templates & Text
Eu zic și așa:
Punct, (punct, punct). Și de la capăt:
Rețea – Simțuri – Precizie – Linii – Maciunas – Industrial – Construction 1914
Punct, (punct, punct). Și de la capăt:
Coming out of my eyes – Portativ – Unde – Disrupție – Arie – Nu – Figură
Punct, (punct, punct). Și de la capăt:
Cheie – Spațiu – Instrument – Subiect – Capete – Corp – Sunet
Poemul lui Jo Cook este un cumul de hărți singulare. Punct, (punct, punct) și de la capăt?
DA, (DA, DA).
#Rea Nikonova, Textes Detaches
Pre-textul și post-textul aduse laolaltă joacă dublul lui Antonin Artaud. Săgeți (maleabile) sunt defamiliarizate și eu nu mai pot să văd altceva decât cablurile unui circuit față de care tot ce îmi doresc este să-și înceteze circuitul; ele nu conectează textul de imagine, ci separă o sursă de cealaltă (și cuvântul de o unitate a lui). Rea îl separă pe Antonin de Artaud și pe ea de amândoi.
#Edward Kulemin, VeLo-LoVe
Poezia lui vizuală este un alt fel de a spune că poezia înseși este echilibrul per se, fără ca măcar aglomerația de cuvinte indescifrabile, suprapuse cel mai mult în centrul ei (de greutate), să se apropie câtuși de puțin de o limpezime care ar putea folosi unei asemenea convingeri. Bicicleta, corpul și cuvântul, vortextul mult dorit de Kulemin pentru a pune totul în mișcare.
#Helen White, Invisible In
Mult mai accesibil, mai recognoscibil, conținutul propus de Helen White rămâne mai aproape semantic de cititor decât conținuturile observate până acum. Fără atracție pentru deconstrucție sau pentru o anulare totală a referentului, poeta acceptă să păstreze dualitatea între ființă și cuvânt. Corpul în mijlocul limbajului (și/sau corpul limbajului însuși) transferă sens de la o structură la alta, așa natural încât parcă e contrafactual să rămână insular. Going through the notions can be called dancing.
#Derek Beaulieu, Untitled (for Natalee & Jeremy)
Nu-mi este neapărat clar dacă, renunțând la orice funcție lingvistică, mai poate fi vorba despre vispo. Sau poate că tocmai o diluare a intrinsecului poeticii ar permite o așa extinsă întrebuințare a ei. Oricum ar fi, privirea mea aici rămâne la ceea ce pare a fi întocmai organul limbajului vispual: prezența ca stranietate, jocul de-a necunoscutul și neobișnuitul ca familiarul.
#Judith Copithorne, The Letter O
Primul lucru în mintea mea, uitându-mă la poemul-imaginar al lui Judith, sunt liniile de inocență ale lui Agnes Martin. Așa o stare eterică îmi dau și ele, și ușurătatea literei o încât nu vreau să clipesc și privirea credulă să mi se termine. Dar la o recitire, tensiunea recurenței devine evidentă. Dispersarea comunicării și absența unui receptor sau prezența unuia numai în afara unui canal de comunicare se respiră greu. Este admirabil câtă forță are litera o în solitudine și copleșitor cât de inutilă i-ar fi o apertură.
#Despina Kannaourou, FONOTAIP SYSTEM
Iată, în corpusul nostru, un prim vispo scris în jurul sunetelor, de limbă sau reale, unde vocea care le spune este întocmai cititorul. Un poetic al fonologiei, în primul rând, sau altfel spus încă o ramificație a artei scurte înspre dialoguri prietenoase cu participantul-poet, participatul-vispo și participantul-cititor. De data aceasta, canalul de comunicare permite un cod comun între participanți, cu instrucțiuni de articulare a sunetelor și un organism complet de producere a lor.
#W. Mark Sutherland, Syntaxi
Poate, cel mai structurat concept vizual dintre toate comentate aici este Syntaxi al lui Sutherland; așa cum sugerează și titlul, poemul joacă o sintaxă geografică (implicit o specie de geografie literară), niște trasee de limbaj printre spații cotidiene clar delimitate și la fel de clar denumite. De-un real impact sunt blackout-urile, zonele moarte ale legăturii dintre cititor/privitor și obiectul privirii, întunericul clinic unde totul se oprește și nimic nu ajunge la nimic.
#Scott Helmes, Haiku
Se cuvine să așteptăm un tradițional 5-7-5 de la Scott Helmes și al său haiku? În paranteză, când se face tranziția de la un medium la altul cât de legitim este să se păstreze specificul? Își cere noul medium structura de sine suficient de mult încă să i se recunoască originile ca fiind de sine stătătoare? Statu-quoul haikuului de față nu e de găsit în niciun alt haiku sau gen de poezie scurtă, cu toate că instrumentarul lui principal este titlul. Kireji-ul său propriu, liniile („de punctuație“) dintre o silabă vizuală și alta, în mod contrar, separă și atrag totodată cele nouă silabe ale celor trei versuri.
s h o r t i s s i m e | d o i
despre două scurtmetraje și mai scurte
- The Fish and I, r. Babak Habibifar, 2014. Durată: 1 min. și 39 de secunde
Nu. Despre montaj, cadre, unghiuri, lumini și altele tehnice nu voi scrie aici, ci despre simpla emoție a narațiunii, despre marele detaliu al mâinilor care-și caută în mod dezechilibrat prietenul printre cioburile de acvariu spart și demolatoarea iminență a morții, cuvintele înghițite și singurătatea înăbușitoare, reculul gestului de a salva tot ce mai rămăsese de salvat, timpul pe care nu-l avem și firescul de a nu mai putea face nimic pentru ne păcăli.
Nu. Despre premii, festivaluri, recenzii, alte filme de ale lui nu acum, doar despre podeaua plină de apă și peștișorul vârându-se organic sub mâna personajului uman, căldura de a-ți avea corpul protejat de mâna care trebuie și tăcerea, tăcerea înecăcioasă de a fi fost la un pas să n-o mai simți. Și vina, care râcâie încontinuu craniul.
- SEDUCE ME: Noah’s Ark, r. Isabella Rossellini, 2010. Durată: 3 min.
Prin urmare, cum? Predominant, scurtmetrajul prezintă discrepanța dintre episodul biblic despre speciile de vietăți salvate de Noe pe arca lui și natura așa cum este, cu exemple din regnul animal de comportamente sexuale non-tradiționale. O fabulă percutantă, cu abordare teatrală, dar cu o miză reală, cu roluri interpretate complementar unul cu altul, într-o narațiune liniară, coerentă și omogenă.
Imagine: Rain Landscape, Wassily Kandinsky, 1911
