Vineri, am fost la Dej, un orășel de lângă Cluj. Am mers acolo datorită Editurii Curtea Veche să ținem ateliere în cadrul programului „Narativ“, un program dedicat elevilor și sprijinit de data aceasta de Kaufland. Erau acolo actori, profesori de matematică, istorie, psihologie, un jurnalist cultural și doi scriitori. Ne-a așteptat un colectiv de profesori excelenți, entuziasmați, dinamici și amabili.
Ne-am ținut atelierele și, cum se întâmplă, am început să discutăm despre experiențele pe care le-am trăit. Concluzia pe care am tras-o a fost că elevii sunt foarte buni, dar pornesc cu greu la drum când vine vorba de creativitate. De exemplu, eu îi tot îndemnam să-și exprime părerile și, cu toate că au râs și s-a creat un fel de chimie între noi, nu prea și le-au asumat. Spre sfârșitul primului atelier, cel de la 12, un băiețel a spus totuși că s-a plictisit grozav la cursul cutare pentru că îl mai făcuse și anterior. Aproape că l-am îmbrățișat, nu pentru că m-aș fi bucurat de plictiseala altuia, ci de faptul că un copil de 12 ani poate deja să spună răspicat ce a trăit el.
Să ne înțelegem: sincer, nu cred că profesorii sunt de vină. Sistemul educațional este de vină, sunt aproape convins de asta. Îi toarnă pe sărmanii copii într-un calapod care nivelează și așteaptă de la ei răspunsuri liniștitoare, adică deloc creative.
De aceea, este cu atât mai multă nevoie de programe ca „Narativ“. Întâlnindu-se cu oameni „altfel“, copiii pot înțelege că afară există o lume diferită, alta decât cea a profesorilor constrânși de manuale, rezultate și statistici, dar și de cea a părinților, constrânși de propria responsabilitate. Că există o lume independentă de programa școlară, o lume care a fost clădită doar pe bucurie.
Textura timpului
Turnul Pompierilor din Cluj este și o frumusețe în care te poți urca să vezi orașul, dar și un centru cultural. La coborâre, am observat sculpturile lui Alexandru Ghețe, lucrări care ne-au fermecat. Textura lor este una extraordinară, iar viziunea, apropiată de Brâncuși cumva, doar că, în timp ce Brâncuși tinde spre începuturi, Ghețe parcă vine dinspre ele. Peștii, ochii și celelalte te privesc parcă dintr-un timp îndepărtat, dar care se apropie de noi din direcția trecutului. Nici Ema, nici eu n-am auzit vreodată despre acest artist, însă de-acum înainte vom fi atenți la ce face.
Cursa de scriitori
Se apropie Nobelul și sunt curios. Îmi amintesc de entuziasmul cu care urmăream de fiecare dată „cursa de cai“ a scriitorilor. Toată lumea și-a dat cu părerea, toată lumea a pus rămășag, autorii au avut pariurile lor. Tot așa se întâmplă și azi, doar că acum sunt deja cum sunt cu fotbalul: nu mă mai interesează fiecare clipă, mi-a cam dispărut efuziunea.
Dar, firește, mă interesează totuși. Murakami nu a reușit să mă farmece, nici Krasznahorkai – dacă vine vorba de maghiari, atunci Péter Nádas mi se pare un scriitor mult mai interesant, iar Apocalipsa memoriilor, o veritabilă capodoperă. Salman Rushdie ar merita fără doar și poate, mai ales că, așa cum spune și Kundera, a creat o lume nouă prin literatura lui. Mircea Cărtărescu scrie o literatură care pe mine, așa cum am mai spus-o, mă prinde mai ales prin Levantul și prin Theodoros, și de a cărei nivel n-am nici cel mai mic dubiu, o literatură foarte personală și captivantă.
Preferatul meu este totuși Ismail Kadaré: Generalul armatei moarte este o mare carte, înrădăcinat în istoria albaneză, în același timp cutremurătoare pentru oricine o citește.
Îmi amintesc și azi lumea scandalizată de Nobelul lui Imre Kertész și de cel al Hertei Müller: despre primul s-a spus că nu e maghiar, despre a doua, că nu e româncă. Iar despre Dylan, că nu este poet, de parcă nu cu cântatul ar fi început poezia și de parcă ar fi fost vorba de un diletant! Câteodată, oamenii se atacă, dar habar n-au despre ce vorbesc.
Să vedem. Eu oricum nu voi pierde niciun ban, iar iluziile le-am pus în congelator.
Imagine reprezentativă: Jonathan Wolstenhol
