În februarie, a fost distins cu Premiul FIPRESCI la Festival de Film de la Berlin, iar mai recent, în iunie, i-a fost acordat Premiul Zilele Filmului Românesc la TIFF, secțiunea lungmetraj. Situat la granița dintre ficțiune și documentar, Între revoluții se prezintă sub forma unor scrisori schimbate de-a lungul a mai bine de zece ani între două tinere, una din România, cealaltă din Iran, remarcabil asamblate pe imagini de arhivă din ambele țări. Pe fundalul frământărilor politice și sociale, cele două fete își povestesc detalii din viața obișnuită, cotidiană, redau poeme de Nina Cassian și Forugh Farrokhzad, își fac confesiuni. Am discutat cu regizorul Vlad Petri despre sursele de inspirație, despre teamă, speranță și libertate, dar și despre naivitate și revoluțiile confiscate.
Ideea filmului a fost inițial puțin diferită, voiai să pornești de la ultima vizită a lui Ceaușescu în Iran. Apoi, uitându-te la albumele de fotografii ale mamei tale, ai descoperit că a avut la Medicină colege din străinătate, din Iran. În ce fel te-au ajutat discuțiile cu mama ta să dai formă filmului?
M-au ajutat ca punct de plecare și ca să clarifice unele lucruri legate de scenariu și de anumite decizii luate în perioada aia: ce însemna să fii student, ce însemna integrarea în câmpul muncii, după ce terminai facultatea. Mama lucra la un dispensar, exact ca personajul Mariei. Trebuia să facă naveta, era de multe ori noaptea pe drum. Țin minte o poveste veche din familie, când a fost atacată de lupi într-o iarnă, iar mama era o femeie singură, care mergea cu autobuzul la dispensarul dintr-un sat. Iernile erau altele atunci. Am mai discutat și despre anii ’90, ai mei aveau un magazin și aduceau mărfuri în țară, ca personajul din film. Am luat diferite elemente din biografia mamei mele pe care le-am folosit pentru scenariu. Apoi a venit și Lavinia cu elemente din viața ei și din experiențele mamei sale, deși nu am știut atunci lucrul ăsta. Știu că tot ce scrie Lavinia e personal, că scrie lucruri filtrate de experiențele ei, dar a fost amuzant: eu la Q&A-uri povesteam despre mama mea, apoi am auzit-o pe Lavinia spunând că în text era și mama ei. Deci în film se reunesc poveștile celor două mame ale noastre.
Cum ai ales-o pe Lavinia Braniște să scrie scenariul împreună cu tine?
Punctul de pornire fiind viața mamei mele și a studenților străini, viziunea lor asupra României, ce însemna pentru ei Vestul, totul dintr-o perspectivă feminină asupra istoriei, Lavinia mi s-a părut potrivită. Îi citisem cărțile și îmi plăcea cum scrie.
Sonia ridică mână poate constitui o paralelă interesantă cu Între revoluții.
Da, da. Și un detaliu amuzant, de trivia, e că personajul din Sonia ridică mână e numit Vlad Petre – deși noi nu ne știam atunci, mi s-a părut foarte amuzant. Și mi-am zis: hai să o contactez pe Lavinia, fiind un film și despre perioada comunistă, ca în Sonia, mi-am zis: uite, literatura care devine viață sau film. Și da, e un film în care personajele feminine nu au corp, corpul lor se construiește din text și din arhive, așa că era important textul să fie scris de o femeie, alt motiv pentru care mi s-a părut potrivită Lavinia.
Cum a decurs această grefare a ficțiunii pe imagine de arhivă din România și din Iran?
O să mă întorc puțin, pentru că personajul Mariei este construit și din elemente biografice, și din faptul că și eu, și Lavinia am prins și perioada comunistă câțiva ani. Zahra, personajul din Iran, e un pic mai livresc, acolo e backgroundul meu, pentru că am călătorit în Iran, am prieteni acolo, mă interesează cultura persană, iar pentru Lavinia a fost ceva nou. S-a documentat, am găsit fragmente de scrisori, a citit toate cărțile traduse în română, i-am dat referințe de filme, și așa s-au construit personajele. Ca să mă întorc la întrebare, fiind co-scenariști la film, noi am discutat în mare evoluția, pentru că îmi doream să fie prezente cele două revoluții care schimbau mult societățile, care le apasă pe cele două personaje. Titlul Între revoluții îl aveam de la început, dar nu știam unde să ne oprim neapărat, după cele două momente definitorii.
Am avut o traiectorie lungă, un text lung, ca un bloc de piatră, din care am tot scurtat și am scos lucruri. Chiar i-am spus Laviniei de curând că a trecut prin un pic de dramă, ca scriitoare, lucrând la un film, pentru că aici trebuie să lași la o parte multe lucruri din background pe care tu le-ai gândit. Trebuie tot timpul să rezumi și să te gândești cât de mult text vei avea, pentru că, față de o carte pentru care îți acorzi un timp lung de lectură, stai cu ea cât vrei, poți trece de o pagină în câteva secunde sau într-o oră, pe când în cinema sunt niște coduri, fiecare cuvânt durează anumite secunde și nu poți să-l bombardezi pe spectator cu foarte mult text. Inclusiv la asta am lucrat, fac o digresiune, am lucrat cu o foarte bună traducătoare, Anca Bărbulescu, care a tradus în engleză și știe exact cum să concentreze textul, să nu pună niciun cuvânt în plus, poate să simtă asta și e foarte important pentru un film în care e mult text.
În privința lucrului în sine, veneam cu textul Laviniei la montaj, simțeam nevoia să renunțăm la unele fragmente de text, găseam arhive noi și ne gândeam cum ar fi să schimbăm textul pe arhivele astea, deci a fost întotdeauna montaj de imagine și montaj de text, am avut multe, multe variante.
Transpare, mi se pare, destul de multă teamă din scrisorile celor două fete. Care a fost cea mai mare teamă a voastră în realizarea acestui film?
A fost teama să nu funcționeze ca film în sensul în care să începi să te uiți la el, după care să nu te țină, să te piardă. Pentru că aici sunt personaje lipsite de un corp vizibil pe ecran – aici e challenge-ul filmului –, trebuie să poți să te uiți la niște imagini de arhivă și să urmărești vocile, ele să te conducă, și tu, ca spectator, să construiești personajul și să trăiești cu el. Asta a fost cel mai greu.
Filmul a fost foarte apreciat la Berlinale. În România, care crezi sau care speri că va fi reacția celor sub 34 de ani, care nu au trăit vremea de dinainte de revoluție?
Am avut o proiecție în avanpremieră și în România, și au fost multe întrebări, publicul răspunde diferit. Pentru oamenii mai în vârstă, în film sunt amintiri din perioada comunistă, iar pentru cei tineri sunt surprize, multe imagini pe care nu le-au văzut. Mi-e greu să anticipez acum, ar trebui să avem mai multe proiecții și să primim feedback legat de asta și de la publicul tânăr, care e foarte important.
În schimb, am primit de curând păreri din Iran, unde s-au făcut niște proiecții independente, iar filmul a apărut pe un canal de Telegram, tradus în persană, și am primit de la persoane tinere un feedback bun. Nu cunoșteau imaginile astea și au fost plăcut surprinse și emoționate din multe perspective. Unele scene s-au suprapus și peste imagini recente, deși imaginile sunt de arhivă, de acum mulți ani, însă cumva acolo e același regim, spre deosebire de noi, care am trecut printr-o mare schimbare în ’89.
Acum, întorcându-mă la întrebare, cred că reprezentarea comunismului în general, în artă și în film, e o temă importantă și cred că generația tinerilor s-a saturat de tot anticomunismul care a fost după anii ’90, totul prezentat într-o singură imagine foarte neagră: totul a fost groaznic, satrapul Ceaușescu etc. Am văzut multe arhive, așa erau lucrurile prezentate în anii ’90 și de asta am vrut ca povestea din film să depășească momentul revoluției și să dăm oamenilor de gândit un pic despre ce a urmat. Am auzit mulți tineri care spun: nu mai vreau să văd filme despre comunism, mai vreau să mai aud despre Ceaușescu și înțeleg, dar aici chiar nu e despre asta, filmul se întâmplă în perioada aia, dar mi se pare că e despre altceva. Și cred că imaginile astea de arhivă ne pot da de gândit dacă le lăsăm, dacă ne uităm și la momentele de propagandă, să ne conectăm cu imaginile.
Fac o paranteză ca să întreb, ca cineast, ce părere ai despre faptul că filmul tău a fost pus, bănuiesc, nelegal pe Telegram?
Ca cineast, lucrezi mult la un film, îți dorești să ai un parcurs de festivaluri, să intre în cinematografe, pe platforme online, să aducă și beneficii materiale înapoi, după ce ai lucrat așa de mult. Dar cred că există oameni care chiar nu au acces la film și e bine să ajungă la ei. Și cumva m-am bucurat, pentru că știu că în Iran oamenii nu au acces la așa ceva, iar filmul ăsta nu ar putea fi arătat oficial, pentru că guvernul e cenzură și prezintă doar varianta lor asupra istoriei. Și atunci chiar m-am bucurat pentru că filmul e o parte a istoriei lor și e important să o vadă.
Starea unei țări se vede cel mai bine în pulsul străzii?
Cred că pulsul străzii e mai mult un lucru de moment, dar în filmul ăsta e pulsul străzii cumva ideologizat, trecut prin filtrul puterii. Asta mă interesa, să facă o comparație sau să funcționeze ca o contradicție între personal, privat și general. Și mi se pare că, treptat, în film vedem masele și istoria care apasă pe personaje și pe viața lor, le auzim vocile și vocile lor devin tot mai stinse. S-a întâmplat chiar la înregistrarea vocii personajului Mariei, a fost greu, am filmat multe ore și vorbea tot mai greu. A fost o chinuială foarte mare spre finalul filmului, eram cu pahare de apă, mai spunea un cuvânt, mai bea apă, dar asta funcționează atât de bine dramaturgic, faptul că personajele își tot pierd vocea și sunt tot mai apăsate de istorie. De asta e important pulsul străzii, dar așa cum a fost documentat de documentariștii de atunci și trecut, cum ziceam, prin filtrul regimului, comparat cu poveștile lor de viață.
Ambele fete vorbesc despre speranță, despre libertate. Ce lecții consideri că nu am învățat încă, după mai bine de 30 de ani de libertate în România?
Pentru mine e important să fim conștienți, în momentul în care obținem această libertate, cui o dăm mai departe, ca un cadou, ca un lucru magic. Și în cazul revoluției din Iran, și la noi, mi se pare că, în entuziasmul de după, am dat prea repede mai departe lucrurile acelea greu câștigate unora care le-au hijack-uit, care s-au folosit de libertatea aia câștigată de oameni. În Iran fost un entuziasm incredibil, venit din toate păturile sociale, dar islamiștii, cei din jurul imamului Khomeini, au preluat puterea și au distrus tot ce a însemnat opoziție. La noi la fel, după revoluție, oameni din Partidul Comunist, din Securitate, au preluat puterea și au construit narațiunea că răul total e Ceaușescu.
E important să nu mai fim așa naivi. Mă gândesc și la părinții mei: am trăit revoluția la televizor în direct, a fost cel mai tare eveniment posibil, ne-am bucurat și părea că o să fie lapte și miere, dar am fost naivi.
Unde îți imaginezi că se află Maria și Zahra astăzi?
Știu că în film nu e clar ce se întâmplă cu Zahra și fiecare își poate imagina diferit. Pe Zahra am văzut-o în imaginile din toamnă, de anul trecut din Iran. Am văzut-o în optimismul, în lupta, în încrederea pentru schimbare a femeilor care au ieșit în stradă în sprijinul mișcării de protest începute după moartea lui Mahsa Amini. Iar pe Maria mi-o imaginez trăind în continuare în România, poate fi o femeie cum e și mama mea, care s-a pensionat de curând și își trăiește perioada post-muncă.
