Eram student, abia la a doua ieșire din țară. Petrecusem două nopți în tren, din București Nord până în Budapest Keleti și de acolo până în Kraków Główny, apoi încă vreo trei ore prin autobuze și microbuze până în Zakopane, urmate de o săptămână de ateliere și prezentări în cadrul unui proiect european ce viza încurajarea implicării tinerilor în viața comunitară, și de patru nopți de dansat zbójnicki și băut votcă. Ultima zi, în fața gării din Cracovia, cu câteva ore înainte de plecarea trenului spre Budapesta. Colegii români, vrăjiți de promisiunile ciclopicei Galerii Krakowska, au hotărât să meargă la shopping. Eu aveam alte planuri. Ne-am despărțit de parcă nu aveam să ne mai vedem niciodată.
M-am suit în primul tren spre Oświęcim și m-am așezat la fereastră. Nu ajunsesem încă la Primo Levi, Anne Frank sau Styron, dar citisem Noaptea lui Elie Wiesel și jurnalul lui Mihail Sebastian și, ca orice student conștiincios înscris la cursul profesorului Liviu Rotman, Holocaustul în România de Radu Ioanid și Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România. Mai mult, văzusem Evadare din Sobibor, Lista lui Schindler, Pianistul și Trenul vieții. Acestea împreună, la care se adaugă naivitatea tinerească, fac scuzabilă încrederea mea că aveam să ies întreg din experiența vizitării Auschwitzului. Era jumătatea lui decembrie, frig și zăpadă, la capătul atâtor zile pline și nopți de nesomn. În compartimentul gol era cald și o plăcută torpoare m-a cuprins, așa că mi-am întins picioarele sub bancheta din fața mea, mi-am pus palmele la ceafă pe vinilinul verde și, iarăși scuzabil, am adormit.
N-am visat, dar m-am trezit brusc cu senzația că ceva mă prinsese și că nu puteam să mă mișc. Vrând să-mi trag picioarele, am băgat de seamă că dreptul era înțepenit. L-am smucit și am văzut cu stupoare un clei negru întinzându-se deasupra podelei. Pare evident acum, dar mie mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama că adormisem cu piciorul pe radiatorul de sub banchetă și că talpa de gumă a ghetei se topise.
Din apropierea gării am luat un autobuz. Oświęcim e un orășel tipic pentru Mitteleuropa, un amestec de medieval și socialist. Nimeni nu vine însă aici pentru a vedea orașul, ci pentru ceea ce a devenit simbolul terorii și al genocidului. Pentru asta vin oamenii, ca să vadă cu ochii lor și apoi să uite. Am coborât în fața lagărului și acolo am simțit prima gheară în piept. Poarta cu barieră deasupra căreia scria cu litere negre: ARBEIT MACHT FREI.
Mi-am procurat o hartă, m-am uitat la ceas și, cu nod în gât, șontâcăind – nu mai aveam partea din față a tălpii –, m-am repezit prin vântul tăios, cu ochii mijiți din cauza acelor de gheață, pe lângă turnurile de pază, clădirile din cărămidă brună și barăcile de scândură. Gardurile electrice duble, hautparleururile, indicatoarele din lemn putrezit pe care scria HALT! / STOI! sub un craniu și două oase încrucișate, zidul de execuție ciuruit de gloanțe, bârnele de care fuseseră atârnate ștreangurile, camerele de gazare și cuptoarele în care cadavrele erau arse și care acum sunt acoperite de coroane de flori, crivaturile de paie, mormanele de uniforme cu dungi albastre, de ochelari și de pantofi, fotografiile cu copii scheletici. Scena din Lista lui Schindler, în care vezi șirul de prizonieri mânați pe ușa crematoriului, apoi camera se mută pe hornurile pe care iese fum negru. Răul pe care suntem în stare să ni-l facem unii altora. Sufocare. Aerul greu și amar. Un milion de duhuri amestecându-se prin ceața împrăștiată de vânt printre copacii desfrunziți.
Am înaintat prin coșmar fără să mai fiu pe deplin stăpân pe mine, mișcându-mi picioarele robotic, ca să nu încremenesc de frig și de groază, cu coșul pieptului și cutia craniană gata să-mi crape, ca supuse unei enorme presiuni, cu organele deja terciuite și traheea înfundată. Nu cred că mai eram în stare să gândesc, să mă întreb cum fusese posibil, doar simțeam, simțeam cum nu mai simțisem până atunci, de parcă tot ce rămăsese din mine erau terminațiile nervoase. Nici de furie nu eram în stare, doar de tristețe, o tristețe zdrobitoare care se preschimbase în durere fizică. Abia mai târziu m-am gândit, așa cum mă gândesc și acum, la cei care au murit acolo sau în alte locuri de oroare și la toate câte ar fi putut înfăptui, la frumosul pe care n-au mai avut șansa să-l aducă în lume. Sunt prea mulți de amintit, dar primul care-mi vine în minte e Bruno Schulz, unul dintre cei mai năucitori prozatori din câți am citit vreodată și care n-a apucat să ne dea decât câteva sute de pagini, căci într-o zi, când se întorcea cu pâine în ghetoul din Drohobîci a fost împușcat de un ofițer nazist. Cum ar fi arătat opera sa dacă ar mai fi trăit câteva decenii?
Abia mai târziu m-am gândit, așa cum mă gândesc și acum, la cei care au scăpat cumva, dar doar trupește, căci n-au mai fost ei, unii ca Stefan Zweig, Walter Benjamin, Ilarie Voronca sau Carl Einstein și care, distruși de ce se petrecea în lume, au ales s-o părăsească. Ani mai târziu am citit despre Sindromul supraviețuitorului, despre sentimentul de vinovăție devastatoare care-l doboară pe cel scăpat din infernul în care ceilalți au pierit (dintre cărțile recente, vezi Hana Alenei Mornštajnová). Mă mai gândesc la cei care n-ar fi lăsat în urmă nicio capodoperă, ci ar fi trăit vieți anonime și liniștite, ar fi mers la școală, ar fi învățat o meserie, s-ar fi îndrăgostit, ar fi râs, ar fi fost, poate, fericiți.
După vreo două ore, am plecat încovoiat înapoi spre stația de autobuz, spre gară, spre o altă gară, spre o ultimă gară. Nu cred că am scos un cuvânt până acasă. Auschwitz nu este ceva peste care treci, nu e un loc pe care să-l vizitezi într-o pauză de la mâncat cârnați și băut bere, nu e ceva despre care povestești într-o doară la o petrecere. Despre lagăre s-a spus tot, dar suntem datori să spunem din nou. Uităm continuu, uităm până și poveștile de groază pe care ni le-au zis părinții și bunicii noștri. Trebuie să ni se amintească constant. Adorno a spus că e barbar să mai scrii poezie după Auschwitz. Dar menirea cărților, a picturilor, a filmelor și a muzeelor dedicate Holocaustului este tocmai aceea de a preveni astfel de atrocități. Dacă nu ajungeți la Auschwitz-Birkenau, citiți Alegerea Sofiei, priviți tablourile lui Isaac Celnikier sau, dacă vă ține stomacul să vedeți cum arată măruntaiele unui lagăr în plin Shoah, uitați-vă la Saul fia.
În România, câteva sute de mii de evrei și romi au fost uciși sau deportați între 1937 și 1944. Curățirea terenului, Trenurile morții, Masacrul de la Odesa, pogromurile de la București, Iași și Dorohoi, lagărele din Transnistria – Bogdanovca, Pecera, Vapnearka –, scufundarea navei Struma, devastarea sinagogilor. Scriitorii interziși de Ion Antonescu – Sebastian, Voronca, Tristan Tzara, Felix Aderca, Benjamin Fondane. Cu toate astea, negarea Holocaustului în România a făcut parte din discursul unei multitudini de partide politice.
Cine ar fi crezut că după Marele Război avea să mai fie un altul, încă mai cumplit? Cine ar fi crezut că, văzând ororile petrecute atunci, ar mai fi posibilă atracția față de extremism? Cine ar fi crezut că, având războiul la graniță, trei milioane de români ar putea vota neofasciști și simpatizanți ai dictatorului de la Kremlin? Cum să nu te temi că într-o zi ai putea să te trezești în trenul de Oświęcim, captiv în cleiul negru al istoriei?
Imagine: Oświęcim, Werner Starke
