Citesc Vrăjirea. În acest roman de Hermann Broch, într-un sat de munte, apare dintr-odată un străin care îi tulbură complet pe localnici. Urmează derută, haos, reguli absurde și, în cele din urmă, linșaj. Marius Ratti, acest personaj enigmatic, nu este vreun politician, ci doar posedă o formă de carismă întunecată.
Azi, la 80 de ani de la eliberarea ultimului lagăr fascist, nici că se putea să citesc ceva mai potrivit. Mai ales acum, în contextul internațional – și, din păcate, și intern – al unei tot mai mari polarizări. Uneori, am impresia că nici nu este nevoie de carismă pentru a influența masele, sau, dimpotrivă, că deruta societății hrănește această carismă. Nu simt nicio nostalgie pentru Corneliu Vadim Tudor, dar trebuie să recunosc că avea o carismă de tribun, de orator înfocat. Personajele politice de astăzi par mai degrabă niște caricaturi, însă asta nu le face mai puțin periculoase. Din contră.
Nu știu dacă mai avem vreo șansă. Lumea pare să nu se sature niciodată de ură și război. Așa cum remarca recent Ciprian Mihali într-o postare, nu mai regăsim acea dorință de libertate care a caracterizat perioada de după 1989 și care a persistat până nu demult. Dezamăgirile sunt prea mari, viețile prea fragile, iar speranța tot mai greu de întreținut.
Nu cred că problema este educația – cel puțin nu în întregime. Ecuația nu este atât de simplă. Bunicii noștri nu au fost oare educați în școli mult mai bune decât noi sau copiii noștri? Erau cititori de Thomas Mann, vorbitori de germană și franceză, oameni care mergeau la concertele Cellei Delavrancea. Și totuși, mulți au aderat la idei teribile.
Aceia care au refuzat să gândească precum gloata au fost eliminați: omorâți, deportați, forțați să emigreze sau să supraviețuiască în condiții de neimaginat. Imre Kertész a supraviețuit și a scris romane geniale și eseuri sumbre prin inteligența lor lipsită de speranță. Nu vreau să-l urmez în această exasperare, dar nu pot să ignor fenomenele îngrijorătoare care se desfășoară în fața noastră.
Sub ochii noștri se încheagă o „răcitură“ a agresiunii și a inepției, întreținută de oameni cinici. Austria, Ungaria, Slovacia – lista pare nesfârșită. La noi, deocamdată, totul pare un bâlci, dar cât va mai dura până când lucrurile vor degenera? Când se va ridica acest val de nemulțumire și furie, alimentat de deciziile arogante ale guvernului și ale instituțiilor?
Nu știu. Poate nimeni nu știe. Dar obligația noastră, a celor care nu ne lăsăm seduși de teorii conspiraționiste și care nu suntem măcinați de lipsuri existențiale, este să gândim limpede și să ne exprimăm clar ideile. Când valul încrâncenării ajunge până în Alpi, până în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, chiar și doi oameni altfel foarte civilizați pot ajunge la bătaie. Acest val este greu de ținut la distanță, chiar dacă suntem cumpătați. Dar trebuie să încercăm.