Îmi pare că îl cunosc de undeva. Dar nu pe bătrânul care este întins pe pat, stins sub sonda ecografică a medicului, ci pe cel care pozase pentru buletinul de identitate al României Socialiste. Era tânăr, cu ochii perfect rotunzi, verzi, un smoc de păr în frunte și un zâmbet șters.
Toată săptămâna a fost cald, cu raze care rumeneau pielea, păsările cântau și copacii se înălțau semeți, acoperiți de flori. Până să vină azi, când trebuia să vină el. Așa mi s-a întâmplat și când am realizat că Marius nu va mai veni și ar trebui să accept o altă cerere în căsătorie.
M-am trezit cu durere de cap și părul vălvoi, gura uscată și fără chef de viață. Niciodată nu m-am trezit așa fără să fi băut cu o seară înainte. „De la vârstă“, m-am gândit. Abia am împlinit patruzeci de ani. Deși mă pregătesc pentru asta de pe la treizeci și opt, tot am fost șocată de acest patru.
Am ajuns cu greu la muncă: trafic, cafea răsturnată în mașină, multe claxoane și înjurături. Mai și ploua, iar cauciucurile mele de iarnă nu prea făceau față pe asfaltul ud al verii. Oricum, am ajuns. Am ajuns și l-am văzut pe bancă. Prezența lui a aprins o căldură joasă și nu știam de ce. Acum, că am buletinul lui în mână și îl privesc în ochii tinereții, am același sentiment, încă nu știu de ce.
– Ecaterina!
Glasul ascuțit al medicului îmi face mâna să arunce buletinul pe birou, de parcă el ar fi țipat la mine.
– Da, doamna doctor.
– Doamna doctor, doamna doctor, dar stai aici ca… nu mai zic, că pe urmă iar te plângi că-s rea cu tine. Generațiile astea noi, toți niște sensibili! Pune mâna și scrie ecografia asta.
Bătrânul nu mă privește. Nu pare impresionat de demonstrația de putere care tocmai s-a petrecut înaintea lui. Mă așez și încep să scriu după dictare. Generațiile astea noi… noi pentru ea, care e cu puțin trecută de nouăzeci de ani. E pensionară, dar mai vine la spital, lucrează cu contract de colaborare. Și ce-ar face acasă, când toată viața ei doar și-a clădit cariera? Fiu-său, și ăla de seama tatei, și-a ratat cariera de pictor și acum stă pe o pensie socială și banii de la mă-sa.
– Ecaterina! Mă fată, mă! Tu scrii sau ce faci?
– Da, doamna doctor, scriu. Ficat…
– Eram la colecist. Scrie așa.
Bătrânul abia respiră sub sonda ei. Ea apasă tot mai mult, o învârte, mai pune gel, o plimbă de-o parte și alta. Scriu despre colecist. Apoi CBS, VS, VP, pancreas. Aici geme, dar doamna doctor continuă să apese.
– Ia, gata, tataie, stai potolit că nu văd aici. Ecaterina, scrii?
– Da, doamna doctor.
– Păi scrie.
Aștept să-mi dicteze, dar tace. Mă întorc spre ea, bătrânul mă privește. Nu clipește. Doamna doctor continuă să tacă, își mijește ochii. Bătrânul nu clipește.
– Tataie, ia trage adânc aer în piept.
Bătrânul nu reacționează. Ridică sonda spre inimă.
– Ecaterina, ăsta a murit.
Sar de pe scaun, ies pe hol și alerg spre UPU.
– Avem un stop în cabinet!
O doamnă mă privește peste ochelari.
– Și ai sunat la 112?
– E aici, în cabinet! A făcut stop în timpul ecografiei.
– Da, dragă, am zis eu că nu? Te-am întrebat dacă ai sunat la 112.
– Am venit aici! E urgent!
– Auzi, așa-i protocolul. Vrei să fac malpraxis? Că imediat mă dă familia în judecată, se întoarce către o asistentă. Ăștia zici că s-au născut în tribunal.
Continuă să se plângă în timp ce eu mă întorc în cabinet. Doamna doctor discută cu un bărbat înalt care ține aprinsă o lumânare. Se încruntă când mă vede.
– Da’ unde ai fugit așa, dragă? M-ai lăsat singură cu mortul și nici nu i-ai spus fiului vestea. Era în curte, la țigară, dar a intrat că a auzit zarvă.
Fiul se întoarce și mă privește cu ochii bătrânului de când era tânăr. Același smoc de păr și zâmbet șters. Marius. Îl știu pe Marius din liceu, era cu trei ani mai mare și m-a înghesuit în baie. Eu l-am lăsat, că-l iubeam, toate fetele erau topite după el. Iar el mă alesese pe mine. L-am lăsat tot anul și în fiecare seară visam că-mi va cere mâna. Dar a terminat liceul și nu l-am mai văzut, nici măcar întâmplător, până acum.
– Ei, hai, Ecaterina. Pune mâna și fă ceva.
– Ce să fac, doamna doctor?
– Eu să-ți zic cum să-ți faci meseria?
Marius pufnește, apoi se apucă de bocit. „Tăticuțul meu, tăticul meu!“.
Rămân în ușă, privind-o pe doamna doctor care mă privește pe mine. Din spate aud tropăituri.
– Unde-i stopul?
– Ce stop, dom’le, că-i mort. I-am aprins și lumânarea, o păstram pentru mine în sertar, totuși am și eu o vârstă, dar mi s-a făcut milă de sufletul lui.
Medicul de la UPU mă dă la o parte, intră doi brancardieri și îl iau pe moș de pe pat, îl întind pe jos, pe un fel de targă albastră, pe care n-am văzut-o când au adus-o, și încearcă să-l resusciteze. Unul apasă pe piept, unul îi pune branulă, medicul încearcă să-l intubeze. Marius plânge cu lumânarea în mână.
– Deja a văzut lumina, insistă doamna doctor.
Mă aplec peste umărul lui Marius și suflu. Flacăra se stinge și iese un firișor de fum alb, apoi se dispersează.
– Are puls! strigă un asistent.
Îl urcă pe moș pe targă și îl duc la terapie intensivă.
– Doamna asistentă, mi-ați salvat tatăl!
Strigă Marius și mă îmbrățișează atât de strâns, încât cred că voi leșina. Dar mă ține prea puțin. Mâinile lui calde, respirația încărcată cu tutun, parfumul mentolat, și le ia pe toate când părăsește cabinetul și urmează alaiul. Doamna doctor închide ușa în urma lor și se întoarce spre mine.
– Ecaterina! Îmi datorezi o lumânare.
Imagine reprezentativă: Ron Mandos
